Atunci când o dispută internațională creează probleme vreme de decenii, ea poate părea o afecțiune cronică ce nu va deveni niciodată terminală. SUA și China se înfruntă pe tema Taiwanului încă din anii ’50. Am scris un articol de prima pagină pentru The Economist despre criza Strâmtorii Taiwanului din 1995, scrie The Financial Times, citată de Rador.

Astfel că e tentant să consideri exercițiile militare amenințătoare întreprinse de China lângă coasta Taiwanului drept un simplu capitol nou dintr-o veche epopee.

Dar de data aceasta se simte altfel. Până acum un război SUA-China pentru Taiwan părea o posibilitate reală – dar nimic mai mult de atât. Acum tot mai mulți experți cred că un război nu e doar posibil, ci și probabil.

• James Crabtree, director pentru Asia la International Institute of Strategic Studies, a afirmat: „Pe traiectoria noastră actuală, un fel sau altul de confruntare militară între SUA și China în decursul deceniului următor pare acum mai degrabă probabilă decât improbabilă”.

Demnitarii occidentali sunt mult prea precauți pentru a declara așa ceva public – dar în privat mulți dintre ei împărtășesc pesimismul lui Crabtree. Modul în care se gândește în SUA poate fi dedus dintr-o declarație din 2021 a amiralului Phil Davidson, fostul șef al comandamentului american din Indo-Pacific, care a afirmat la o audiere în Congres că a constatat un risc „evident” de invazie chineză în Taiwan în decursul „următorilor șase ani”.

Retorica Beijingului e cu siguranță naționalistă și belicoasă. Qin Gang, ambasadorul chinez în SUA, a replicat la controversata vizită în Taiwan a lui Nancy Pelosi postând pe Twitter un clip video în stil Top Gun cu exerciții ale armatei chineze – cu tot cu tiruri de rachete, explozii, sirene și trupe scandând. Mesajul a fost limpede și deloc subtil.

Teama că războiul e iminent e alimentată de preschimbările din China, SUA și chiar din Taiwan.

De la preluarea puterii de către Xi Jinping în 2012, politica externă a Beijingului a devenit vizibil mai agresivă. China și-a construit baze militare în toată Marea Chinei de Sud, iar de o vreme soldații chinezi omoară soldați indieni în ciocniri din munții Himalaia. Consolidarea neîncetată a armatei a făcut ca China să ajungă acum să dețină mai multe nave decât SUA.

Spre deosebire de predecesorii săi, care păreau să aștepte o „reunificare” cu Taiwanul într-un viitor incert, Xi a calificat chestiunea drept o misiune istorică care „nu poate fi pasată de la o generație la alta”. Așteptările populației chineze au fost incitate într-atât încât unii naționaliști chinezi par a fi dezamăgiți că armata lor nu a doborât avionul lui Pelosi.

Atitudinile s-au schimbat și în SUA. Cam singurul lucru cu privire la care pare să mai existe un consens transpartinic la Washington e faptul că China constituie un adversar tot mai periculos, care trebuie înfruntat. Taxele vamale impuse de Trump asupra mărfurilor chinezești au fost menținute și de administrația Biden. Ambele administrații, Trump și Biden, au extins relațiile cu Taiwanul.

Biden a afirmat deja de trei ori că SUA vor intra în luptă pentru a apăra Taiwanul dacă va fi invadat de China – o ruptură de politica oficială americană a „ambiguității strategice”. Insistențele subordonaților săi cum că el s-ar fi exprimat greșit devin cu fiecare nouă ocazie și mai puțin convingătoare.

Afirmațiile repetate ale lui Biden cum că SUA ar intra în război pentru Taiwan sunt într-un contrast izbitor cu declarația lui limpede, de dinainte ca Rusia să invadeze Ucraina, cum că America nu se va implica direct în acțiuni militare. Faptul reflectă o credință larg răspândită la Washington cum că, din motive strategice și ideologice, soarta Taiwanul va defini balanța puterii în acest secol.

Oricum, tensiunile nu ar fi dat în clocot dacă nu ar fi avut loc schimbări chiar și în Taiwan. Insula a ales-o în 2016, și din nou în 2020, pe președinta Tsai Ing-wen, șefa Partidului Progresist Democrat, considerat în mod tradițional drept „pro-independență”. Chiar dacă Tsai a evitat orice măsuri formale în direcția independenței, este evident că generația tânără de taiwanezi își vede tot mai mult viitorul ca fiind separat de cel al Chinei continentale.

Formula „o țară, două sisteme” proclamată de Beijing referitor la Hong Kong a fost vehiculată de el și ca model pentru Taiwan. Însă represiunea Beijingului din Hong Kong face ca soarta acestui teritoriu să aducă mai degrabă a avertisment înfiorător decât a model de urmat.

Taiwanezii sunt conștienți că vorbele mieroase ale lui Xi despre o „reunificare pașnică” sunt de fapt termeni cifrați pentru anexare și încorporare într-o dictatură. Ei nu vor accepta așa ceva – și nici n-ar trebui s-o facă. Ceea ce înseamnă că, dacă Xi e sincer atunci când insistă că problema Taiwanului trebuie soluționată satisfăcător pentru Beijing de către actuala generație, utilizarea forței e unica lui opțiune.

Iar uzul de forță din partea Beijingului ar fi o tragedie nu doar pentru Taiwan, ci chiar și pentru China continentală. Ar duce la pierderi umane masive de ambele părți, la alienarea definitivă a taiwanezilor de chinezii de pe continent și la o ruptură în economia globală care ar periclita deceniile de creștere economică a Chinei. Mai presus de toate, ar presupune riscul unui război direct cu SUA și al unui al treilea război mondial.

Dar faptul că invazia Taiwanului ar fi nesăbuită și imorală nu înseamnă că ea nici nu se va întâmpla vreodată. După cum o demonstrează atacul Rusiei împotriva Ucrainei, combinația dintre naționalism, autoritarism și resentimente față de puterea americană poate avea efecte puternice și periculoase.

În condițiile în care contemplează un conflict pentru Taiwan, Beijing și Washington se simt obligate să adopte o linie dură prin vorbe și fapte. Fiecare tabără speră că cealaltă joacă la cacealma. Să sperăm că ambele au dreptate.

Distribuie Distribuie Comentarii