În anul 1991, exploratorul francez Jacques-Yves Cousteau, în vârstă de 80 de ani la vremea aceea, a făcut două expediții în Delta Dunării. El a venit și la Constanța în anul 1966 la o întâlnire a cercetătorilor pe teme marine.

Jacques-Yves Cousteau, cel supranumit „Omul Planetă“ s-a născut la 11 iunie 1910, la Saint Andre de Cubzac. El spunea mereu că are puţin din sângele celor mai aprigi şi mai sălbatici marinari ai Franţei, bretonii.

În primii ani, a fost grav bolnav, suferind de forme de anemie cronică, şi doar îngrijirea constantă şi costisitoare l-au salvat. Tatăl său era secretarul şi omul de încredere al unui miliardar, fapt care i-a permis să cheltuiască sume mari de bani. În 1930 a fost admis la Şcoala navală franceză.

Atras de adâncuri

La zece ani a scris primele versuri, iar concomitent lua cursuri de pian. La 13 ani a primit în dar un aparat de filmat. În acceaşi măsură l-a atras şi apa. La zece ani plonja în apă, iar câţiva ani mai târziu a încercat să respire sub apă cu ajutorul unui tub. La şcoală a fost un elev mediocru.

Până în 1957 a urmat o carieră în Marina Naţională Franceză. După doi ani de ucenicie s-a îmbarcat pe nava-şcoală Jeanne d’ Arc, cu care a făcut înconjurul lumii. După absolvire, a continuat să călătorească în China şi URSS.

Apoi, a vrut să devină aviator şi s-a transferat la Aviaţie, dar un accident de maşină l-a făcut infirm şi a fost nevoit să renunţe la zbor.

Lumea subacvatică a descoperit-o în 1937, alături de un căpitan în Marina Franceză şi un campion de pescuit submarin. Lor li se alătură Simone, tânăra care avea să-i devină soţie timp de 60 de ani. În timpul războiului, Cousteau a fost ofiţer de artilerie pe crucişătorul Dupleix, perioadă în care a fost decorat pentru bravură, luptând împotriva nemţilor. El a îndeplinit şi o misiune de spionaj.

La cererea Amiralităţii Franceze a pătruns în cartierul general italian din Mediterana şi a fotografiat o carte de coduri secrete, acţiune pentru care a fost decorat cu Legiunea de Onoare. După ce Franţa a fost ocupată de nemţi, s-a dedicat în totalitate scufundărilor.

În primăvara lui 1943 i-a apărut primul film „La 18 metri adâncime“. Este coinventator al costumului de scafandru autonom, dar şi iniţiatorul unei ştiinţe noi, arheologia submarină. Tot el a inventat mai multe aparate şi instrumente de cercetare subacvatică. „Multă lume atacă marea, eu fac dragoste cu ea”, spunea Omul Planetei.

După filmul „La 18 metri adâncime“ urmează „Epave“, „Lumea tăcerii“, apoi serialul „Odiseea Comandantului Cousteau“. A filmat apoi în Mediterana, Antarctica, Caraibe, mările Greciei, Nil, Saint Laurent.

În 1992 începe cea mai ambiţioasă misiune: de a descoperi întregul bazin al Amazoanelor, din Anzi şi până în deltă. Rezultatul? Şapte filme şi un raport ştiinţific, premiat în întrega lume.

După Mississipi, Cousteau a lansat în 1985 un alt serial şi porneşte în expediţii în Cuba, Haiti, Capul Horn, Polinezia, Marea Cortez, coasta Pacificului, Noua Zeelandă, Austraia, Hawaii, Alaska, Galapagos, Insulele Maldive, Noua Guinee, Caraibe, Borneo, Thailanda, Indonezia, Filipine, Insula Paştelui

În 1990, după căderea Cortinei de Fier, s-a îmbarcat pe Dunăre şi a realizat, în colaborare cu Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, un film cu patru episoade, „Dunărea, un fluviu viu“. Ultimele expediţii au avut loc în Mekong, China, Mexic, Madagascar şi Baikal. A murit pe 25 iunie 1997, lăsând în urma lui o lume mai bogată cu două treimi de planetă: adâncul apelor.

Două expediții în Delta Dunării

În anul 1991, exploratorul francez Jacques-Yves Cousteau, în vârstă de 80 de ani la vremea aceea, putea să-şi ducă la îndeplinire proiectul la care visa: să descopere tainele Deltei Dunării, unul dintre ultimele locuri sălbatice din Europa. Nu într-una, ci în două expediţii, una în primăvara şi cealaltă în toamna lui ’91.

Ghid i-a fost omul de televiziune Radu Anton Roman. El se temea ca nu cumva delta să-i dezamăgească pe marii oameni ai planetei. Ce putea să mai impresioneze pe cineva care a văzut Antarctica, s-a scufundat în Marea Roşie, a bântuit prin jungla Amazonului? Dar nu a fost să fie aşa. Omul de ştiinţă era fascinat de tot ceea ce vedea: sălbăticia locului, oameni, tradiţii. „Este greu de crezut că mai există aşa ceva în Europa“, spunea el.

Au bătut Delta Dunării în lung şi-n lat, au intrat pe canale nebătute, virgine, unde doar păsările sunt stăpâne, au dormit la lipoveni şi au intrat în bisericile lor. Au mâncat produse tradiţionale şi s-au rugat împreună pentru cei morţi. Au fost udaţi de ploi şi arşi de soare. Cu toţii s-au luptat cu ţânţarii, insectele care nu iartă pe nimeni.

Ghidul le-a destăinuit distinşilor oaspeţi cum trebuie să ceară peşte de la pescari, unde totul se negocia. „Dacă te duci la poartă şi îi ceri să-ţi vândă peşte, ţi-ai pătat obrazul. Dacă negociezi o coadă de peşte sau peşte de-un borş, el va fi mândru să te ajute“, le-a spus el.

La cimitirul bărcilor

În timpul expediţiei, au ajuns şi la cimitirul de bărci de lângă lacul Matiţa de la Mila 23. Sute de lotci răsturnate stăteau arse de soare şi bătute de vânt. Ele aparţinuseră unor pescari lipoveni care muriseră. Roman şi-a dezvelit capul. Văzând asta, şi Comandantul şi-a scos, din respect, boneta de pe cap, apoi a întrebat care este povestea bărcilor, unele pe jumătate putrezite, altele parcă urcate pe mal de curând.

I s-a spus că este tradiţia ca ambarcaţiunile pescarilor care au murit să nu mai umble pe apă, ci să fie duse şi urcate pe promontoriu, unde să putrezească de la sine. În altă situaţie, în drumul lor prin deltă au dat de o plasă nesemnalizată de prins peşte, lucru care a pus în pericol barca şi ocupanţii din ea.

Foarte supărat, un membru al echipajului a scos atunci un cuţit pentru a tăia plasa. Roman l-a oprit, spunând că nu este bine ce face, întrucât peştele care s-a adunat în avă este mâncarea unei familii. „Să nu-ndrăzneşti“, i-a ordonat atunci şi Cousteau. Era lumea lipovenilor, trebuiau să se obişnuiască cu obiceiurile lor, să se descurce într-un loc unde nu existau reguli, ci doar lupta pentru supravieţuire.

Au filmat deținuții care recoltau stuful

Echipa de pe nava de cercetare nu ştia obiceiurile locului şi nici ce are voie sau nu să facă şi nu de puţine ori s-a aflat în primejdie de moarte, după cum relata Radu Anton Roman în jurnalul său. Tot în timpul primei expediţii, cea din martie, echipa s-a împărţit pentru filmări. Radu Anton Roman era pe canalul Sulina, când a văzut elicopterul echipei Cousteau care se rotea deasupra unei căpiţe de stuf. Şi-a dat seama că operatorul filma deţinuţii, lucru interzis.

Radu Anton Roman a început să urle speriat, din instinct: „Nu trageţi, măi băieţi“, dar nu îl auzea nimeni. De urgenţă s-a urcat în barcă şi a urlat operatorului: „Mai repede“. Au zburat peste valuri. „Mi-au dat lacrimile, am aceeaşi senzaţie sfâşietoare din 22 decembrie, parcă sunt din nou la Universitate, cu şirurile de soldaţi înarmaţi în faţa noastră“, îşi aminteşte el tensiunea acelor clipe. A ajuns într-un final aproape de deţinuţii păziţi de poliţişti.

Spre surprinderea lui, nimeni nu agita armele. Deţinuţii îşi vedeau de lucru, iar poliţiştii se mişcau leneşi pe lângă ei. „Vă rog să vă opriţi. Aţi intrat într-un obiectiv special, dacă nu vă retrageţi suntem obligaţi să deschidem focul“, a vorbit, într-un final, un poliţist. Dar operatorul nu s-a lăsat. Neapărat dorea să facă un interviu cu un deţinut. I s-a spus că nu se poate şi că pentru acest lucru este nevoie de autorizaţie specială de la Bucureşti. „Şi aşa ne-aţi filmat destul din elicopter“.

Nici Cousteau nu înţelegea. A întrebat însă: „Ce-i asta, Radu? Muncă silnică în secolul XX?“ (Radu Anton Roman s-a gândit: „procesul de la Nürnberg îmi lipsea“). „Nu, nici pe departe, Commandant. După câte ştiu eu, e un sistem prin care puşcăriaşii îşi scurtează zilele de detenţie şi mai primesc şi bani“.

În final, Cousteau a concluzionat: „Radule, dacă tot ce mi-aţi spus e adevărat, atunci sistemul vostru pare să fie mai bun decât al nostru“.

În altă zi, Roman a fost chemat de urgenţă la Crişan, acolo unde o ambacaţiune a fundaţiei a mers cu viteză mare în preajma malurilor, iar valurile au spart bărcuţele de la mal. Toţi lipovenii ieşiseră pe mal cerându-şi bărcile înapoi. Într-un final, bărcile au fost plătite cu valută forte, 500 de dolari, dar şi cu două sticle de Calvados. Banii urma să-i împartă primarul, care în schimb a promis că le dă scândură pescarilor să-şi facă altele noi, iar marangozul din localitate urma să aibă multă treabă de acum încolo.

Despre omul Cousteau aflăm şi dintr-o întâmplare ce ar fi putut avea urmări dramatice: Diane, fiica lui, care îl însoţise în expediţie, a plecat pe un canal cu alţi membri ai echipei să fotografieze stârci, însă s-au pierdut şi seara nu au mai ajuns la vas. Roman le-a explicat că nu li se poate întâmpla nimic rău. „Dacă nu se izbesc de ceva care să le spargă barca, nimic. Nu pot fi răpiţi şi, cel mai probabil, s-au rătăcit“, a spus Roman, răspunzând astfel întrebărilor unui tată foarte îngrijorat.

Cel mai tare pe Roman l-a mirat comportarea comandantului. „L-am studiat pe JYC cât am putut de discret. Nimic nu i-a trădat îngrijorarea. Omul ăsta de optzeci de ani a trăit o viaţă în risc şi aventură. Şi-a văzut în mai multe rânduri prietenii murind, a pierdut şi un fiu. Dar nu a făcut din catastrofă o regulă. Asta pentru că a mai fost de sute de ori în situaţia de a-i aştepta, neputincios, pe cei dragi, aflaţi în restrişte, iar aceştia au venit, până la urmă“, scrie Roman în carte. Povestea a avut un final fericit şi exploratorii de stârci au venit sănătoşi şi teferi la vas. Se rătăciseră şi au rămas fără benzină. Au ajuns dând la rame. Fiind noapte, navele mai mari care treceau pe lângă ei nu-i vedeau şi i-ar fi putut răsturna. Aşa că atunci când auzeau un motor, se refugiau lângă pâlcuri de vegetaţie.

„Dunărea, un fluviu viu“

În urma expedieţiei echipei lui Jacques-Yves Cousteau pe Dunăre şi în Delta Dunării, s-a realizat un film în patru episoade, intitulat „Dunărea, un fluviu viu“. Filmul lui Cousteau a adoptat un stil comercial, ce amestecă filmul documentar cu pelicula artistică.

Ca într-un film de aventuri exotice hollywoodian, el a avut o poveste, cu personaje principale, un scenariu şi actori. Subiecţii, doi-trei exploratori conduşi de obicei de marele oceanograf, descoperă un loc spectaculos din lumea întreagă. În timpul expediţiilor s-au folosit doar aparate de filmat profesioniste, pelicula fiind procesată cu costuri imense, în laboratoarele pariziene. La un metru de filmare trăgeau o sută de metri de bandă.

Cousteau în România în 1966

Jacques-Yves Cousteau a pus piciorul pentru prima dată în România în anul 1966. El a fost prezent la Constanţa, la lucrările Adunării Generale a Comisiei Internaţionale pentru Cercetarea ştiinţifică a Mării Mediterane, când a fost ales secretar general al acestui important for ştiinţific.

După 11 ani, în 1977, oceanograful a revenit în România la bordul navei Calypso, pentru a studia gradul de poluare al Dunării şi al Mării Negre. Cu acest prilej, a făcut o scurtă vizită la Institutul de Cercetări Marine din Constanţa şi s-a întâlnit cu directorul instituţiei, contraamiralul Constantin Tomescu.