Mă uit la Banciu. De multe ori. Cu amuzamentul cu care, la Londra, la Tate Museum, m-am uitat la nişte floace de bumbac înfăşurate pe nişte beţe îmbârligate. Ca şi floacele ălea, care mi-au îmbogăţit cultura cu o formă de artă futuristă, furându-mi un zâmbet pervers, şi giumbuşlucăriile minţii creţe din capul strident al lui Banciu îmi provoacă o iritare plăcută, artistică. Nu l-am luat niciodată în serios privindu-l ca pe un formator de opinie. Aşa cum în, în mod eronat îl judecă piloşeniile cufurite din CNA, şi, mai nou, un băiat cu cap limpede ca Dan Tăpălagă. Nici măcar atunci când tuşa enervant, comentând Turul Franţei, macularea performanţelor cicliştilor. Pe toţi îi vedea dopaţi, hoţi, nişte trişori. Cu Lance Amstrong în frunte. Cu mult, mult timp înainte ca despre Lance, un idol fals şi nemernic al sportului, să se afle cumplitul şi aproape insuportabilul de privit adevăr. Cine a avut puterea să vadă filmul despre Amstrong ştie despre ce vorbesc. 

Aşadar cred că cine îl percepe pe Banciu un pericol public s-a uitat la prea multe filme cu spioni. Sau îl urăşte din cauza unei probleme cu orgoliul personal. Pentru că, da, Radu Banciu are gura spurcată. Şi pare, de moment, că face o chestiune de viaţă şi moarte din spurcarea publică a cuiva. Dar, ca orice formă de artă vie, a doua zi a uitat.

El este, aşa cum s-a conturat, un personaj unic. Nu imită pe nimeni şi nu poate fi imitat. Este o formă de artă modernă. De ce trebuie să îl judecăm ca pe Mircea Badea? Şi, şi mai grav, de ce trebuie să-l amendăm, de fiecare dată?

PS. Piloşeniile cufurite din CNA l-au amendat iar pe Radu Banciu. Inventându-i vini deşucheate.

Distribuie Distribuie Comentarii