Cei mai celebrii voievozi români au devenit faimoși, mai ales datorită istoriografiei naționaliste, pentru marile victorii obținute în fața marilor puteri ale vremii. Cu o singură excepție, toate aceste victorii au fost doar triste consolări, războaiele fiind pierdute în cele din urmă.

Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare sau Ioan Vodă cel Viteaz sunt printre cei mai celebri voievozi români. Au rămas în amintirea publicului larg mai ales datorită victoriilor răsunătoare obținute în fața marilor puteri ale vremii, în special a Imperiului Otoman.

Aceste victorii au fost mult supralicitate de istoriografia naționalistă, cu precădere în perioada comunistă, dorind să se creeze o stare de emulație națională și mândria că românii au avut un trecut medieval glorios și au pus la punct mari puteri.

În realitate, marii voievozi medievali au reușit succese militare, notabile de altfel pentru state atât de mici, de scurtă durată, ajungând în cele din urmă să piardă războaiele, să-și piardă tronul și chiar viața. Ba chiar, pentru a face față în contextul politic și militar al vremii, au fost dependenți de ajutorul extern.

Rovine, o tristă consolare a unui război pierdut

Una dintre cele mai celebre victorii românești contra turcilor a fost cea de la Rovine, din anul 1394 sau 1395, fără să existe încă un consens. Armatele Valahiei, conduse de renumitul voievod Mircea cel Bătrân, au avut de înfruntat oștirile invadatoare ale Imperiului Otoman, în fruntea cărora venea celebrul sultan Baiazid „Fulgerul”.

A fost prima bătălie importantă a românilor cu turcii și s-a produs în contextul în care, după 1390, otomanii reușiseră să supună țaratele bulgărești. Vidinul, Târnovo, Nicopole și Silistra au căzut rând pe rând. iar otomanii au ajuns la Dunăre. Erau conduși de unul dintre cei mai puternici sultani ai vremii, Baiazid Fulgerul.

Akingiii turci, trupe ușoare de cavalerie folosite mai ales pentru pradă, trec și la nord de Dunăre pentru jaf. Drept răzbunare trupele voievodului muntean Mircea cel Bătrân distrug tabăra akingiilor de la Karînovasî. Înțeleg pericolul otoman la sud de Dunăre, Mircea trimite trupe în ajutorul țarilor bulgari. Fără niciun efect însă.

Ca represalii pentru ajutorul dat bulgarilor, turcii hotărăsc o invazie în Țara Românească. În anul 1394 sau 1395, o armată otomană de 30.000 de oameni, plus contingente de vasali balcanici, trece în Valahia. Mircea avea la dispoziție doar 10.000 de oameni, majoritatea arcași și călăreți. Trupele otomane au fost mereu hărțuite de cavaleria ușoară muntenească, dar și de arcași, după obiceiul voievozilor români.

Pentru a opri înaintarea otomană, Mircea alege un loc numit rovină, adică o zonă mlăștinoasă sub forma unei căldări. Locul nu este cunoscut, astăzi cu exactitate. Unii spun că, undeva în apropiere de râul Argel pe la Balta Verde sau Făcăi. În orice caz, turcii au mușcat momeala și au intrat în mlaștină, pierzând avantajul cavaleriei. O parte au fost măcelăriți în mlaștină de salvele arcașilor, alții uciși de atacurile surprinzătoare ale infanteriei valahe. Însuși Baiazid era să-și piardă viața în aceea rovină.

„Sultanul Baiazid, cucerind Nicopolul şi Silistra, a trecut în Ţara Românească. În această vreme beiul Ţării Româneşti era ghiaurul Mircea. Mircea ghiaurul, aducând cu el oaste, a venit împotriva sultanului Baiazid, şi întâlnindu-se unul cu altul, s-a dat o mare bătălie, astfel încât atât din partea musulmanilor, cât şi din partea ghiaurilor, mulţi au fost măcelăriţi; din amândouă părţile au murit mulţi oameni”, preciza cronicarul otoman Orudj Bin Adil.

Mircea, deși cu pierderi grele, a ieșit victorios din această bătălie. Însă, a pierdut războiul. Pe scurt, nu a mai putut face față unei noi confruntări cu otomanii. Un nou corp de oaste trimis de Baiazid îl determină pe Mircea să lase tronul Valahiei în mâinilor otomanilor și să fugă în Transilvania. Turcii l-au pus pe tronul Valahiei pe Vlad I, zis „Uzurpatorul”.

Abia cu ajutor unguresc, de la regele Sigismund de Luxemburg, căruia îi era vasal, Mircea reușește să se reîntoarcă pe tron. Ba chiar ajunge să plătească și tribut turcilor pentru a fi lăsat în pace.

Călugăreni, doar o victorie de moral

Situația de la Rovine s-a repetat, într-un fel, două secole mai târziu, în anul 1595. Este vorba despre cunoscuta bătălie de la Călugăreni, avându-l ca erou principal pe Mihai Viteazul, un voievod exponențial în istoria românească.

Mihai Viteazul obține tronul Țării Românești cu sume importante de bani plătite otomanilor, în anul 1593. După ce-și ucide creditorii, Mihai Viteazul se situează în tabăra anti-otomană, încă de la începutul domniei. În iarna lui 1594 voievodul muntean atacă cetățile otomane de pe linia Dunării și trece în Bulgaria făcând ravagii în rândul garnizoanelor turcești.

Caută și alianța anti-otomană a habsburgilor și transilvănenilor. Impresionează prin aceste succese militare, dar acțiunile sale aveau să atragă reacția militară otomană. Marele vizir Ferhat pleacă în fruntea a 40.000 de soldați turci, inclusiv temuții ieniceri. La Dunăre, se iscă o revoltă în rândul ienicerilor, iar Ferhat este înlocuit cu Sinan Pașa, un comandant otoman în vârstă, dar foarte respectat în rândul trupelor și cu o mare experiență militară.

Primele lupte s-au dat chiar la Dunăre, Mihai încercând să împiedice trupele turcești să ridice un pod peste fluviu. În cele din urmă, otomani, vlăguiți de harțagul trupelor lui Mihai Viteazul, reușesc să treacă Dunărea și la Rahova, dar și la Giurgiu. Fac joncțiunea și își continuă marșul.

La fel ca Mircea cel Bătrân, în urmă cu două secole, Mihai atrage trupele otomane într-un loc mlăștinos în care să le anihileze avantajul numeric. Mihai dispunea de numai 8.000 de oameni, inclusiv mercenari sud-dunăreni.

La aceștia se adăugau și 2.000 de unguri trimiși de voievodul Transilvaniei, care inițial au refuzat să intre în luptă. Locul ales de Mihai a fost o zonă mlăștinoasă de pe râul Neajlov. Cele două armate erau despărțite de o punte îngustă peste mlaștinile Neajlovului. Bătălia de la Călugăreni începe prost pentru domnitorul valah. Ienicerii atacă în forță, sparg apărarea munteană și capturează 10 tunuri.

Mihai Viteazul reușește să-și îmbărbăteze oamenii, îi regrupează și lansează un atac fulgerător asupra ienicerilor. De această dată ungurii lui Kiraly intră și ei în luptă. Otomanii sunt prinși ca într-un clește și măcelăriți. „Iar boiarii şi căpitanii pe capete năvăliră asupra turcilor de-i tăia şi-i necară în tină”, arată o cronică a vremii.

A contat mult și exemplul personal al lui Mihai Viteazul. Acesta a intrat în fruntea trupelor și a despicat cu barda capul unui pașă. Mai mult decât atât l-a izbit atât de furtunos pe Sinan Pașa, că bătrânul general a căzut în mlaștină pierzându-și ultimii doi dinți. A fost salvat, in extremis, de un veteran din Rumelia. Otomanii pierd și marele steag verde.

A fost o înfrângere umilitoare pentru turci. Dar, la fel ca și în cazul bătălie de la Rovine, Mihai Viteazul a avut pierderi atât de mari încât nu a mai putut continua lupta. În schimb otomanii aveau multe trupe încă proaspete. Mihai se retrage și fuge în Transilvania, pierzând tronul pentru o scurtă perioadă. Reușește să revină în Țara Românească doar cu ajutorul principelui Transilvaniei, Sigismund Bathory.

Un atac ingenios dar fără rost în economia războiului

La fel de celebru este și atacul de noapte dat de Vlad Țepeș, între 16 și 17 iunie 1462, asupra unei puternice oștiri otomane. Atacul de noapte a intrat în legendă, Vlad Țepeș la fel, dar asta nu i-a asigurat continuarea domniei, din contră, i-a adus pierzania.

Vlad Țepeș a ajuns pe tronul Țării Românești, tot cu ajutor otoman, în prima domnie. Nu a rezistat însă mult. După ce pribegește prin Transilvania și Moldova în 1456, este instalat domn, cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara. La fel ca și Mihai Viteazul, Vlad Țepeș refuză, în 1459, să mai plătească tribut otomanilor și se aliază, contra turcilor, cu Matei Corvin regele Ungariei. În 1461-1462, Vlad Țepeș, face ravagii la sud de Dunăre în rândurile otomanilor.

Ba chiar ocupă cetatea Nicopole și se laudă, după acest raid impresionant, că a ucis peste 30.000 de otomani. Pentru a-și intimida adversarii a umplut locul cu păduri de țepe. Adversarul lui Vlad Țepeș era însă nimeni altul decât Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, unul dintre cei mai importanți sultani otomani.

Aceste raiduri ale voievodului muntean nu au rămas nepedepsite. În anul 1462, sultanul pleacă în fruntea trupelor pentru a-l pedepsi pe Vlad Țepeș. Unii cronicari exagerează numărul trupelor otomane și avansează cifra de 300.000 de soldați. Specialiștii spun, însă, că nu erau mai mult de 80.000 de soldați otomani. Chiar și așa era o cifră uriașă în comparație cu cei 25.000 de oameni pe care Vlad Țepeș îi adunase pentru a face față atacului turcesc.

Voievodul muntean se baza și pe ajutorul unguresc, însă regele Ungariei nu a mai trimis trupele promise. În aceste condiții, Vlad Țepeș a aplicat tacticile de guerilă consacrate deja în spațiul medieval românesc. Pământul a fost pustiit în calea turcilor, iar soldații otomani au fost hărțuiți zi și noapte. Moralul otomanilor era la pământ.

Pentru că nu putea lupta cu turcii în câmp deschis, Vlad Țepeș s-a gândit la o strategie absolut ingenioasă. Împreună cu 10.000 de luptători s-au îmbrăcat în spahii otomani. În noaptea de 16 spre 17 iunie 1462 a atacat tabăra otomană pe timpul nopții. Soldații lui Vlad Țepeș au dat foc corturilor, depozitelor și au ucis tot ce le-a ieșit în cale, stârnind haosul în tabăra otomană.

Treziți din somn, turcii au început să se omoare între ei fiindcă nu mai distingeau prietenii de dușmani. Mahomed al II-lea a fost la un pas de moarte, norocul său fiind faptul că oștenii munteni i-au confundat cortul. Se estimează că au fost omorâți peste 15.000 de luptători otomani.

Mahomed al II lea s-a retras în dezordine, cu trupele vlăguite și fără provizii. Ca și în cazul lui Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul și Vlad Țepeș a avut parte de o victorie frumoasă, răsunătoare, dar total ineficientă. Trupele otomane s-au reorganizat, s-au aprovizionat și au plecat să atace în continuare.

Vlad Țepeș, trădat de boieri și atacat de moldoveni la Chilia, s-a retras la Poenari, și mai apoi în Transilvania. A pierdut tronul în favoarea lui Radu cel Frumos, fratele său, preferatul otomanilor. A mai reușit să se întoarcă și a treia oară pe tron, în 1475, însă a fost asasinat în 1476.