Una dintre cele mai emblematice figuri ale istoriei României rămâne Alexandru Ioan Cuza. Pe lângă reformele care au dus la crearea unui stat modern, domnitorul a avut o viață privată tumultuoasă.

De departe, domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a fost una dintre cele mai spectaculoase şi mai eficiente din istoria României. A iniţiat şi implementat în ritm accelerat importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, reforma justiţiei, care au creat premisele înființării statului modern.

Faţa umană a domnitorului a fost, însă, ţinută ascunsă prin politica educaţională impusă de regimul comunist. Istoricii au dezvăluit, de-a lungul timpului, amănunte picante din viața domnitorului Alexandru Ioan Cuza, faptul că a avut amante și a pierdut averi la jocurile de noroc.

Căsătorit cu Elena, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a Ecaterinei, fiica logofătului Dumitrache Sturdza, tânărul Cuza a răma un june în epoca sa. Cei doi s-au cunoscut în casa Didiţei Mavrocordat, al cărei soţ fusese pe vremuri colegul lui în Institutul Cuénim din Iaşi sau la balurile lui Nicolae Cantacuzino, scrie profesoara de istorie Oltea Rășcanu Grămăticu.

„Tânăra Elena se remarca prin simplitate, corectitudine, naturaleţe, timiditate. Avea ochi mari, negri, sprâncene pronunţate, faţa ovală, iar părul bogat îl purta strâns în cozi, cu cărare la mijloc, după moda vremii“, este descrierea celei care avea să devină prima doamnă.

La rândul său, „De statură mijlocie, cu înfăţişarea plăcută, trăsături regulate, ochi albaştri şi păr castaniu buclat, Alexandru Cuza plăcea tuturor de la prima vedere. Foarte inteligent, spiritual, cu purtări simple şi familiale, era primit în toate saloanele şi mai cu deosebire de către femei, care-l găseau curtenitor şi vesel. Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile unele din ele destul de scandaloase pentru cei ce ţineau la buna lor faimă... Îndată după venirea în ţară, când slăbiciunile lui nu erau încă prea mult cunoscute, întâlni pe Elena Rosetti, care, deşi nu era o fată bogată, făcea parte din protipendadă şi avea întinse legături de rudenie cu cei care conduceau Moldova. Alexandru Cuza care nu era un om de interes, luându-se mai mult după îndemnul inimii decât al raţiunii, privi totuşi pe această mică boieroaică ca o partidă bună pentru începutul carierei sale funcţionăreşti”, scrie Lucia Borş în lucrarea „Doamna Elena Cuza“ publicată în 1940.

„Maria Obrenovici era grăbită să prindă un tron“

Din păcate, Elena Doamna nu a putut să-i dăruiască copii lui Cuza, însă i-a înfiat pe Dimitrie și pe Alexandru, pe care domnitorul i-a zămislit cu amanta sa, Maria Obrenovici, un personaj controversat al epocii. Maria Obrenovici era fiica logofătului Costin Catargi și a Smarandei Balș. „Cu zece ani mai tânără decât Elena, ales îmbrăcată şi strălucitoare ca spirit şi inteligenţă, Maria Obrenovici atrăgea cu uşurinţă atenţia tuturor, ameninţând pe cei slabi. Cu o bogată cronică scandaloasă, nu se sfia să înconjure în plină societate, prin graţii şi favoruri, pe Principele Domnitor (...). Maria Obrenovici era grăbită să prindă un tron şi nu voia să aştepte ca această hotărâre să vină cu voia victimei sale. Prin legătura ce o avea cu casa domnitoare din Serbia se simţea în drept să stea alături de Alexandru în locul Elenei, care după părerea sa, putea trăi modest alături de mama sa la Soleşti“, o caracteriza Lucia Borș.

De altfel, Maria mai fusese căsătorită de două ori, înainte de a-l cuceri pe Cuza. Unii istorici sunt de părere că femeia a fost parte din complotul care avea să-l forțeze pe Cuza să abdice.

„Doamna Elena a înfruntat cu stoicism toate ingratitudinile provocate de un soţ care şi-a dovedit de multe ori, mai ales în tinereţe, slăbiciunile pentru sexul frumos. Datorită educaţiei severe primită de la mama sa, Elena avea o fire cu totul opusă soţului ei, fiind domoală, timidă, lipsită de încredere în forţele proprii, cumpănită şi retrasă, găsind consolare în citit şi treburile casei, mai ales că socrii erau mereu plecaţi la Iaşi sau la moşia de la Bărboşi, de lângă Huşi, iar Alexandru era pasionat de treburile de la judecătorie“, scriu D. Ivănescu, Virginia Isac în „Alexandru Ioan Cuza, acte şi scrisori“.

Din amantă, complotistă

Maria Obrenovici își petrecea tot mai mult timp la palat, sub același acoperiș cu soția domnitorului. Noaptea abdicării i-a prins pe amândoi în același pat. Pe 11 februarie 1866, „monstruoasa coaliție” i-a cerut lui Cuza să abdice. Venise timpul să-și ia rămas bun de la tronul țării, urmând să fie oferit unui principe străin, așa cum fusese înțelegerea cu Marile Puteri.

Unii cred că Maria Obrenovici a luat parte la acest complot, fiind cea care a lăsat intenționat ușa deschisă, pentru a pătrunde mai ușor complotiștii. Alții consideră că amanta a vrut, de fapt, să-l salveze și a făcut o înțelegere cu complotiștii să nu aplice violența asupra domnitorului.

„Anul 1865 este deosebit de tensionat, anunţând parcă lovitura finală din iarna anului următor. Grijile zilnice ale domniei, cu toate hărţuielile şi neplăcerile ei, rupturi de vechi prietenii, demisia guvernului Kogălniceanu, sfetnicul ce-l mai apropiat, pe un fundal de intrigi politice, fenomene de corupţie răsunătoare, înscenarea unei mişcări politico-sociale, ceea ce a determinat intervenţia armatei (3/15 august), când Al. I. Cuza era în străinătate, campania puternică de denigrare a domnitorului din partea „monstruoasei coaliţii”, mai ales după adoptarea celor doi fii naturali ai domnitorului, în interior, a Turciei şi Austriei, principalele puteri opoziţioniste, în exterior, îndepărtarea sprijinului oferit de Napoleon al III-lea. Se mai adaugă şi moartea mamei sale, Sultana Cuza, la Galaţi (20 mai 1865), înrăutăţirea stării de sănătatea ceea ce a necesitat tratament prelungit la Ems. Toate aceste lovituri i-au zdruncinat echilibrul şi încrederea în forţele sale, determinându-l să-şi exprime intenţia de a abdica“, scriu istoricii.

Sfârșitul lui Cuza și a fiilor săi

La început de mai 1873, Alexandru Ioan Cuza a plecat din Florenţa spre Germania, prilej cu care a contractat o puternică răceală care, adăugată la bolile mai vechi de inimă şi astm, îi provocă moartea bruscă , la 15 mai 1873, în Hotelul „Europa” din Heidelberg. Trupul neînsufleţit al domnitorului a fost adus în ţară de Doamna Elena Cuza şi înhumat la Castelul Ruginoasa în faţa unei impresionante mulţimi şi unor apropiaţi colaboratori: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.

Femeia care provocase atât zbucium Elenei Cuza, fosta sa rivală, Maria Obrenovici, a murit în anul 1876, la Dresda, în vârstă de numai 41 de ani, corpul neînsufleţit fiind adus în ţară şi înmormântată la Biserica Sf. Spiridon din Iaşi.

Stabilită la Ruginoasa, împreună cu cei doi fii adoptivi, după terminarea studiilor acestora la Paris (1884), Doamna Elena s-a preocupat de refacerea palatului şi a bisericii. Ea a murit la 3 aprilie 1909, în vârstă de 84 de ani, în locuinţa sa din Piatra Neamţ. Conform dorinţelor sale a fost înhumată alături de mama sa, la moşia de la Soleşti şi nu la Ruginoasa, fără funeralii naţionale.

Fiul cel mic al lui Cuza, Dimitrie, s-a îndrăgostit de una dintre servitoare şi, după ce Elena Cuza o alungă pe tânără, se sinucide în camera sa. Tânărul este înmormântat tot în curtea bisericii, în stânga tatălui său.

Celălalt fiu al lui Cuza, Alexandru, a murit în 1890 în timpul lunii de miere pe care şi-a petrecut-o în Spania cu Maria Moruzzi, proaspăta sa soţie. El a fost răpus de miocardidă severă la doar 23 de ani.