Tony Bennett, eminentul stilist atemporal al cărui devotament față de cântecele clasice americane și abilitatea de a crea noi standarde, precum "I Left My Heart In San Francisco", a onorat o carieră de zeci de ani care i-a adus admiratori de la Frank Sinatra la Lady Gaga, a murit vineri. Avea 96 de ani, iar decesul a survenit cu doar două săptămâni înainte de ziua sa de naștere.

Publicista Sylvia Weiner a confirmat moartea lui Bennett pentru The Associated Press , spunând că acesta a murit în orașul său natal, New York. Nu a existat o cauză specifică, dar Bennett fusese diagnosticat cu boala Alzheimer în 2016.

Ultimul dintre marii cântăreți de saloon de la mijlocul secolului al XX-lea, Bennett a spus adesea că ambiția sa de-o viață a fost să creeze "un catalog de hituri mai degrabă decât discuri de succes". A lansat peste 70 de albume, care i-au adus 19 premii Grammy competitive - toate, cu excepția a două, după ce a ajuns la vârsta de 60 de ani - și s-a bucurat de o afecțiune profundă și durabilă din partea fanilor și a colegilor artiști.

Bennett nu își spunea propria poveste atunci când cânta; în schimb, a lăsat muzica să vorbească - Gershwin și Cole Porter, Irving Berlin și Jerome Kern. Spre deosebire de prietenul și mentorul său Sinatra, el interpreta un cântec mai degrabă decât să-l întruchipeze. Dacă cântecul și viața sa publică nu aveau dramatismul ridicat al lui Sinatra, Bennett atrăgea cu o manieră ușoară, curtenitoare și o voce neobișnuit de bogată și durabilă - "Un tenor care cântă ca un bariton", se autointitula el însuși - care îl făcea un maestru în a mângâia o baladă sau a înveseli un număr în ritm alert.

"Îmi place să distrez publicul, să îi fac să uite de problemele lor", a declarat el pentru The Associated Press în 2006. "Cred că oamenii ... sunt înduioșați dacă aud ceva care este sincer și onest și poate are și un pic de umor. ... Îmi place să-i fac pe oameni să se simtă bine atunci când cânt."

Bennett a fost lăudat adesea de colegii săi, dar niciodată mai semnificativ decât prin ceea ce a spus Sinatra într-un interviu acordat în 1965 revistei Life: "După părerea mea, Tony Bennett este cel mai bun cântăreț din branșă. Mă emoționează când îl privesc. Mă emoționează. Este cântărețul care transmite ceea ce compozitorul are în minte și, probabil, ceva mai mult."

Nu numai că a supraviețuit ascensiunii muzicii rock, dar a rezistat atât de mult și atât de bine încât a câștigat noi fani și colaboratori, unii suficient de tineri pentru a-i fi nepoți. În 2014, la vârsta de 88 de ani, Bennett și-a doborât propriul record de cel mai în vârstă interpret în viață cu un album nr. 1 în topul Billboard 200 pentru "Cheek to Cheek", proiectul său de duete cu Lady Gaga. Cu trei ani mai devreme, el a ajuns în fruntea clasamentului cu "Duets II", cu vedete contemporane precum Gaga, Carrie Underwood și Amy Winehouse, în ultima înregistrare de studio a acesteia. Relația sa cu Winehouse a fost surprinsă în documentarul "Amy", nominalizat la Oscar, care îl arată pe Bennett încurajând-o cu răbdare pe tânăra cântăreață nesigură pe parcursul unei interpretări a piesei "Body and Soul".

Ultimul său album, lansat în 2021, "Love for Sale", a inclus duete cu Lady Gaga pe piesa de titlu, "Night and Day" și alte cântece ale lui Porter.

Pentru Bennett, unul dintre puținii interpreți care se mișcă cu ușurință între pop și jazz, astfel de colaborări au făcut parte din cruciada sa de a expune noi audiențe la ceea ce el numea Great American Songbook.

"Nicio țară nu a dat lumii o muzică atât de grozavă", a declarat Bennett într-un interviu acordat în 2015 revistei Downbeat. "Cole Porter, Irving Berlin, George Gershwin, Jerome Kern. Aceste cântece nu vor muri niciodată".

În mod ironic, cea mai faimoasă contribuție a sa a venit prin intermediul a doi necunoscuți, George Cory și Douglass Cross, care, la începutul anilor '60, i-au oferit lui Bennett cântecul său emblematic într-o perioadă în care cariera sa era într-o perioadă de acalmie. Aceștia i-au dat directorului muzical al lui Bennett, pianistul Ralph Sharon, niște partituri pe care Bennett le-a băgat într-un sertar al dulapului și a uitat de ele până când și-a făcut bagajele pentru un turneu care includea o oprire în San Francisco.

"Ralph a văzut niște partituri în sertarul de la cămașă... iar în vârful teancului era un cântec numit «I Left My Heart In San Francisco». Ralph s-a gândit că ar fi un material bun pentru San Francisco", a spus Bennett. "Repetam și barmanul din clubul din Little Rock, Arkansas, a spus: "Dacă înregistrați acest cântec, voi fi primul care îl va cumpăra"."

Lansată în 1962 ca față B a single-ului "Once Upon a Time", balada reflexivă a devenit un fenomen popular, rămânând în topuri mai mult de doi ani și aducându-i lui Bennett primele două premii Grammy, inclusiv cel pentru înregistrarea anului.

La începutul anilor 40, părea să nu mai fie la modă. Dar, după ce a împlinit 60 de ani, o vârstă la care chiar și cei mai populari artiști se mulțumesc adesea doar să își mulțumească fanii mai în vârstă, Bennett și fiul și managerul său, Danny, au găsit modalități creative de a-l comercializa pe cântăreț către generația MTV. A avut apariții în emisiunea "Late Night with David Letterman" și a devenit un artist invitat celebru în "The Simpsons". A purtat un tricou negru și ochelari de soare în calitate de prezentator alături de Red Hot Chili Peppers la MTV Music Video Awards din 1993, iar videoclipul său cu piesa "Steppin' Out With My Baby" de pe albumul său tribut lui Fred Astaire, câștigător al unui premiu Grammy, a ajuns în emisiunea la modă "Buzz Bin" a MTV.

Acest lucru a dus la o ofertă în 1994 de a participa la un episod al emisiunii "MTV Unplugged" cu invitații speciali Elvis Costello și K.D. Lang. Spectacolul din acea seară a avut ca rezultat albumul "Tony Bennett: MTV Unplugged", care a câștigat două premii Grammy, inclusiv albumul anului.

Bennett avea să câștige Grammy-uri pentru omagiile aduse vocalelor feminine ("Here's to the Ladies"), Billie Holiday ("Tony Bennett on Holiday") și Duke Ellington ("Bennett Sings Ellington - Hot & Cool"). De asemenea, a câștigat Grammy-uri pentru colaborările sale cu alți cântăreți: "Playin' With My Friends - Bennett Sings the Blues" și omagiul său adus lui Louis Armstrong, "A Wonderful World" cu lang, primul album complet pe care l-a înregistrat vreodată cu un alt cântăreț. Și-a sărbătorit cea de-a 80-a aniversare cu "Duets: An American Classic", cu Barbra Streisand, Paul McCartney și Stevie Wonder, printre alții.

"Toți sunt giganți în industrie și, dintr-o dată, îmi spun 'Tu ești maestrul'", a declarat Bennett pentru AP în 2006.

Asociat mult timp cu San Francisco, Bennett avea să precizeze că adevărata sa casă a fost Astoria, comunitatea muncitorească din cartierul newyorkez Queens, unde a crescut în timpul Marii Depresiuni. Cântărețul a ales vechiul său cartier ca sediu pentru liceul public în stilul "Fame", Frank Sinatra School of the Arts, pe care el și cea de-a treia soție a sa, Susan Crow Benedetto, o fostă profesoară, au contribuit la înființarea acestuia în 2001.

Școala nu este departe de locul de naștere al celui care a fost cândva Anthony Dominick Benedetto. Tatăl său a fost un imigrant italian care i-a inspirat dragostea pentru cântat, dar a murit când Anthony avea 10 ani. Bennett și-a creditat mama sa, Anna, că l-a învățat o lecție valoroasă în timp ce o privea lucrând acasă, întreținându-și cei trei copii ca croitoreasă care lucra la bucată după moartea tatălui său.

"Eram foarte săraci", a declarat Bennett într-un interviu acordat în 2016 AP. "O vedeam lucrând și, din când în când, lua o rochie și o arunca peste umăr și spunea: 'Nu mă pune să lucrez la o rochie proastă'. Voi lucra doar la rochii bune'".

A studiat arta comercială în liceu, dar a fost nevoit să abandoneze pentru a-și ajuta familia să se întrețină. Adolescentul și-a găsit o slujbă de copiator la AP, a cântat ca ospătar cântăreț și a concurat în spectacole de amatori. Infanterist de luptă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după război a fost bibliotecar pentru Rețeaua Forțelor Armate și a cântat cu un big band al armatei în Germania ocupată. Cea mai veche înregistrare a sa este o verificare aeriană din 1946 de la Armed Forces Radio a blues-ului "St. James Infirmary".

Bennett a profitat de GI Bill pentru a urma cursurile American Theater Wing, care a devenit mai târziu The Actors Studio. Lecțiile de actorie l-au ajutat să își dezvolte frazarea și să învețe cum să spună o poveste. A învățat tehnica vocală Bel Canto, mai intimă, care l-a ajutat să susțină și să extindă gama expresivă a vocii sale. Și a ținut cont de sfaturile antrenoarei sale vocale, Miriam Spier.

"Ea mi-a spus: "Te rog să nu imiți alți cântăreți, pentru că vei fi doar unul din cor, indiferent dacă îl imiți pe Bing Crosby sau Frank Sinatra, și nu vei dezvolta un sunet original", își amintea Bennett în interviul acordat în 2006 AP. "Ea a spus să imiți muzicieni care îți plac, să afli cum frazează. Am fost influențat în special de muzicieni de jazz precum (pianistul) Art Tatum și (saxofoniștii) Lester Young și Stan Getz."

În 1947, Bennett a făcut prima sa înregistrare, standardul "Fascinatin' Rhythm" al celor de la Gershwin, pentru o mică casă de discuri, sub numele de scenă Joe Bari. În anul următor, s-a făcut remarcat când a terminat în spatele lui Rosemary Clooney în emisiunea radiofonică "Arthur Godfrey's Talent Scouts". Marea șansă a lui Bennett a venit în 1949, când cântăreața Pearl Bailey l-a invitat să se alăture revistei sale într-un club din Greenwich Village. Bob Hope a trecut pe acolo într-o seară și a fost atât de impresionat încât i-a oferit tânărului cântăreț un loc în deschiderea spectacolelor sale de la faimosul Paramount Theater, unde adolescenții se dăduseră în vânt după Sinatra. Dar comediantului nu-i plăcea numele său de scenă și credea că numele său real era prea lung pentru afiș.

"S-a gândit o clipă, apoi a spus: "O să-ți spunem Tony Bennett"", a scris cântărețul în autobiografia sa, "The Good Life", publicată în 1998.

În 1950, Mitch Miller, șeful diviziei de single-uri pop a casei de discuri Columbia Records, a semnat un contract cu Bennett și a lansat single-ul "The Boulevard of Broken Dreams", un semi-hit. Bennett era pe punctul de a fi dat afară de la casa de discuri în 1951, când a avut primul său nr. 1 în topurile pop cu "Because of You". Au urmat alte hituri, printre care "Rags to Riches", "Blue Velvet" și "Cold, Cold Heart" de Hank Williams, primul cântec country care a devenit un hit pop internațional.

Bennett s-a confruntat frecvent cu Miller, care l-a împins să cânte balade în stilul lui Sinatra și cântece de noutate. Dar Bennett a profitat de tânărul format de album LP, începând în 1955 cu "Cloud 7", cu un mic combo de jazz condus de chitaristul Chuck Wayne. Bennett a ajuns la publicul de jazz cu albume inovatoare precum "The Beat of My Heart" din 1957, un album de standarde care l-a asociat cu maeștri ai percuției de jazz precum Chico Hamilton și Art Blakey. De asemenea, a devenit primul cântăreț alb care a înregistrat cu Count Basie Orchestra, lansând două albume în 1958. Sinatra avea să facă același lucru mai târziu.

Prietenia lui Bennett cu muzicienii de culoare și dezgustul său față de prejudecățile rasiale pe care le-a întâlnit în armată l-au determinat să devină un susținător activ al Mișcării pentru drepturile civile. El a răspuns apelului lui Harry Belafonte de a se alătura marșului pentru dreptul la vot Selma-to-Montgomery al lui Martin Luther King Jr. din 1965 și de a cânta pentru protestatari.

Începutul carierei lui Bennett a atins apogeul în anii 1960, când a ajuns în fruntea topurilor cu "San Francisco" și a devenit primul solist pop masculin care a fost cap de afiș la Carnegie Hall, lansând un album live al concertului din 1962.

În 1966, el a lansat "The Movie Song Album", un album de cântece de film, un favorit personal care conținea melodia lui Johnny Mandel "The Shadow of Your Smile", câștigătoare a premiului Oscar, și "Maybe September", tema din eșecul epic "The Oscar", demn de remarcat pentru că a marcat primul și singurul rol de actor pe marele ecran al lui Bennett.

Dar, pe măsură ce rockul continua să depășească pop-ul tradițional, el a intrat în conflict cu șeful casei de discuri Columbia, Clive Davis, care a insistat ca solistul să realizeze albumul din 1970 "Tony Sings the Great Hits of Today", cu piese precum "MacArthur Park" și "Little Green Apples". Bennett a părăsit Columbia în 1972 și a continuat să își formeze propria casă de discuri, Improv, care în 1975-76 a produs două albume în duet cu pianistul impresionist Bill Evans, considerate acum clasice ale jazzului.

În ciuda succeselor artistice, Improv s-a dovedit a fi un dezastru financiar pentru Bennett, care s-a confruntat și cu dificultăți în viața personală. Căsătoria sa cu artista Patricia Beech s-a prăbușit în 1971. S-a căsătorit cu actrița Sandra Grant în același an, dar această căsătorie s-a încheiat în 1984. Fără contracte de înregistrări, datoriile sale l-au adus aproape de faliment, iar Fiscul încerca să îi confiște casa din Los Angeles. După o supradoză de droguri aproape fatală în 1979, a apelat la fiul său, Danny, care în cele din urmă a semnat ca managerul său. Bennett a renunțat la dependența de droguri și și-a pus în ordine finanțele, s-a mutat înapoi la New York și a reluat să facă peste 200 de spectacole pe an.

Îi supraviețuiesc soția sa Susan, fiicele Johanna și Antonia, fiii Danny și Dae și nouă nepoți.

Bennett a fost numit Kennedy Center Honoree în 2005 și National Endowment for the Arts Jazz Master în 2006. De asemenea, a câștigat două premii Emmy - pentru "Tony Bennett Live By Request: A Valentine Special" (1996) și "Tony Bennett: An American Classic" (2007).

Pe lângă cântat, Bennett și-a urmat pasiunea de o viață pentru pictură, luând lecții de artă și aducându-și carnetul de schițe în turneu. Picturile sale, semnate cu numele de familie Benedetto - inclusiv portrete ale prietenilor săi muzicieni și peisaje din Central Park - au fost expuse în colecții publice și private, inclusiv la Muzeul Smithsonian de Artă Americană.

"Îmi place să pictez la fel de mult cum îmi place să cânt", a declarat Bennett pentru AP în 2006. "S-a dovedit a fi o binecuvântare în viața mea, pentru că dacă începeam să mă epuizez cântând ... m-aș fi dus la pictură și asta m-ar fi ajutat foarte mult. ... Așa că rămân în această zonă creativă tot timpul."