Se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Avram Iancu, una dintre figurile istorice ale românilor. „Crăișorul munților” este omagiat pentru rolul său în mișcările revoluționare din anii 1848 şi 1849, însă acțiunile sale nu au fost lipsite de controverse.

Anul 2024 a fost declarat „Anul Avram Iancu” în România, printr-o lege adoptată în Parlamentul României, cu rolul de a aniversa 200 de ani de la nașterea celui supranumit „Crăișorul Munților”, liderul românilor din Apuseni, în timpul Revoluției din Transilvania anilor 1948 - 1949.

Autoritățile locale și instituțiile publice sunt încurajate să organizeze activități culturale, artistice și educaționale pentru celebrarea vieții și activității lui Avram Iancu (1824 - 1872), se arată în textul legii.

Cel mai popular eveniment dedicat revoluționarului român are loc, în fiecare an, în septembrie, la mormântul lui Avram Iancu din Țebea, Hunedoara, și strânge mii de români. Avram Iancu este omagiat pentru rolul său important în Revoluția din Transilvania în 1848 şi 1849.

Cine a fost Avram Iancu

Avram Iancu s-a născut şi a copilărit în Vidra de Sus, un sat din Munţii Apuseni, aflat în nordul-vestul judeţului Alba.

Cel care urma să devină lider al moţilor provenea dintr-o familie înstărită, tatăl său fiind pădurar şi apoi jude domenial, iar bunicul său a fost preot. Iancu a fost nepot al celebrului Horea, unul dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784, din Transilvania.

De el şi-au legat speranţele marea parte a moţilor implicaţi în acţiunile politice şi în luptele de apărare a comunităţilor de români din Transilvania acelor vremuri.

„Analizând viața lui Avram Iancu la lumina unei informații mai cuprinzătoare, istoria critică nu poate decât să confirme voința sa neînfrântă de a izbândi drepturile națiunei și dragostea nețărmurită față de poporul din munții cei mai săraci ai Ardealului. A fost reprezentantul cel mai de seamă al revoluției române și un veritabil erou al poporului, ale cărui virtuți le-a făcut să strălucească peste veacuri, ca o pildă vie urmașilor iubitori de patrie și ca un izvor luminos de mândrie națională”, îl descria istoricul SIlviu Dragomir, autor al unei monografii despre Avram Iancu, publicată în 1924.

Alături de alți intelectuali români, Avram Iancu s-a implicat în organizarea Marii adunări de la Blaj din mai 1848, în care românii au cerut respectarea poporului român ca națiune distinctă, reprezentarea în Dietă, desființarea iobăgiei fără despăgubire, înființarea de școli românești în toate satele și orașele, folosirea limbii române în administrație și acordarea de libertăți politice tuturor națiilor din Transilvania.

Potrivit istoricilor, Avram Iancu, atunci un tânăr avocat şi miile de moți pe care reușise să îi mobilizeze i-au sprijinit pe habsburgi în disputele cu armata revoluționară ungară, după ce, potrivit unor istorici, ungurii au refuzat drepturile politice solicitate de români, în timp ce Casa imperială austriacă le-a făgăduit recunoașterea ca națiune politică.

„Moralul nostru se ridică şi legiunile roastre intră în foc. Sub conducerea lui Axente Sever, Avram lancu și a tovarășilor lor îşi varsă sângele, în nădejdea plăzmuirii unui viitor mai bun, pe seama urmașilor, nedându-şi seama că sunt în mare parte instrumentul fără preţ al politicii vieneze. Împăratul, care până mai nădăjduia о potolire a patimilor ungurești, nici nu stătea de vorbă cu noi, acum пе primește, ne făgăduiește multe și de toate - vag şi nelămurit — și ne încarcă cu epitete: suntem buni, suntem voinici, suntem apărătorii tronului, viitorul nostru va îi splendid, nu vom mai putea avea nici o plânsoare, саrе să nu găsească ascultare”, informa istoricul Ion Rusu Abrudeanu.

Revoluția din Transilvania în 1848 - 1849

Revoluția din Transilvania în 1848 - 1849 a fost presărată de băi de sânge, în care au sfârșit mii de români și maghiari. Cele mai sângeroase episoade s-au petrecut începând din toamna anului 1848, până în vara anului 1849.

„Până în octombrie 1848, românii n-au vărsat sânge unguresc, n-au maltratat niciun maghiar. Ei au suferit barbariile din Abrud, omorurile de la Sâncrai, măcelurile de la Mihalţ şi Luna, întemniţările din tot cuprinsul ţării, numai pentru că au ţinut la drepturile lor omeneşti, politice şi civile. Românii au suferit toate aceste fărădelegi însă le-au ţinut şi minte”, afirma istoricul Gheorghe Bariţ, potrivit autorilor volumului „Luptele românilor din Ardeal 1848 – 1849” (1919).

Conflictele s-au extins în ținutul Apusenilor, unde în primăvara anului 1849, Avram Iancu organizase rezistenţa românilor, împotriva trupelor de insurgenți maghiari, în vreme ce guvernul maghiar încerca lichidarea acesteia fie prin tratative de pace, fie prin forţă militară.

Orașele Zlatna și Abrud și satele din împrejurimile lor au fost mistuite, iar numeroși localnici, prinși la mijloc în conflictul dintre insurgenții maghiari și trupele lui Avram Iancu, au fost măcelăriți.

La câteva luni după încheierea conflictelor, Avram Iancu a oferit un raport detaliat asupra evenimentelor petrecute în Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea.

Mărturiile lui Avram Iancu

Mărturia sa datează din noiembrie 1849 şi a fost adresată Gubernatoriului civil şi militar din Transilvania sub titlul „Raportul prefectului Avram Iancu despre faptele gloatelor româneşti aflate sub ordinul său, în timpul războiului civil din Transilvania în anii 1848 – 1849”.

Avram Iancu a oferit relatări sumbre despre măcelurile din Abrud, în luna mai a anului 1849. Atunci, deputatul român Ioan Dragoş a fost trimis la Abrud, unde se aflau liderii moților, pentru a cere un armistiţiu, urmat de depunerea armelor de către români. Avram Iancu refuzase să depună armele. A plecat apoi în orașul vecin, Câmpeni. În timpul negocierilor din luna mai 1849, trupele maghiarilor conduse de maiorul Imre Hatvani au înaintat spre Abrud şi au pus stăpânire pe oraş, luându-i prin surprindere pe liderii românilor.

Numeroși români au pornit spre tabăra lui Avram Iancu din Câmpeni, iar în 8 mai 1849, trupele lui Avram Iancu sprijinite de localnici au înconjurat Abrudul şi Roşia Montană. unde se aflau trupele lui Hatvani.

În Roşia, 300 de militari maghiari au fost ucişi, iar satul a fost incendiat, în timp ce pierderile suferite de oştile lui Iancu au fost mici, scria liderul moţilor. Hatvani a ordonat uciderea prefectului Dobra şi a mai multor români din Abrud, în timp ce Ioan Buteanu a rămas în arest şi avea să sfârşească două săptămâni mai târziu, spânzurat.

Orașul Abrud, trecut prin foc

Atacul oastei lui Avram Iancu asupra Abrudului a început în după-amiaza de 9 mai 1849. După o luptă cumplită, insurgenţii lui Hatvani au fost nevoiţi să se retragă spre Brad. O parte din populaţia civilă i-a urmat.

Urmăriţi de oştile lui Avram Iancu, au fost măcelăriţi, iar oraşul Abrud, unde mai rămăsesără unele trupe maghiare, a fost incendiat.

„Aici se apărară cu ultimele forţe în biserici, case şi beciuri, până când au fost biruiţi complet de focul de tun şi cel de puşcă al românilor. Când au văzut cadavrele fruntaşilor şi a altor fraţi întinse pe piaţa oraşului, furia lor ajunse la culme. Toţi maghiarii care n-au putut să se salveze au fost măcelăriţi. Mulţi au fost ascunşi de românii din Abrud în casele lor şi astfel au fost salvaţi. Oraşul luase foc din cauza împuşcăturilor. Acum însă glotaşii înfuriaţi dădură foc celor mai multe case ungureşti. Din toate părţile se cerea trădătorul Dragoş – astfel îi zice poporul. El fu găsit într-un beciu, târât afară şi rupt în bucăţi. Astfel se termină prima luptă cu Hatvani. Numărul insurgenţilor morţi, inclusiv unguri abrudeni, se poate evalua fără exagerare la 2.000. Pierderile poporului românesc au fost foarte mici”, scria Avram Iancu, în raportul său, publicat integral în volumul „Luptele românilor din Ardeal 1848 – 1849” (Bucureşti, 1919).

În timpul retragerii din Abrud, maiorul Hatvani a promis că se va întoarce pentru a se răzbuna. Peste o săptămână a avut loc cea de-a doua bătălie de la Abrud, care s-a soldat cu o nouă înfrângere a trupelor sale, din care ar fi pierit peste 2.500 de oameni.

„Hatvani scăpă printr-o trecătoare laterală. Câţi au scăpat împreună cu el nu se ştie. Unii spun că au scăpat mai mult de o sută, astfel întreaga amată a lui Hatvani a fost complet nimicită, în adevăratul sens al cuvântului. La aceştia trebuie să mai adăugăm pe familiile ungureşti care au urmat pe Hatvani. Acei dintre fugari care se aflau amestecaţi printre soldaţi au fost mai toţi ucişi, ceilalţi, separaţi de armată, au scăpat cei mai mulţi, mai ales femei şi copii, căci nu au fost urmăriţi dinadins”, arăta Avram Iancu, în raportul său, potrivit autorilor volumului „Luptele românilor din Ardeal 1848 – 1849” (Bucureşti, 1919).

Avram Iancu a aruncat vina pe rebelii maghiari pentru o serie de atrocităţi din vremea Revoluţiei din 1848 – 1849.

„Cruzimile comise de duşmanul barbar cu această ocazie sunt în adevăr înspăimântătoare. Nu a fost de ajuns că asasinau fără milă bătrâni şi femei nevinovate, ei puneau la piepturile reci ale mamelor ucise copii de ţâţă pentru a-i omorî încetul cu încetul. Mulţi dintre aceşti copilaşi fură găsiţi după trei zile încă vii, cei mai mulţi au murit însă de foame”, scria Avram Iancu, în raport.

Avram Iancu, blamat de maghiari

Unii cercetători maghiari l-au indicat ca fiind responsabil de atrocități comise asupra populației maghiare din orașele și satele din Apuseni.

„Când trupele maghiare inferioare numeric au fost alungate din Transilvania în octombrie și noiembrie 1848, războiul de exterminare s-a extins în întreaga provincie. Pe măsură ce ocupau oraș după oraș, ofițerii austrieci au trimis milițiile române să ”dezarmeze” locuitorii maghiari, iar românii au profitat de ocazie pentru a masacra adesea orașe și sate întregi în care locuiau ungurii. În așezările în care erau și români și germani au fost masacrați doar ungurii. Mii de oameni au murit, supuși unor torturi diverse, bine gândite (de exemplu, bebeluși smulși din pântecele mamei, bărbați tăiați în bucăți și apoi familiile lor puse să le mănânce carnea etc.) sub ochii austriecilor, care nu au făcut aproape nimic care să-i oprească. Treptat, Avram Iancu a devenit liderul suprem al acestor miliții”, arăta cercetătorul Szilágyi Szilárd, în eseul „Avram Iancu, erou național sau criminal de război”.

Unii cronicarii străini care au călătorit în Transilvania anilor 1848 – 1849, l-au descris în cuvinte dure pe Avram Iancu, blamând acțiunile sale.

„În Transilvania era de ajuns să fii nobil ungur pentru a fi jefuit sau omorât fără nicio pedeapsă. Drumul spre Cluj prezenta numeroase urme ale acestui război. Nici măcar o reşedinţă a vreunui nobil nu a fost cruţată”, arăta publicistul John Paget, stabilit în Cluj, la mijlocul secolului al XIX-lea.

Alții au încercat să ofere explicaţii pentru situaţia critică din Transilvania, de la mijloculul secolului al XIX-lea.

„Frământările printre români, ce au dus la această teribilă jaquerie (răscoală), au început cu adunările publice întrunite după Revoluţia franceză din februarie cu scopul de a obţine ridicarea religiei ortodoxe – credinţa autohtonă a Transilvaniei din perioada Imperiului Bizantin – la acelaşi nivel cu celelalte credinţe apărute mai târziu acolo, precum şi de a obţine ridicarea limbrii române la statutul oficial egal cu acela de care se bucură limbile respective ale saşilor, maghiarilor şi secuilor. Credinţa şi convingerea mea fermă este că dacă aceste cereri drepte, raţionale şi îndreptăţite ale românilor ar fi fost satisfăcute cu anticipaţie de către aceia care erau îndrăgostiţi şi mai mult de cuvintele de libertate, filantropie şi reformă decât de punerea lor în practică, sfâşietoarele scene care au pustiit Transilvania nu s-ar fi petrecut niciodată. Gruparea ultramaghiară a desconsiderat cererile îndreptăţite, corecte şi naţionale ale românilor referitoare la religia şi naţionalitatea lor”, scria Andrew Archibald Paton, un diplomat englez carea a vizitat Transilvania în toamna anului 1849.

Cum a murit Avram Iancu

Ostilităţile din Transilvania s-au încheiat în august 1849, iar treptat moţii au renunţat la arme. Avram Iancu rămăsese un personaj incomod, atât pentru autorităţile ungare, cât şi pentru habsburgi.

Fusese chiar arestat, în decembrie 1849, de soldaţii austrieci, în târgul de la Hălmagiu, însă la scurt timp a fost eliberat, în urma intervenţiei energice a populaţiei.

„Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele”, scria Avram Iancu, în 20 decembrie 1850.

La câțiva ani, după încheierea Revoluţiei din 1848–1849, destinul său a luat o turnură tragică. Starea sa de sănătate s-a degradat și a dus în cele din urmă la moartea acestuia la doar 48 de ani.

Avram Iancu a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, „în tinda casei unui sărac din Baia de Criş”, scria istoricul Nicolae Iorga. Trei zile mai târziu, Avram Iancu a fost înmormântat în cimitirul din Țebea.