Prima mențiune istorică a triburilor getice este din secolul al VI lea ÎHr. O puternică uniunea de triburi getice au atacat cu mult curaj o armată persană uriașă plecată într-o expediție de pedepsire a sciților. Nici până astăzi nu se știe de ce geții s-au implicat în acest conflict.

Războinici geto-daci asediind o cetate FOTO Adevărul

Tracii au fost printre cele mai numeroase și puternice popoare ale Europei antice. Cel puțin asta spun autorii din Antichitate. Herodot spunea că „neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor”. Evident, vorbea despre lumea pe care el o cunoștea, la aceea vreme. Specialiștii spun că acești traci erau de fapt o sinteză etnică, între triburile locale eneolitice și neamuri indo-europene vorbitoare a unei limbi din grupul satem, apărută acum aproximativ 2000 de ani Îhr, în Epoca Bronzului.

Informații despre traci avem atât surse scrise cât și arheologice, destul de numeroase, mai ales că aceștia au ocupat un teritoriu întins de pe teritoriul de astăzi al României, Bulgariei, nordul Macedoniei, Albania, Bosnia, nord-vestul Turciei dar și alte zone, mai ales din Balcani. Era neamuri foarte războinice care trăiau din păstorit dar și din mercenariat. Se spune că erau împărțiți în 100 de triburi. Unele dintre acestea se aflau la nord de Dunăre și formau neamul geților, o populație cu o notorietate aparte în lumea antică.

Cine erau geții

Despre geți au scris autorii antici. Geograful Tucidide scria în secolul al V lea că geții trăiau dincolo de Munții Haemus. Geograful grec Strabon preciza că aceștia trăiau de o parte și de alta a Dunării. Cercetările arheologice au completat acest tablou geografic și arată că acești geți, neamuri tracice, trăiau pe un teritoriu întins, de la sudul Carpaților Meridionali și până la Dunăre. Neamurile lor se întindeau și la sudul marelui fluviu, pe teritoriul Bulgariei de astăzi. Locuiau într-un areal cultural divers, învecinându-se cu tracii odrizi, cu ilirii, sciții și grecii de pe litoralul pontic. Era crescători de cai și împrumutaseră de la rivalii lor de moarte, sciții, arta războiului călare. Inclusiv trasul cu arcul din goana calului. Pe teritoriul de astăzi al României erau împărțiți în triburi și clanuri, cu centre de putere întărite, unde se refugiau în fața năvălirilor și raidurilor sciților.

Elocvente sunt cele două cetăți de la Stâncești, județul Botoșani, întinse pe 80 de hectare, înconjurate cu valuri mari de pământ dar și cu palisadă. Au dominat militar zona Balcanilor timp de trei secole și se angajau în expediții de pradă în teritoriile vecine dar și ca mercenari în diverse conflicte purtate de marile puteri ale vremii.

Oamenii de rând practicau agricultura și creșterea animalelor, dar elitele erau dedicate războiului. Datorită acestor expediții războinice, aristocrația militară getică, condusă cu mână de fier de basilei războinici, a acumulat bogății impresionante, îndreptată către lux și exuberanța lumii elenistice. Așa cum arată necropolele, de la Agighiol, Poiana-Coţofeneşti sau Cucuteni-Băiceni, elita războinică getică era deosebit de bogată şi puternică. Același lucru poate fi observat și în puternicile centre de putere și necropole sud-dunărene ale acestor ”prinți au aurului”. Geții aveau o cultură a vinului, bănuindu-se că de la ei ar fi împrumutat grecii și cultul lui Dyonisos. Foloseau arme de fier, probabil aristocrația avea cămăși de zale, coifuri, unele adevărate opere de artă, scuturi rotunde și arcuri cu săgeți.

Când au fost geții menționați pentru prima dată în istorie?

S-a pus mereu întrebarea: când s-au evidențiat geții în marea masă a triburilor tracice? Este un răspuns greu de dat. Se știe însă când au apărut pentru prima dată pe scena istoriei. Adică când s-a scris prima dată despre ei. Herodot este cel care-i amintește pentru prima dată pe geți, cu ocazia unui eveniment major în lumea balcanică și est-europeană. Mai precis în secolul al VI lea, în anul 513 îHr, marele rege ahemenid al Imperiului Persan, Darius cel Mare, întreprinde o mare expediție de pedepsire, în stepele nord-pontice, contra triburilor scitice. Sciții intraseră în provinciile asiatice ale Imperiului Persan, în repetate rânduri și făcuseră pagube.

Așa că marele rege a plecat cu o armată uriașă să-i învețe minte chiar în sălașurile lor din stepele nord-pontice. Era o misiune grea pentru perși fiindcă sciții, acești călăreți de elită ai stepelor, erau o forță considerabilă și cunoșteau la perfecție modul de luptă în zona de stepă. Sunt specialiști care spun însă că, de fapt, Darius urmărea să facă o demonstrație de forță, menită să-i facă pe traci și iliri să intre în sfera de influență scitică. Mai ales că marele rege persan pregătea războiul contra cetăților grecești și invazia Peloponesului. ”O explicaţie plauzibilă este aceea că Imperiul persan, aflat într-o perioadă de intense pregătiri în vederea unei confruntări cu polisurile greceşti din Peninsula Balcanică, a urmărit să-şi asigure frontierele asiatice nordice şi litoralul vestic al Pontului Euxin.

Expediţia putea fi şi o demonstraţie de forţă în Peninsula Balcanică, pentru captarea tracilor şi macedonenilor în sfera influenţei persane şi implicit, pentru izolarea Eladei. În cazul în care ar fi reuşit, expediţia din anul 514 a.Chr. ar fi creat nu numai uriaşe avantaje strategice Imperiului persan, aducând în stăpânirea lui Darius întregul complex al comunicaţiilor pe uscat şi pe mare dintre Europa şi Asia, cu toate foloasele economice şi politice care decurgeau din aceasta; oricum, Marea Neagră ar fi devenit, în fapt, un „lac” persan.”, se arată în enciclopedia-dacică.ro( enda) . Cu ocazia aceste campanii a regelui persan Darius, istoricul grec Herodot amintește pentru prima dată în istorie triburile geților. „Înainte de a ajunge la Istru( n.r. Dunăre), îi supune mai întâi pe geții care practică ritualuri de nemurire, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos și care locuiesc la miazănoapte de Apollonia şi de orașul Mesembria i s-au închinat lui Darius fără niciun fel de împotrivire. Geții însă, care luaseră hotărârea nesăbuită, au fost robiți pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci“, scria Herodot. Cu această ocazie aflăm și părerea grecilor despre triburile geților, în secolul al VI îhr.

Clanurile nord-dunărene, un atac kamikaze asupra unei armate uriașe

Pe scurt, armata lui Darius, despre care autorii antici spun că număra nu mai puțin de 700.000 de soldați a străbătut Tracia și a trecut mai apoi Dunărea. Evident numărul de soldați persani este mult exagerat. Traversarea s-a făcut în zona gurilor Dunării, pentru a ajunge mai ușor în stepele nord-pontice, în teritoriile sciților. Așa cum arată și Herodot toate triburile și populațiile din Balcani s-au supus regelui persan. Inclusiv coloniile grecești de pe malurile Mării Negre. Singurii care au îndrăznit să atace uriașa armată persană au fost geții nord-dunăreni. ” Se poate presupune numai că împotrivirea cu armele a fost iniţiată de o uniune de triburi getice. Având în vedere superioritatea covârşitoare a armatei persane, atacurile geţilor vor fi îmbrăcat forma hărţuirii, executată de arcaşi călări, strategie deprinsă de geţi de la vecinii lor sciţi.

Faptul că Herodot a menţionat acest episod s-a datorat, desigur, înainte de toate caracterului lui neobişnuit, singular în raport cu atitudinea neamurilor tracilor de sud - care „i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire” (Herodot, IV, 93) - dar nu este exclus ca atacurile geţilor să fi avut şi o amploare deosebită căci, referindu-se la rezultat, istoricul grec atribuie o importanţă demnă a fi subliniată biruinţei repurtate de perşi., precizează specialiștii de la ENDA. Din ce aflăm de la Herodot , geții sunt însă înfrânți, dar vitejia lor l-a impresionat pe istoricul grec. Campania lui Darius a fost un eșec, fiindcă nu a reușit mari victorii împotriva sciților, ba chiar a rămas și fără aprovizionare. Așa că a făcut cale întoarsă. Importanța expediției persane a fost însă definitorie pentru viitorul triburilor getice. Stoparea raidurilor și intruziunilor scitice, vor duce la dezvoltarea economică și politică a triburilor getice de pe ambele maluri ale Dunării.