„Adevărul“: Văzând rezultatele naţionalei, vă felicitaţi acum că aţi refuzat oferta FRF?

László Bölöni: Nu mă gândesc aşa. Pentru că sunt ferm convins că aş fi făcut anumite lucruri mai rău decât selecţionerul actual. Dar anumite lucruri, sigur, le-aş fi făcut altfel. Nu m-am interesat şi nu e treaba mea cu ce strategie lucrează federaţia şi selecţionerul actual. Eu doar cred că, dacă am fi folosit strategia mea, am fi obţinut alte rezultate.

Să ne întoarcem în luna ianuarie: dumneavoastră aţi spus că România poate pierde cu oricare dintre echipele din grupă, pe când Edward Iordănescu şi Răzvan Burleanu au vorbit despre locul 1. De ce ne-am specializat în România în vorbe goale?

Cred că mulţi dintre cei care activează în fotbalul nostru au rămas la munca superficială pentru că aşa e mai confortabil. Şi pentru că n-u fost obişnuiţi să intre în profunzimea problemelor. Pentru că n-au fost obişnuiţi să sufere pentru a pune în aplicare o strategie, o tactică. Iar acum nu vorbesc de o tactică necesară ca să baţi Feroe sau Liechtenstein, ci pentru a face pasul înainte, pentru a corecta anumite lucruri din temelii.

Edward Iordănescu promitea marea cu sarea, în momentul prezentării sale, ca selecţioner

„La federaţie se vorbeşte frumos şi cam atât...“

Cu ce impresii aţi rămas după toate discuţiile cu cei de la FRF?

Am observat că lipseşte fiabilitatea, sâmburele acela din care ai convingerea că va ieşi planta respectivă. Îmi cer scuze, dar am rămas cu impresia că, de multe ori, vorbim de dragul de-a vorbi. Când ascult anumiţi antrenori din fotbalul românesc, dar şi ce spune selecţionerul actual, zău că am impresia că vorbeşte Capello, Mourinho sau Arsene Wenger! Aşa de bine ştim lecţia, în teorie, încât mă simt jenat faţă de această avalanşă de cuvinte şi explicaţii despre cum trebuie făcute lucrurile. În schimb, atunci când te uiţi la ce suntem capabili să punem în practică, iar pentru mine asta înseamnă profunzime, eu îmi dau seama că suntem foarte departe de ce am văzut eu în fotbalul din Occident.

În ce sens?

În loc de vorbele astea goale, ar trebui să spui nişte lucruri pe care, în pasul următor, să le pui în practică. Şi nu vii să-mi explici de ce nu reuşeşti, ci munceşti în profunzime, transpiri şi suferi, până când sâmburele de care vorbeam prinde rădăcini şi dă roade.

Discursul acesta pompos de care vorbiţi e la mare modă, la FRF...

Eu, cât timp am fost în contact cu federaţia, am auzit foarte multe lucruri frumoase. Din păcate, în realitate, nu se realizează nimic din treburile acestea. Mai ales, dacă mă uit la rezultate, la performanţe! Şi aici revin la o greşeală pe care am comis-o, atunci când am spus, în ianuarie, că în România nu găsim talente, la ora actuală. În România, sunt talente, dar e nevoie de confirmarea lor. Pentru asta, ai nevoie de ştiinţă la nivelul formatorilor, la nivelul antrenorilor. Pentru asta, trebuie să investim mult mai mult. Cred că trebuie să fie o strategie a Comisiei Tehnice, care să evidenţieze calea cea bună pentru creşterea jucătorilor. Că această cale e urmată sau nu de cluburi, asta e altă mâncare de peşte. Dar eu, ca responsabil pentru obţinerea de performanţe, trebuie să elaborez acel drum. Mă refer la Comisia Tehnică a federaţiei! Noi, în schimb, vorbim mult, dar la nivel de realizare e o lipsă mare.

„Mi-e şi milă de jucătorul român“

Noi acum, totuşi, talente n-avem ca pe vremea lui Hagi, de pildă...

N-avem, dar îi creştem bine? E o greşeală mare să vorbeşti despre Hagi sau despre Mutu sau despre Adrian Ilie. Pentru că ei au avut un talent deosebit de mare, ieşit din comun chiar. Ei puteau „trăi“ exclusiv din talent. Erau într-o altă clasă. Să-i lăsăm pe ei deoparte. Dar avem acum jucători ca Răducioiu? Ca Dorinel Munteanu? Ca Filipescu? Ca Dumitrescu? Sau Dan Petrescu? N-avem. Şi ar trebui să fim capabili să formăm jucători de acest nivel. Că nu suntem în stare, nu jucătorul e de vină. Asta arată, în primul rând, lipsa de capacitate din partea antrenorilor.

Ce-i drept, avem şi un campionat din ce în ce mai slab...

Pentru că suntem foarte slabi în formarea jucătorilor! Deosebit de slabi! Academiile noastre (oftează adânc)..., avem biblia fotbalului, dar practica fotbalului n-o cunoaştem. Poate că sunt puţin răutăcios, dar să mă ierte Dumnezeu, juniorii pe care eu i-am văzut, toţi au avut nevoie de un an şi jumătate, chiar doi, în străinătate, până au dat de oxigen. Apoi, după formarea jucătorilor, ajungem la etapa postformare, când se face pasul spre fotbalul profesionist. OK, unii jucători fac acest pas, inclusiv cu ajutorul federaţiei care a impus folosirea lor, şi joacă în prima echipă. Doar că formarea lor nu s-a terminat aici! Se gândeşte cineva cum trebuie educaţi, în continuare, din punct de vedere mental, sportiv, tactic şi aşa mai departe? Asta înseamnă postformare. La noi, tânărul intră într-un campionat destul de slab şi nu-i dăm mai nimic! Mi-e şi milă de aceşti jucători, pentru că ei nu primesc, de fapt, ceea ce ar putea să-i ajute, astfel încât formarea lor să se încheie cu succes. Faptul că ei joacă nişte meciuri în Liga I, asta nu înseamnă absolut nimic! Ce strategie avem pentru a continua formarea lor? Bineînţeles, pentru asta, trebuie să cunoşti nivelul unde trebuie să ajungă jucătorul, ar trebui să cunoşti metodele prin care ajunge acolo, greutăţile în faţa cărora pui jucătorul. Şi ajungem la ce am zis în conferinţa din ianuarie, cu mirosul vestiarului din Occident.

Detaliaţi, vă rog...

Din păcate, nu cunoaşte acest miros nici conducerea cluburilor, nici cea a federaţiei şi nici selecţionerul actual! Pentru simplul motiv că n-au fost la acest nivel. Ei bine, eu am avut şansa să mă confrunt cu această problemă. Şi dacă avem o federaţie, un selecţioner, care nu cunosc acest miros, atunci cum dau ei sfaturi? Care mai e credibilitatea lor? Cât de mare e influenţa lor asupra jucătorilor? Puterea de a convinge jucătorul de anumite lucruri? Pentru că eu, ca jucător, trebuie să cred în ceea ce îmi spune antrenorul, iar antrenorul e ales de către federaţie. Dar dacă nici federaţia, nici selecţionerul nu cunosc acest miros sec, dur, uneori mai blând, atunci noi suntem departe de treaba cu convingerea jucătorilor.

Bölöni l-a descoperit pe Cristiano Ronaldo la Sporting Lisabona, înainte ca portughezul să câştige cinci Baloane de Aur în 2008, 2013, 2014, 2016 şi 2017

Dumneavoastră cum aţi ajuns să cunoaşteţi acest miros?

Nu vreau să vorbesc despre cum am lucrat cu Cristiano Ronaldo, cum am lucrat cu Varane. Dar spun de Mbia, pe care l-am avut elev, la Rennes. Un jucător care, vai de mine, cât a trebuit să sufere, pentru a creşte. Şi, odată cu el, sufeream şi eu. Alt exemplu: Mangala, cu care am lucrat la Standard Liege. Sau Hugo Viana, care a fost cu mine la Sporting. Să-i iei pe aceşti jucători, să-i convingi... Mă gândesc la un Witsel căruia i-am explicat, la Standard, că tu nu eşti aici pentru a juca extremă. Că postul tău e aici (n.r. – mijlocaş central). Şi nu pomenesc doar de cei de afară. Poftim: Marius Niculae pe care l-am avut la Sporting. L-am luat şi am ştiut cum să-l „chinuiesc“ pentru ca, în cele din urmă, la Sporting să devină un idol!