Calea către o Rusie mai bună nu este doar îngustă, ci și înșelătoare. Liderii autoritari rareori pierd puterea în timp ce poartă un război pe care l-au inițiat. Atâta timp cât războiul continuă, poziția lui Putin este mai sigură, ceea ce face ca schimbările pozitive să fie mai puțin probabile, se arată într-o analiză publicată de revista Foreign Affairs.

Mai mult, de cele mai multe ori, regimurile autoritare supraviețuiesc în urma plecării unor lideri care au domnit îndelung; dacă Putin ar muri în funcție sau ar fi înlăturat de persoane din interior, regimul ar rămâne cel mai probabil intact. Într-un astfel de caz, contururile politicii externe rusești ar rămâne în mare parte aceleași, Kremlinul fiind blocat într-o confruntare prelungită cu Occidentul.

Totuși, o evoluție anume ar putea suscita o schimbare mai substanțială în Rusia, și anume o victorie ucraineană. Triumful Kievului în război deschide perspectiva, chiar dacă doar în mică măsură, ca Putin să fie forțat să plece din funcție, creând o deschidere pentru un nou stil de guvernare în Rusia. O înfrângere în război a Rusiei ar putea galvaniza tipul de presiune de jos în sus care este necesară pentru a răsturna regimul lui Putin. O astfel de evoluție comportă riscuri - de violență, haos și chiar apariția unui guvern mai dur la Kremlin - dar deschide în același timp oportunitatea unui viitor mai promițător pentru Rusia și pentru relațiile sale cu vecinii săi și cu Occidentul. Deși plină de dificultăți, cea mai probabilă cale spre o Rusie mai bună trece acum prin succesul ucrainean.

Trăinicia lui Putin

De la sfârșitul Războiului Rece, autocratul tipic care s-a aflat la conducere vreme de 20 de ani și avea cel puțin 65 de ani (Putin are 70 de ani) a mai condus aproximativ 10 de ani (în autocrațiile în care puterea e concentrată într-un singur om mandatul s-a prelungit la 36 de ani).

Caracterul durabil al regimului lui Putin provine din stabilirea în Rusia a ceea ce politologul Milan Svolik numește o „autocrație înrădăcinată”, în care oficialii regimului și elitele politice și economice sunt pe deplin dependente de lider și investesc în menținerea unui statu-quo din care obțin beneficii. Cu cât astfel de autocrați sunt la putere mai mult timp, cu atât este mai puțin probabil ca ei să fie înlăturați de către cei din interiorul regimului. Un consens puternic în rândul oficialilor din guvern cu privire la necesitatea de a utiliza represiunea pentru a menține stabilitatea – o situație vizibilă în Rusia lui Putin - reduce și mai mult probabilitatea ca liderul să fie înlăturat împotriva voinței sale.

Războiul l-a izolat mai bine de Putin de potențiali contestatari din interior. O armată solicitată nu are lățimea de bandă necesară pentru a organiza o lovitură de stat. În orice caz, serviciile de securitate au profitat de pe urma războiului și au puține motive să se alăture conspiratorilor la o lovitură de stat. Din aceste motive, dinamica creată de război și de propriile acțiuni ale lui Putin mai degrabă au crescut probabilitatea ca el să păstreze puterea decât să o reducă, în timp ce războiul continuă.

Țarul a murit, trăiască țarul

La un moment dat, va exista o Rusie post-Putin, președintele rus nu e nemurior.

Natura sistemului politic din Rusia, inclusiv absența unui partid de guvernare puternic face însă ca moartea lui Putin să fie potențial startul unei perioade pline de primejdii.

Scenariul cel mai probabil în acest caz este că puterea va trece la premier, care va deveni președinte interimar. Camera superioară a parlamentului rus ar avea apoi la dispoziție două săptămâni pentru a organiza alegeri. În acest timp, elita rusă s-ar lupta pentru a stabili cine îl va înlocui pe Putin. Procesul de tranziție ar putea fi haotic, deoarece actorii cheie se vor lupta pentru putere și vor încerca să se poziționeze în moduri care să le maximizeze și să le asigure influența politică.

Lista celor din interiorul regimului este lungă și include persoane precum fostul președinte rus Dmitri Medvedev, Serghei Kirienko, prim-adjunctul șefului de cabinet al lui Putin, și Dmitri Patrușev, ministrul rus al agriculturii, al cărui tată, Nikolai, este șeful Consiliului de Securitate. Alții din afara regimului, cum ar fi Evgheni Prigojin, șeful mercenarilor Wagner, ar putea adăuga turbulențe la tranziție. Dar, în cele din urmă, elitele vor converge cel mai probabil spre un tehnocrat, cineva în genul actualului premier Mihail Mișușin sau al primarului Moscovei, Serghei Sobianin, sau un alt candidat despre care toți jucătorii cred că poate fi controlat și care va păstra regimul care îi avantajează.

După ce lucrurile se vor așeza, Rusia va rămâne aproape sigur o țară autoritaristă. De la sfârșitul Războiului Rece, regimurile autoritare au supraviețuit în proporție de 89% liderilor lor longevivi care au murit în funcție.

Moartea naturală exclude machinațiile politice, astfel că elementele regimului rămân aceleași, iar elitele nu au prea mult interes în a zdruncina barca. Deși se pot contrazice în spatele ușilor închise, ele se aliniază de obicei în spatele persoanei pe care o consideră cel mai sigur pariu pentru supraviețuirea regimului.

Un eventual succesor al lui Putin care ar încerca să se abată de la statu-quo, probabil că ar întâmpină o rezistență acerbă din partea vechii gărzi, care ar păstra un control considerabil asupra pârghiilor puterii. Prin urmare, noii lideri care moștenesc funcția de la autocrații decedați tind să adere la programul anterior. Exemplele lui Bashar al-Assad în Siria și Shavkat Mirziyoyev în Uzbekistan, în timpul primelor lor mandate au arătat că organele de stat loiale predecesorilor tind să îi preseze să revină la practicile represive anterioare.

Totodată, politologii au constat că succesorii autocraților au tendința de a le continua războaiele, chiar și atunci când acestea merg prost și când ei nu împărtășesc aceleași obiective, în virtutea preocupării că o eventuală înfrângere i-ar scoate de la putere.

Dincolo de rezolvarea modului în care se va pune capăt războiului, succesorul lui Putin va trebui să se confrunte cu o listă lungă de probleme supărătoare, între care cum anume va fi decis statutul teritoriilor anexate ilegal, precum Crimeea, plata unor despăgubiri de război și răspunderea pe care și-o va lua pentru crimele de război comise în Ucraina. Ca atare, în cazul în care Putin moare în funcție, relațiile Rusiei cu Statele Unite și Europa vor rămâne probabil complicate, în cel mai bun caz.

Un șoc care ar zgudui sistemul

Războiul a consolidat controlul lui Putin asupra puterii, iar în acest moment, doar o schimbare seismică în peisajul politic ar putea pune Rusia pe o cale diferită. Un triumf ucrainean ar fi totuși capabil să o accelereze. O victorie clară a Ucrainei ar implica restabilirea granițelor sale din 1991, inclusiv a teritoriului Crimeei, anexat de Rusia în 2014.

Situația de pe câmpul de luptă o fac dificil de realizat: totuși, rezultate mai modeste prin care Rusia ar pierde porțiuni pe care le deținea înainte de invazia din februarie 2022 ar trimite totuși un semnal lipsit de ambiguitate privind incompetența lui Putin, pe care Kremlinul nu l-ar putea reprima cu ușurință pentru publicul intern, și ar crea perspectiva înlăturării lui Putin. Cea mai plauzibilă cale spre o schimbare politică în Rusia trece, așadar, prin Ucraina.

O înfrângere a Rusiei nu s-ar traduce cu ușurință într-o schimbare la vârf. Natura personală a regimului lui Putin creează o rezistență deosebit de puternică la schimbare. Astfel de dictaturi au puține mecanisme instituționale care să faciliteze coordonarea între potențialii contestatari, iar elita tinde să își vadă propria soartă ca fiind împletită cu cea a liderului. Sunt dinamici care îi ajută pe autocrați să reziste la pierderi militare.

Dar nici măcar autocrații nu sunt imuni la o performanță militară slabă. Politologii au constatat că aproape jumătate dintre conducătorii care au pierdut războaie între 1913 și 2003 au pierdut și puterea la scurt timp. Ca și în cazul altor evenimente seismice, cum ar fi dezastrele economice sau naturale, înfrângerile militare pot expune incompetența liderilor, spulberându-le aura de invincibilitate. Șocurile pot crea un punct focal pentru mobilizare, deschizând calea pentru acțiunea colectivă necesară pentru a-i debarca. De regulă, numărul cetățenilor acestor regimuri dornici de reforme este mai mare decât se presupune.

În mediul informațional distorsionat și nesigur din țară, aceștia adesea nu știu cât de mult ceilalți le împărtășesc opiniile, ceea ce favorizează o stare de lucruri în care toată lumea își ține capul plecat, iar opoziția rămâne privată. Un eveniment declanșator, cum ar fi o înfrângere militară, poate schimba însă calculele, încurajând cetățenii reformiști să își facă publice pozițiile și conducând la un efect de cascadă în care tot mai mulți cetățeni se alătură. Este modul în care o potențială înfrângere poate deveni scânteia care să mobilizeze opoziția față de regimul lui Putin.

Scenariul înfrângerii Rusiei

În cazul unei înfrângeri în război, cel mai probabil acțiunile împotriva lui Putin nu vor veni din cercul său intim. În regimuri precum Rusia lui Putin, cei din interior ar avea probleme să se coordoneze eficient pentru contestarea liderului, nu în ultimul rând pentru că acesta încearcă să îi asmută unul împotriva celuilalt.

Analistul rus Tatiana Stanovaia a explicat că elita rusă este împărțită în „tehnocrați” - birocrați de rang înalt, guvernatori regionali și alți executanți ai politicilor lui Putin - și „patrioți” - șefii serviciilor de securitate, oficialii de rang înalt din partidul lui Putin, Rusia Unită, și persoane precum Prigojin (articolul a fost publicat la 20 iunie, înainte de rebeliunea șefului Wagner-n.red).

Aceste grupuri au viziuni diferite cu privire la rezolvarea problemelor Rusiei și viitorul țării. Prin urmare, o mișcare a unui grup riscă să nu fie susținută de un altul, ceea ce poate duce la prăbușirea sistemului care le aduce tuturor beneficii. Astfel de pericole creează bariere mari pentru orice fel de provocare la adresa lui Putin. Chiar dacă unii membri ai elitei ar dori să-l pedepsească pe Putin pentru eșecul războiului, le-ar fi greu să formeze un front unit.

Putin a căutat să își divizeze oficialii pentru a se proteja mai bine de o lovitură de stat. De exemplu, tabăra patrioților - care cuprinde serviciile de securitate ale Rusiei și care este originea cea mai probabilă a unei mișcări a elitelor împotriva lui Putin - este împărțită nu întâmplător în Serviciul Federal de Protecție, Garda Națională și Serviciul Federal de Securitate.

Totodată, absența unei alternative viabile la Putin înseamnă nu există un centru de greutate în jurul căruia s-ar putea coagula o contestare comună. Capacitatea sa de a folosi serviciile de securitate pentru a monitoriza disidența (inclusiv folosirea unui serviciu pentru a monitoriza un alt serviciu) diminuează și mai mult șansele unei revolte a elitei din interior.

În mod tradițional, autocrații caută să creeze o populație apatică, demoralizată, pe care să o poată controla cu ușurință. Până la invazie, Putin a prezidat Rusia în acest fel. De când a început războiul, însă, el a fost nevoit să anunțe o „mobilizare parțială”, chemând 300.000 de ruși să lupte în Ucraina. El a plasat astfel Rusia într-un regim război.

După cum a observat scriitorul rus Andrei Kolesnikov, nu mai este posibil ca rușii să rămână dezangajați. „Din ce în ce mai mult, rușii care sunt dependenți economic de stat descoperă că trebuie să fie putiniști activi”, a apreciat el. Actele publice de susținere a regimului au devenit mai frecvente, la fel ca și incidentele în care rușii raportează activitățile „antipatriotice” ale concetățenilor lor. Dar o societate mai mobilizată s-ar putea dovedi în cele din urmă dificil de controlat de către regim.

Masele

O provocare de jos în sus la adresa regimului lui Putin ar crea posibilitatea unei schimbări politice în Rusia, dar nu este lipsită de riscuri. Presiunea de la mase aduce cu ea potențialul de haos și violență, dacă ar culmina cu o rebeliune armată, de pildă.

În Rusia, eforturile minorităților etnice de a face presiuni pentru o mai mare suveranitate, așa cum au făcut după căderea Uniunii Sovietice, ar putea să îl delegitimeze și mai mult pe Putin și chiar să ducă la înlăturarea sa.

Mai mulți factori acționează însă împotriva unor astfel de forțe centrifuge. Putin și-a sporit influența asupra liderilor regionali, făcându-i mai dependenți de Moscova; mândria patriotică față de statul rus rămâne puternică în republici; iar cauza secesiunii nu este deosebit de populară nicăieri în aceste republici.

Cu toate acestea, datele comparative sugerează că nu ar trebui să fie respinsă. Politologul Alexander Taaning Grundholm a arătat că, deși un lider autocrat e mai puțin vulnerabil la amenințări interne, cum ar fi loviturile de stat, concentrarea puterii se face totuși în detrimentul riscului de război civil. În perioada de după Războiul Rece, 13% dintre liderii longevivi au fost înlăturați prin războaie civile.

Regiunile Rusiei au suportat deja cea mai mare parte a costurilor războiului purtat de Putin în Ucraina. Kremlinul s-a bazat în mod disproporționat pe luptătorii din cele mai sărace regiuni ale Rusiei, cu populații mari de minorități etnice, între care republicile cândva rebele, precum Cecenia, și provincii precum Bureatia și Tuva.

În alte regiuni, cum ar fi Habarovsk, cetățenii sunt dezamăgiți de Moscova de ceva vreme, drept dovadă protestele antiguvernamentale din 2020, după ce Kremlinul l-a arestat pe guvernatorul regional foarte popular. O altă rundă de mobilizare plus greutățile economice tot mai mari ar putea alimenta sentimentul secesionist.

Antreprenorii politici, cum ar fi Prigojin, ar putea, de asemenea, să joace un rol în această dinamică. Eforturile acestuia de a perturba echilibrul de putere în regimul Putin ar putea declanșa conflictul dintre compania paramilitară Wagner și forțele armate și serviciile de securitate rusești și ar putea chiar să se transforme într-o insurgență.

Kremlinul ar răspunde oricărei tentative secesioniste cu violență, precum în cazul celor două războaie ale Rusiei cu Cecenia. Este imposibil de prezis dacă astfel de mișcări de independență ar putea avea succes sau dacă o schimbare de regim, forțată de un dezastru tot mai mare, ar putea determina o reglare de conturi la nivel național.

O victorie clară a Ucrainei ar putea stimula o schimbare majoră în Rusia

Totuși, o posibilitate mai certă este că tulburările violente tind să genereze mai multă violență. Atunci când autocrații de după Războiul Rece au fost înlăturați ca urmare a unui război civil, plecările lor au garantat practic instaurarea unor noi dictaturi sau, chiar mai rău, eșecul total al statului. Printre exemple se numără apariția regimului familiei Kabila în Zair (în prezent Republica Democrată Congo) după răsturnarea lui Mobutu Sese Soko, în 1997, respectiv prăbușirea statului în Libia după înlăturarea lui Muammar al-Qaddafi, în 2011. În cazul în care o insurgență armată l-ar detrona pe Putin, nu numai că urmările ar fi violente, dar și șansele ca o nouă dictatură să ajungă la putere ar fi mari.

Dar există o altă formă de presiune de jos în sus, mai puțin sângeroasă, care ar putea duce la o Rusie mai liberală, și anume protestele populare. 20% dintre liderii autoritari post-Războiul Rece au fost înlăturați de proteste în masă.

O astfel de mișcare s-ar confruntă cu obstacole extraordinare în Rusia de astăzi: niveluri ridicate de represiune, dezmembrarea opoziției și exodul a sute de mii de ruși (adesea liberali) de la invazie încoace. Chiar dacă disidenții s-ar putea revărsa în piețele publice, nu există garanția că îl vor răsturna pe Putin. Drept exemple pot fi luate experiența Iranului în acest an, a Belarusului în 2020 (și în 2010) și a Rusiei însăși după alegerile controversate din 2011 și 2012. În fiecare caz, un regim autoritar a părut brusc vulnerabil în fața protestelor în masă, doar pentru a-și reafirma controlul, adesea în mod violent.

Urmările protestelor în masă, care l-au înlăturat pe Hosni Mubarak în Egipt în 2011 și pe Omar al-Bashir în Sudan în 2019, arată că astfel de mișcări pot aduce la putere noi regimuri autoritare, potențial mai rele. Lovitura de stat militară împotriva liderului egiptean ales în mod democratic Mohamed Morsi în Egipt în 2013 este o ilustrare revelatoare pentru faptul că aparatele de securitate nu dispar pur și simplu după ce regimurile autoritare pierd puterea.

Odată ce un lider puternic nu se mai află la conducere, strategiile sale de tip „divide et impera” pot deschide calea pentru ca un conflict să explodeze între diferitele facțiuni. Forțele de securitate din Rusia sunt cu siguranță suficient de puternice pentru a impune o provocare formidabilă împotriva oricărui lider care le amenință interesele. Iar divizarea lor în grupuri distincte sporește șansele ca acestea să ajungă să se ia la bătaie între ele.

În pofida acestor obstacole, protestele populare oferă cea mai promițătoare cale spre o Rusie mai liberală. De la sfârșitul Războiului Rece, au existat șapte cazuri în care un lider autoritar care se afla la putere de 20 de ani sau mai mult a fost înlăturat prin proteste. În trei dintre acestea - în Indonezia în 1998, Tunisia în 2011 și Burkina Faso în 2014 - au fost organizate alegeri democratice în termen de doi ani. Aceste șanse pot părea scăzute (iar democrațiile tinere pot da înapoi), dar trebuie luat în considerare că nu există exemple de democratizare după plecarea unor lideri autoritari de aceeași factură care au murit în funcție sau au fost înlăturați prin lovitură de stat sau război civil. Alte căi către un viitor mai bun, democratic, pur și simplu nu există. Cu alte cuvinte, rușii înșiși au cea mai bună șansă de a crea o Rusie mai bună, se arată în analiza publicată de revista Foreign Affairs și semnată de Andrea Kendall-Taylor și Erica Frantz.