Johnson a fost doborât în cele din urmă de răspunsul său la consecinţele demisiei de joia trecută a şefului adjunct Chris Pincher, pe fondul acuzaţiilor că Pincher a abuzat doi oaspeţi la o cină privată cu o seară înainte. Deşi nu a recunoscut acuzaţiile în mod direct, Pincher a transmis într-o scrisoare către Johnson săptămâna trecută că „aseară am băut mult prea mult” şi „i-am făcut de râs pe alţii şi pe mine”. Alte acuzaţii în privinţa comportamentului nepotrivit al lui Pincher au fost lansate în zilele următoare.

Johnson a negat iniţial că ar fi avut cunoştinţă de unele dintre aceste acuzaţii, dar în cele din urmă prim-ministrul a fost forţat să recunoască că a fost informat cu ani în urmă şi să-şi ceară scuze pentru deciziile luate în această privinţă.

Johnson s-a confruntat cu numeroase alte scandaluri care i-au afectat poziţia în sondaje -- în ciuda victoriei sale zdrobitoare la alegerile generale cu doar doi ani şi jumătate în urmă. Printre acestea se regăsesc acuzaţii de folosire inadecvată a banilor donatorilor pentru a plăti pentru renovarea casei sale din Downing Street şi „biciuirea” parlamentarilor pentru a proteja un coleg care încălcase regulile de lobby.

În urmă cu două săptămâni, conservatorii au pierdut două alegeri parţiale cheie - rezultate au fost puse pe seama lui Johnson.

La începutul lunii iunie, el a trecut peste vot de încredere, dar numărul final al parlamentarilor săi care s-au revoltat împotriva lui a fost mai mare decât se aşteptau susţinătorii săi: 41% din propriul său partid parlamentar a refuzat să-l susţină. Acest vot a fost declanşat după luni de speculaţii asupra viitorului lui Johnson. Aşa-numitul scandal „Partygate”, în care a fost găsit vinovat de încălcarea propriilor legi împotriva COVID-19, participând la o petrecere pentru a-şi sărbători ziua de naştere într-un moment în care astfel de evenimente erau interzise, a rămas o piesă importantă a imaginii lui Johnson de când a apărut ştirea la sfârşitul anului trecut.

O ascensiune controversată

Cu posibila excepţie a eroului său, Winston Churchill, Johnson a fost poate cel mai faimos politician care a intrat în Downing Street ca prim-ministru, şi-a făcut o carieră de succes ca jurnalist, romancier, personalitate TV şi primar al Londrei în deceniile precedente.

A fost populist înainte de a exista cu adevărat populiştii. Comentariile sale controversate - în care compara femeile musulmane care poartă văluri pe faţă cu cutii de scrisori sau în care îi numea pe bărbaţii homosexuali „băieţi vagabonzi” - i-au îngrozit pe mulţi. Dar a scăpat, iar publicul a părut bucuros să accepte presupusele sale aventuri şi copilul făcut din dragoste. Se părea că Johnson ar putea, în esenţă, să treacă râzând peste orice problemă.

FOTO AFP

Cu toate acestea, cu toată ambiţia şi carisma lui, slujba de prim-ministru îi părea inaccesabilă în mare parte din viaţa sa de adult. Cei care îl cunosc personal pe Johnson spun că detesta faptul că mulţi din elita conservatoare britanică l-au văzut ca pe un instrument de campanie util, dar mai mult ca un măscărici decât un om de stat serios.

Chiar şi în perioada în care a fost primar al Londrei, câştigând două mandate într-un oraş care în mod tradiţional nu votează cu o persoană conservatoare, cele mai memorabile momente din timpul său în funcţie sunt imaginile în care apare atârnând deloc elegant de o tiroliană sau jucând rugby în forţă cu un copil de 10 ani în timpul unei vizite comerciale la Tokyo. Pur şi simplu nu a fost considerat suficient de serios pentru postul de top.

Apoi a avut loc Brexitul. Johnson a condus campania de succes care sfida, iar Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană în 2016.

Peste noapte, el a trecut de la a fi un om care părea să fi făcut o eroare politică fatală, sprijinind partea greşită la referendum, la personajul unei rebeliuni în masă care tocmai invadase întregul establishment britanic.

Jurnalism de gherilă

Pe hârtie, Johnson a fost un candidat puţin probabil să devină vocea celor care se simţeau nereprezentaţi.

Alexander Boris de Pfeffel Johnson s-a născut în New York City în 1964 într-o familie internaţionalistă. Când era băiat, Johnson le-a spus prietenilor şi rudelor că îşi dorea să fie „regele lumii” când va fi matur, potrivit informaţiilor transmise de sora lui într-o biografie de familie.

A fost educat la Eton College, cea mai exclusivistă şcoală privată din Marea Britanie, terminată cu alma mater de 20 de prim-miniştri, iar apoi la Universitatea din Oxford. În timp ce se afla la Oxford, a fost membru al celebrului Bullingdon Club: un grup de elită exclusiv masculin pentru studenţi bogaţi, faimos pentru demonstraţii ostentative (şi uneori zbuciumate) de bogăţie, cum ar fi vandalizarea restaurantelor, apoi plătirea prejudiciului la faţa locului în numerar. Nu s-a dovedit niciodată că Johnson a fost implicat personal într-o astfel de activitate.

De asemenea, a lucrat ca jurnalist pentru ziarele cu istorie, în special pentru The Daily Telegraph, care l-a făcut corespondent la Bruxelles în 1989. Aici, în Belgia, Johnson a început să scrie ceea ce avea să devină cel mai important capitol al poveştii sale: Brexit.

Cel mai faimos exemplu în acest sens a fost o poveste a lui Johnson, care susţinea că UE plănuia să interzică vânzarea de banane. UE a dezminţit în mod repetat asta şi multe dintre poveştile pe care Johnson le-a publicat.

În 1999, lui Johnson i s-a oferit conducerea publicaţiei The Spectator, o revistă săptămânală numită adesea în glumă „Biblia conservatoare”. El a acceptat, căzând de acord cu proprietarul că va renunţa la ambiţiile politice binecunoscute la acea vreme, potrivit unei biografii a jurnalistului politic Andrew Gimson. S-a ţinut de cuvânt timp de doi ani şi a ajuns să devină membru al parlamentului în 2001.

În anii care au urmat, Johnson a fost acaparat de sistemul conservator. A continuat să scrie ca jurnalist despre conceptele conservatoare şi să construiască o bază de loialişti atât în ​​interiorul, cât şi în afara politicii.

Pe măsură ce încrederea lui Johnson a crescut, el a fost hotărât să arate Partidului Conservator că vocea sa a depăşit dreapta britanică. În 2008, a fost ales primarul Londrei - un oraş liberal, cosmopolit, care nu vota în mod tradiţional cu un reprezentant al conservatorilor. Johnson credea că arăta partidului său că a avut priceperea să-i tragă în secolul XXI. Problema pentru Johnson era că aveau deja un nou lider tânăr -- vechiul său prieten de şcoală şi viitorul prim-ministru, David Cameron.

În cele din urmă, Cameron a fost cel care a făcut posibil Brexitul. După ce a câştigat a doua ouară alegerile generale ca lider conservator în 2015, a decis să organizeze referendumul UE, înţelegând că Johnson îl va urma.

În schimb, în ​​februarie 2016, Johnson a şocat naţiunea anunţând pe prima pagină a vechiului său ziar, Telegraph, că îl va sfida pe Cameron şi va conduce campania pentru Brexit.

Restul este istorie. Johnson a dat peste cap instituţia şi a devenit cel mai influent politician din Marea Britanie. Deşi nu a devenit prim-ministru imediat, el a continuat să-şi construiască baza de putere, subminând-o pe Theresa May, în timp ce aceasta se lupta cu Brexitul timp de trei ani.

În calitate de ministru de externe în timpul lui May, a fost acuzat că a înrăutăţit situaţia mamei britanico-iraniane întemniţate Nazanin Zaghari-Ratcliffe, după ce a spus în mod greşit în 2017 că se afla în Iran predând jurnaliştilor, mai degrabă decât în ​​vacanţă, în momentul în care a fost reţinută. Dar se părea că toate acestea nu îl costă prea mult în ceea ce priveşte sprijinul în cadrul partidului său.

Un populist care a devenit nepopular

FOTO AFP

Momentul lui Johnson a venit în sfârşit în iulie 2019, când a devenit lider al Partidului Conservator, pretinzând aproximativ două treimi din votul de membru. Stilul său neplăcut a fost justificat mai târziu în acel an, când şi-a redus la tăcere toţi oponenţii într-o victorie electorală zdrobitoare, care i-a permis în cele din urmă să facă, aşa cum se lăuda, propriul său slogan, „Get Brexit Done” (n.r. - Să rezolvăm Brexitul).

Părea cu adevărat că stelele s-au aliniat în sfârşit pentru Johnson, care dorea cu disperare să fie luat în serios. El a făcut Brexitul popular. Îşi finalizase tranziţia la rolul de om de stat. A dovedit că toată lumea se înşelase.

Cu toate acestea, pe măsură ce se apropia Ziua Brexit-ului, 31 ianuarie 2020, un virus mortal provoca deja alarma în Asia. În curând avea să înceapă să se răspândească în toată Europa şi să declanşeze criza care l-ar îndepărta din funcţie.

Johnson a avut o pandemie mixtă. A fost lăudat de public pentru sumele cheltuite de stat pentru a-i atenua impactul asupra celor ale căror locuri de muncă şi mijloace de trai au fost ameninţate, dar criticat de elementele mai conservatoare ale partidului său. De asemenea, a fost acuzat că a răspuns prea încet, dar şi că a făcut regulile de izolare atât de complicate, încât nici măcar el şi echipa lui din Downing Street nu le-au putut respecta.

Încălcarea acestor reguli de către Johnson şi membrii echipei sale, consecinţele economice ale pandemiei care au dus parţial la o criză, gestionarea de către acesta a scandalului Pincher au fost în cele din urmă prea mult pentru partidul lui. Se pare că membrii săi nu au suportat gândul ca Johnson să rămână şi să ducă partidul în mormânt.

Cariera sa politică este o poveste despre gafe, scandaluri sexuale, celebrităţi, controverse şi revoluţii care s-au încheiat cu o tragedie personală. Bărbatul care a vrut doar să fie luat în serios a ajuns, în cele din urmă, să fie din nou un măscărici, conchide CNN.