Nicolae Tonitza, unul dintre cei mai mari pictori români, a avut o viață grea, iar o boală cumplită l-a ucis la doar 54 de ani. Este mobilizat şi trimis pe front, în 1916, în timpul Primului Război Mondial, dar cade prizonier în luptele de la Turtucaia și trimis în lagăr.

În 1940, pe 26 februarie, moare la spitalul Colentina din cauza unei scleroze cerebrale de care suferea de mai mult timp și care se agravase cu un an înainte de deces..

În realitate, Nicolae Tonitza (născut pe 13 aprilie 1886) a fost nu doar un artist plastic desăvârșit, ci și un foarte bun scriitor, caricaturist, critic de artă, jurnalist (a scris 800 de articole culturale și sociale), pedagog, zugrav de biserici, poet, militant politic, un adevărat denunțător al sărăciei, povestea în urmă cu câțiva ani pentru puls.24.ro , Andra Tonitza strănepoata pictorului, ultima descendentă a acestuia.

Aceasta a trăit în Franța de la vârsta de 5 ani și a moștenit pasiunea pentru artă a străbunicului său. Este absolventă a Facultății de Istoria Artei și, revenită în România, a obținut un master la Facultate de Istorie din Sibiu cu disertația „Primul Război Mondial, văzut prin ochii lui Tonitza”.

Acesta a povestit că Nicolae Tonitza recita din marii scriitori români cu un talent înnăscut și traducea din Baudelaire. Și-a păstrat tot timpul simțul umorului, cu toate că a avut o viață grea, fiind marcată de ororile Primului Război Mondial, în care a luptat și a fost prizonier.

"Tatăl meu îmi povestea că în familia pictorului Nicolae Tonitza poezia era la loc de cinste, de multe ori, dialogurile dintre membrii familiei purtându-se în versuri. Se organizau expoziții în familie, copiii fiind juriul. Străbunicul meu iubea enorm copiii și nu întâmplător chipurile lor sunt prezente în multe din tablourile lui”, a povestit strănepoata pictorului Nicolae Tonitza.

Aceasta a mai precizat că modelele pictorului erau propriii săi copii , pe care îi păcălea în fel și chip ca să stea liniștiți pentru a le surprinde trăsăturile, dar mai ales ochii.

Tablourile sale au bătut recordul la licitații

Nicolae Tonitza este unul dintre cei mai complecşi oameni de cultură pe care i-a avut România. Ca pictor, a excelat în portrete de copii, dar în pictura bisericească a fost un inovator (biserica din Durău, în tehnica picturii în ceară – adaugăm că a pictat acolo alături de studenţii lui, printre care Corneliu Baba şi botoşăneanul Petru Hîrtopeanu, născut în 1913 la Dîngeni), iar peisajele, florile, nudurile depăşesc astăzi toate recordurile la casele de licitaţii. „Fetița pădurarului”, „Catiușa lipoveanca”, „Cusătoreasa”, „Soția artistului”, „Femei sărace la cimitir” și, pe de altă parte, „Vas cu trandafiri”, „În mahala” sau „Vatra” sunt doar câteva dintre lucrările cu care a devenit celebru.

A mărturisit mai târziu că doar patru pictori l-au marcat definitiv, doar unul dintre ei fiind român: Luchian. Ceilalţi trei: Velasquez, Tizian şi Habermann.

Descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav şi îndurerat: "I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile".

Cu pensula legată de mâna, ca prietenul său, Ștefan Luchian

La numai 54 de ani, în 1940, în seara zilei de 26 februarie, Nicolae Tonitza murea. Chinuit trupeşte şi sufleteşte, nu de puţine ori prietenii îl găsesc în fotoliul sărăcăcios cu pensula legată de mâini, tremurând în culorile pânzei, ca altădată Luchian. "Azi, când mă găseam la lucru, am ameţit atât de bine că mi-a căzut capul pe vopselele de pe paletă. M-am ridicat cu greu şi gâfâind. Poate boala mea n-ar fi progresat aşa de repede dacă n-aş fi avut în ultima vreme o serie de supărări penibile... simt că nu mai pot munci cu verva, cu elanul de altădată" (1934).

Iată ce îi scria Tonitza unei cunoștințe, cu puțin timp înainte ca artistul să se stingă din viață: „Sunt de mai multe zile bolnav… Se împlinesc taman 5 luni de zile de când zac. Asta a lovit cu plictis – mai ales că n-am voie să lucrez. Am alt necaz: sunt bâlbâit. Mi-i ruşine să dau ochii cu oamenii. Enervarea se dublează. Stau toată ziua în odaie de unul singur. Şi măsor podeaua cu paşi grăbiţi la deal şi la vale. Vremea se scurge încet – parc-ar fi de plumb… de plumb e şi lumina care pătrunde prin fereastră. Am impresia că încet…”, conform ziarulmetropolis.r o