Un bulgăre de aur, găsit în trupul unui miner, se numără printre piesele inedite din colecția Muzeului Aurului din Brad. Piesa ascunde o poveste tulburătoare despre controalele care li se făceau minerilor, în trecut, la ieșirea din șut.

Coconul cu aur, ascuns de un miner. Foto: Daniel Guță

Minele de aur din Munții Apuseni au devenit la sfârșitul secolului al XIX-lea un „EL dorado” al Transilvaniei. Deși munceau în condiții încă primitive, miile de angajați din exploatările administrate de Societatea Ruda 12 Apostoli reușeau să scoată anual din adâncuri peste o tonă de aur.

Societatea condusă atunci de germani administra minele de aur Ruda, Valea Morii, Valea Arsului, Musariu și Barza (video), toate învecinate orașului Brad, însă nu era singura care gestiona bogatele resurse de aur din Apuseni.

Alte mari mine de aur funcționau la Roșia Montană și în jurul Abrudului, la Zlatna și Săcărâmb, iar ținutul era împânzit și de numeroase galerii miniere săpate de localnici. Acestea din urmă erau mine de familie ale căror galerii porneau din curțile, grădinile și beciurile caselor de mineri, ridicate pe versanții abrupți și în văile râurilor din Apuseni.

În noul „El Dorado” al Transilvaniei, cei mai mulți dintre muncitori trăiau în condiții extrem de dificile și robotind zilnic, cel puțin zece ore, în galeriile miniere, la transportul minereului, la șteampuri - unde era măcinat, la pădurile, minele de cărbune și funicularele exploatărilor miniere.

Furturile erau inevitabile, iar aproape zece la sută din întreaga cantitate de aur produsă anual era furată de localnici, arătau rapoartele Societății Ruda 12 Apostoli, de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Controalele minerilor erau extrem de dure, iar societatea angajase jandarmi pentru a păzi metalele prețioase.

Ruine ale minelor de la Ruda. Foto: Daniel Guță

După ce stânca purtătoare de era dinamitată, minerii aveau voie să se apropie de rămășițele ei numai însoțiți de superiorii lor, care căutau aurul liber. Iar atunci când bulgării de aur erau găsiți, erau sigilați în saci.

Unii lucrători recurgeau la metode brutale pentru a încerca să scoată pe ascuns aurul descoperit în subteran. O arată un „cocon” expus la Muzeul Aurului din Brad, o bucată de aur nativ, pe care un miner o ascunsese în anus, pentru a nu fi găsită la percheziţiile corporale, care le erau făcute minerilor la ieşirea din şut.

„Este vorba de 56 de grame de aur, învelite într-o cârpă, care fuseseră găsite asupra unui miner, în trecut, după ce omul le ascunsese în interiorul corpului său, pentru le putea scoate din mină. Piesa poate fi văzută la muzeu, fiind o mărturie a modului cum era sustras aurul în trecut. În unele cazuri, copiilor care urmau să devină mineri le era modificată acea parte a corpului, cu ajutorul unor sticle sau a unor ştiuleţi de porumb. De asemenea, alţi mineri, care cunoşteau bine galeriile, reuşeau să fure aurul găsit în subteran, scoţându-l prin galerii părăsite”, informau reprezentanții Muzeului Aurului din Brad.

Descoperirea coconului datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, arată mărturiile vremii, iar piesa a fost adusă la muzeul aurului înființat atunci la Brad.

„Băieșii totuși fură, în haine încălțăminte, pălării, pâine, râzne cu piatră grea, ba chiar și «per introductionem in anum», o metodă foarte stricăcioasă sănătății, care contribuie la degenerarea băieșilor și așa destul de prăpădiți. Introducerea se face în formă de patroane. Aurul liber este învăluit în zdrențe, în formă cilindrică, se leagă apoi cu șpargă ori cu țindăr bătucit, se unge cu ulei sau unsoare și se introduce în anum. S-au prins astfel de patroane, în valoare de câte 400 de coroane (n.r salariul unui miner în aproape două luni la începutul secolului XX). În muzeul mineralogic al Societății se păstrează o astfel de patroană originală și se poate vedea fotografia altei patroane, de 11 centimetri, lungă și cu un diametru de șapte centimetri, de grosimea unei sticle de bere”, relata profesorul Traian Suciu, în 1912.

Revoltele minerilor, după controalele corporale barbare

Controalele la care erau supuși minerii suspectați că ascundeau aur la ieșirea din șut erau inumane și au dat naștere unor revolte. Una dintre ele a avut loc la minele de la Ruda, unde munceau în 1890 circa 700 de oameni.

„S-a introdus sub noii proprietari controale severe în baie, care au degenerat în barbarism. Băieșii suspecți că au ascuns aur sunt tratați mai rău ca europenii prinși de antropofagii din Africa. Situațiunea băieșului din minele de la Ruda este foarte tristă, se poate descrie în următoarele: rău plătit, dacă este lovit de nenorocire, familia îi rămâne neasigurată, dacă e suspicionat că a ascuns aur, este torturat mai rău ca pe timpul inchizițiilor spaniole, dacă caută dreptate ușile si sunt închise pretutindenea. O astfel de stare nesuportabil și focul ce ardea sub spuză a trebuit să erupă. Tratarea neumană cu deosebire a aprins focul pe o săptămână peste 700 băieși din minele de la Ruda sunt în grevă și au sistat lucrul”, informa Telegraful Român, în 1890.

Imaginea 1/16: 1 brad muzeul aurului (10) JPG

Inspectorul minei, pe nume Jung, era cel care ar fi cauzat revoltele, după ce ar fi torturat mai mulți mineri, suspectați că ascund aur în corpul lor.

„S-au început torturile asupră-le ca se scoată aurul din ei. Iată ce torturi se așază. Băieșul ieșind din bac, se ține 48 ore închis, i se dă medicină internă, ca să-l laxeze și astfel să arunce și aurul. Medicina dată este din cele mai drastice, încât mână totul din intestine și chiar sânge. Din cei ce iau medicină cu forța, zac apoi pe pat câte două - trei luni și rămân unii neapți de lucru. Unora li se trage aurul din intestine cu clește prin medicul băilor, după cum ni se spune, prin ce se cășunează cele mai crâncene dureri. Câteodată sunt torturați cu astfel de mijloace și oameni inocenți, suspicionați pe nedrept. Astfel de torturi întâmplate în mijlocul Ungariei la o societate germană au rămas ascunse până acum”, arăta Telegraful Român.

Greva minerilor a izbucnit după ce unul dintre ei s-a opus de a primi medicamentele pe care medicul minei încercase să i le dea cu forța, pentru a elimina aurul. Ortacii săi i-au sărit în ajutor, iar greva s-a declanșat imediat.

„Precum îmi spune un grevist, ei și-au formulat pretențiile care sunt foarte juste. Anume ei cer: 1. încetarea torturilor și a tratării neumane din partea oficialilor 2. Să fie plătiți mai bine, ca să-și poată susțină familia. 3. Se nu li se retragă din plată, când din motive juste au lipsit din baie. Tot atâtea condițiuni, cari și fără de grevă se puteau face. Trebuie se amestec aci și dintre cei schingiuiți ca să li se scotă aurul, doi zac pe moarte în urma torturilor. Ei sunt capi de familie. Nu putem a nu face aici unele întrebări? Anume: cum se pate ca medicul băilor să dea medicină ca se tortureze oamenii și dacă nu o dă dânsul, cum se capătă ea? Dacă medicul nu are cunoștință de darea medicinei, atunci fiind chemat la patul bolnavului, pentru ce nu constată mișelia și pentru ce nu arată pe cei ce abuzează și fac atentat în acest mod la viața băieșului? Atragem atențiunea justiției, a procurorului asupra acestor fapte nedemne, și criminale”, anunța unul dintre reprezentanții minerilor, potrivit publicației Telegraful Român.

Abrud și Roșia Montană, orașele aurului din secolul al XIX-lea

Minele de aur din Munții Apuseni datează din Antichitate, iar zăcămintele uriașe de metale prețioase au fost, potrivit istoricilor, unul dintre motivele sângeroaselor războaie de cucerire a Daciei, de către romani, la începutul secolului al doilea.

„Regiunea minieră a Munţilor Apuseni a fost un fel de Californie pentru toate neamurile, care au stăpânit-o în decursul istoriei. Azi nu mai încape nici o îndoială că bogăţiile miniere din Dacia au constituit un puternic motiv, pentru ca împăratul Traian să facă tot posibilul ca s-o ocupe prin forţa armelor”, arăta istoricul Ion Rusu Abrudeanu.

Minele de aur s-au dezvoltat începând din Evul Mediu, atrăgând în împrejurimile lor, în ținuturile greu accesibile de munte, acoperite cu păduri și neprielnice agriculturii, numeroși „coloniști” din alte locuri ale Transilvaniei, români din sudul Carpaților și familii venite din alte regiuni ale Europei.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, micile orașe ale aurului, ca Abrud, Roșia Montană, Săcărâmb (video) și Zlatna deveniseră locuri legendare ale Transilvaniei, datorită minelor de aur.

Teritoriul cuprins între localitățile Abrud (video), Zlatna, Brad și Săcărâmb a fost numit „patrulaterul aurifer din Munții Apuseni”, fiind considerat regiunea cea mai bogată în resurse de metale prețioase din Europa.

Acolo unde norocul a surâs proprietarilor și lucrătorilor din mine, oamenii au dat peste bogății imense, iar unii au profitat din plin de averea dobândită din adâncurile pământului.

„Era un timp în care meseriașii și profesioniștii cu grămada alergau din toate părțile la Abrud și la Roșia, pentru că aceste două orașe montane își avea timpul lor cel de aur, când se da băieșilor în loc de cruceri galbeni de aur, când băieșii rivalizau unii cu alții, care dintre ei să livreze aur mai mult la Zlatna. Atunci purta băieșul cizme cu ciucuri și pinteni de aur, iară soția lui strălucea în veștminte cusute cu flori de aur și de argint. În timpul acela se dedaseră oamenii a numai face socotelile cu cruceri, ci numai cu galbeni, pe atunci își sfărâmau capul proprietarii de băi, că ce se facă și ce se întreprinză cu atâta aur? Unul voia să-și acopere casa cu aur, altul să-și pardosească până și curtea cu taleri. Dacă cuiva îi plăcea vreun cal întreba numai cât e prețul, pe care-l depunea îndată și fără de a mai face multe vorbe. Astfel stăteau lucrurile pe la Abrud și Roșia în timpul acela, care cu tot dreptul se poate numi timpul cel de aur”, informa Telegraful Român, în 1857.

Toate minele de aur au avut însă în istoria lor din ultimele două secole vremuri de abundență și vremuri ale disperării cauzate de lipsuri și de neșansa exploatărilor miniere.

Muzeul Aurului din Brad. Foto: Lucian Ignat

„Aurul este o speculaţie, în care norocul şi şansa sunt de mai mult folos decât cunoaşterea şi industria”, arăta geologul englez David Ansted care vizitase ținuturile bogate în resurse ale Hunedoarei.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, exploatările miniere din Munții Metaliferi ai Apusenilor, aflate în vecinătatea orașului Brad, se numărau printre cele mai profitabile mine de aur din Europa. Societatea minieră Ruda 12 Apostoli administra atunci cinci mine de aur (Ruda, Valea Morii, Valea Arsului, Musariu și Barza) și mina de cărbune de la Țebea, unde munceau peste 2.000 de oameni.

El Dorado din Munții Metaliferi

Minele de la Ruda 12 Apostoli produceau anual peste o tonă de aur fin, iar din 1884 până în 1911 au produs circa 27 de tone de aur fin, aproape jumătate din producția din Imperiul Austro-Ungar.

În anii următori minele urmau să își crească producția semnificativ. În anii interbelici, minele din zona Bradului făceau parte din concesiunile Societății miniere Mica, la acea vreme una dintre cele mai productive exploatări miniere din România. Câmpul minier Barza se întindea pe circa 80 de kilometri pătraţi în Munții Metaliferi, mărginiți de Valea Crișului Alb din Hunedoara.

„Pe un teren de 1.800 de hectare, în anul 1884 a început una dintre cele mai interesante explorări. Rând pe rând, minele din Valea Morii, Ruda și Barza țin evidența bogăției, în prezent toate sunt epuizate, dar Valea Morii promite noi regiuni bogate. Cea mai bogată mină în aur, cu numele de Musariu, și mina numită Brădișor, care se întinde între Baia și Musariu, este menită să le ia locul în câțiva ani. Mina Musariu, cu o suprafață de 16 kilometri are filoane de aur ori rețele de filoane, unde am găsit uneori piese mari de aur masiv, în greutate de câteva kilograme”, informa, în 1928, Societatea minieră Mica, devenită, după Primul Război Mondial, administratorul minelor de aur din zona Bradului.

După Al Doilea Război Mondial, autoritățile comuniste au naționalizat minele și extins lucrările în câmpul minier Barza. În anii ´50, când exploatarea zăcămintelor aurifere a înregistrat cea mai mare intensitate, sub presiunea regimului comunist controlat de sovietici (metalul prețios ajungea în URSS, potrivit unor istorici), minele din împrejurimile Bradului dădeau peste 2,5 tone de aur pe an.

Galeriile lor subterane se întindeau pe o lungime totală de peste 500 de kilometri, iar circa 5.000 de oameni intrau zilnic prin cele 11 „porți” ale minelor de aur, în adâncurile pământului.

Minele întreprinderii Barza au fost închise până la mijlocul anilor 2000, iar odată cu ele au dispărut locurile de muncă pentru peste 6.000 de oameni din zona Bradului.

Autoritățile explicau atunci că mineritul se afla în regres de mai mulţi ani, mai multe dintre zăcăminte erau epuizate, iar costurile producţiei şi funcţionării minelor în raport cu cererea pieţei erau considerate prea mari de statul român, pentru a mai putea fi rentabilizate.

Minele de aur din perimetrul Barza au produs în secolul al XX-lea peste 200 de tone de aur, pe lângă cantitățile mari de argint, cupru și alte metale valoroase.