Inginer român, inventator şi pionier al aviaţiei româneşti, Aurel Vlaicu a vrut ca Munții Carpați să îngenuncheze în fața zborului său – iar această dorință i-a fost fatală. În urmă cu 110 ani, la Bănești, cel pe care francezii l-au numit „une mouche folle!“ (trad. – o muscă nebună!), se prăbușea din înaltul cerului, moartea lui fiind fundamentul a numeroase ipoteze și teorii ale conspirației.

Pe 13 septembrie 1913, țara a fost zguduită de un tragic accident care îl răpește lumii pe cel considerat „erou al națiunii“, Aurel Vlaicu. Unii găsesc o explicație în semnificația datei de 13, alții în destin: ce altfel de moarte glorioasă ar fi putut avea genialul inginer și aviator român? „Oricât de scumpă ne-ar fi fost viața lui, noi nu ne putem închipui o moarte mai glorioasă pentru dânsul, căci el s-a stins chiar în apogeu“, susține publicistul Alexandru Ciura în prefața volumului „Album Vlaicu“, consacrat marelui aviator român. Unele voci susțin că a fost sabotat, inclusiv ultimul urmaș al aviatorului, nepotul Aurel Rădulescu. „Pe 13 septembrie 1913, pe la ora trei și ceva după-amiază, și-o luat zborul. Și dus o fost. O căzut undeva, lângă comuna Bănești, în Prahova. S-o lovit cu capul de volan și o murit pe loc. Toată lumea zicea că n-o fost un accident oarecare. Că cineva i-o tăiat câteva fire dintr-un cablu, după care l-o acoperit cu o țeavă ca să nu se vadă. Îs sigur că o fost sabotat, că erau mulți vrăjmași care nu voiau ca el să treacă peste Carpați. Ăsta o fost unchiul meu. Un geniu și-un patriot adevărat“, relatează Aurel Rădulescu într-un interviu pentru Formula As.

„O punte între românii din ambele părți“

Tânărul inginer Aurel Vlaicu își dorea să creeze „o punte între românii din ambele părți“ făcând un zbor până la Brașov, așa cum mărturisește nepotul lui. Despre frământările lui Vlaicu din acele zile premergătoare tragicului accident aflăm de la antreprenorul româno-italian Giovanni Magnani, sprijin de nădejde în construirea aparatelor de zbor, și de la inginerul Constantin Silișteanu, maistru mecanic electrician la Școala Superioară de Arte și Meserii din București. Cei doi l-au însoțit pe Vlaicu într-un automobil până în apropierea locului unde aviatorul se va prăbuși . „Încă de acum doi ani îl ademenea pe Vlaicu măreţul vis de a trece Carpaţii în zbor şi de a duce fraţilor săi de dincolo salutul cald al lui şi al celor din patria liberă. Visul acesta ajunsese pentru Vlaicu o necesitate, căci din ce trecea timpul, mizeriile şi umilirile de tot felul sporeau. Pentru a impune deci, o dată pentru totdeauna, oficialităţei noastre calităţile incomparabile ale aparatului său, s-a hotărât să nu mai aştepte terminarea aparatului Typ No. II, cu un motor de 80 cai şi 2 locuri, ci să plece de îndată ce va sosi timpul prielnic pentru realizarea visului care i-a fost fatal“, se dezvăluie în volumul „Album Vlaicu“.

Visul inginerului Vlaicu era împărtășit de cei doi prieteni și confidenți, precum și de vărul lui Miron și profesorul Nedelcu. Astfel, într-o sâmbătă dimineață, când vremea era favorabilă pentru zbor, Vlaicu nu mai stă pe gânduri și își mobilizează echipa pentru a face zborul la care visa de doi ani, spunându-i lui Magnani: „Prepară-ţi automobilul, anunţă pe Silişteanu să vină și luaţi benzină, iar la 2 după amiază plecaţi înainte, să alegeţi locul de aterizat la vreo 12 kilometri dincolo de Ploieşti, unde am să-mi încarc rezervorul cu benzină. Eu am să plec la 3 după amiază, ca să vă las vouă timpul să puteţi ajunge şi să alegeţi locul. După ce mi-or da plecarea, Nedelcu (n.r. – profesor) şi cu Mironiţă (n.r. – vărul lui Vlaicu) vor urmări cu automobilul meu, până unde voi ateriza să iau benzină. Din acest punct, eu voi trece Carpaţii şi voi ateriza la Braşov, iar voi veţi veni împreună“.

Planul părea bine pus la punct, iar Magnani și Silișteanu pornesc la drum pentru a găsi un loc bun de aterizat. La zece minute după ce găsesc „un loc cu miriște“, Vlaicu apare în zare cu aparatul de zbor, la o înălțime de 350-400 de metri în linia șoselei: „Noi ne-am jalonat în sensul arăturii şi îi făceam semne cu şepcile, unde să aterizeze. Cum venea pe deasupra şoselei, trece de noi cam 300 de metri înainte, virează la dreapta şi aterizează perpendicular pe linia brazdelor pe care noi i-o indicam, în condiţiuni foarte bune. El se dă jos şi începe să joace, foarte bine dispus, neştiind sărmanul că moartea îl pândeşte“, mai relatează cei doi prieteni în scrisoare. Alimentarea aparatului de zbor a decurs conform planului, însă Nedelcu și Miron nu reușesc să se încadreze în timp și să li se alăture celor doi cu automobilul. În același timp, Vlaicu întâmpină dificultăți la decolarea avionului de pe miriște: „I-am dat plecarea, a rulat cam la 400-500 metri prin arătură, fără să poată părăsi pământul, căci terenul fiind moale din cauza ploilor, roţile se înfundau până la butuci, şi aparatul nu-şi putea lua viteza necesară, ca să poată decola. Am alergat spre el şi l-am găsit lucrând la şurubul ce fixa cablul frânei care, din cauza rezistenţei, a frecării cu pământul, se desprinsese şi înfrâna roata dinapoi“. În cele din urmă, Vlaicu decolează cu bine , fiind sigur că își va revedea prietenii la Hotelul Continental.

„Nu-l mai urmăriți...“

Magnani și Silișteanu se întorc la automobilul aflat la șosea, la 500 de metri de locul decolării, în timp ce Vlaicu survolează deasupra lor. Odată ce mașina este pusă în mișcare, aviatorul își ia direcția și își continuă zborul până când „la un cot al șoselei nu l-am mai văzut“. „După 14-15 km de mers, vedem în mijlocul şoselei un automobil şi persoane care ne făceau semne disperate să oprim. Eram încă în viteză şi un domn – despre care am aflat în urmă că se numeşte Ferechide, prefect de Buzău – sare din automobil, spunându-ne: «Dumneavoastră urmăriţi pe Aurel Vlaicu?»“. Apoi, vorbele prefectului au picat precum o bombă asupra celor doi bărbați: „Nu-l mai urmăriţi, căci a căzut cu apăratul şi e mort...“.

Cei doi sunt năuciți de vestea teribilă pe care o primesc, iar în timp ce Silișteanu fuge pe câmp, Magnani, cuprins de emoții, intră cu mașina în șanț: „Era prea târziu. Vlaicu zăcea mort pe ruinele aparatului său. Înmărmuriţi de imensitatea nenorocirei, ne uitam năuci şi nu ne venea să credem. Ni se părea că este un joc al halucinaţiei. Silişteanu se aplecă asupra lui, îl îmbrăţişează, îl strigă pe nume, zadarnic. Aurel Vlaicu nu răspundea, el nu mai era printre cei vii“. După câteva minute în care se luptă să accepte realitatea tragică a morții lui Vlaicu, cei doi fac o primă examinare a aparatului de zbor pentru a descoperi o posibilă cauză a accidentului aviatic, însă „niciun cablu, nicio sârmă nu era ruptă“.

Controversele morții

Tragicul accident în care Aurel Vlaicu și-a pierdut viața a stârnit controverse în diverse cercuri, însă Magnani și Silișteanu, care i-au fost alături în ultimul zbor, susțin că aviatorul nu a fost sabotat. Potrivit acestora, Vlaicu se hotărăște să nu mai aterizeze la Brașov: „Când a ajuns deasupra satului Băneşti, luptând până acolo cu golurile din aer, căci nu avea înălţimea mai mare de 300-350 metri, nu mai era hotărât să treacă munţii (aceasta o putem spune cu certitudine) şi probabil voia să ajungă cât mai departe, unde să aterizeze, căci ne sfătuisem încă dinainte de a vedea că nu are înălţime suficientă, să aterizeze în apropiere de şosea, ca să-l putem vedea“. Se pare că în cele din urmă aviatorul găsește o poiană lată de 60 de metri și lungă de aproximativ 200, în apropierea satului Bănești, potrivită pentru a ateriza. „Aci a voit Vlaicu să aterizeze, a stins motorul şi a venit în zbor planat, ca să-şi micşoreze înălţimea. Apoi, ca să nu capete aparatul viteză şi să nu iasă din petecul de pământ ales pentru aterisaj, a virat în dreapta în cerc strâns şi cam picat“, mai continuă aceștia. Însă un viraj îi este fatal atunci când sub aripa dreaptă prinde un gol de aer ce îi dezechilibrează avionul întorcându-l cu aripa dreaptă în jos, izbindu-se cu putere de pământ de la o înălțime de cel puțin 50 de metri.

La impactul aripii avionului cu pământul, Vlaicu suferă răni grave: „S-a lovit cu putere cu fruntea de marginea capotei de aluminium care acoperă motorul să nu arunce ulei şi cu gura de volan. Această lovitură i-a provocat fractura bazei craniului. Lovitura aripei cu pământul, din cauza cablurilor şi ancoramentului cu sârma de oţel care constituia un corp uniformabil prin dispoziţiunea legăturilor, fatal a trebuit să simtă ciocnirea cu egală intensitate în toate direcţiunile, ţinând să scurteze axa principală de aluminium, la extremităţile căreia se concentrează toate legăturile“. O altă rană fatală este, potrivit celor doi prieteni ai inginerului, „ruperea coloanei vertebrale“ la impactul avionului cu solul: „Pământul era afundat cu aproape 10 cm, şi luase forma şoldului drept, pe care a căzut – şi-a fracturat mâna dreaptă mai jos de încheietura cotului, piciorul stâng mai sus de genunchi, piciorul drept la genunchi şi coastele din dreapta pieptului“. Magnani și Silișteanu țin să aducă „cele mai formale dezmințiri“ în scrisoarea adresată publicației „Gazeta Transilvaniei“, în ceea ce privește teoriile conform cărora aparatul de zbor era defect.

Înmormântare princiară pentru Şoimul Carpaților

Aurel Vlaicu își găsește sfârșitul în înaltul cerului, acolo unde l-au purtat întotdeauna ambițiile. „Fire de artist, Vlaicu a fost un temperament pasionat. Tot ce făcea pornea din convingerea și devotamentul unui suflet cu albia adâncă. Munca lui era determinată de o necesitate organică și n-avea nici o legătură cu micile trebuinți ale vieții de toate zilele“, aflăm de la bunul lui prieten, Octavian Goga, din volumul consacrat aviatorului. De asemenea, scriitorul dezvăluie cum inginerul, bolnav fiind de rinichi, parcă își prefigurează moartea. Întins în pat, cu ochii tot spre cer, își mărturisește mâhnirea: „Ce moarte stupidă ar fi să mor în pat!“. Iar moartea a venit într-un final din văzduh. „L-a fulgerat visul nostru al tuturor, în care s-au muiat și aripile lui: să treacă munții, să dărâme în conștiința milioanelor stavila care ne desparte“, mai relatează Octavian Goga.

În urma accidentului aviatic, este demarată o anchetă condusă de prefectul județului Prahova, Luca Elefterescu, în care sunt prezentate detalii referitoare la cauzele prăbușirii aparatului de zbor : „La o înălțime de 500 m, când a fost semnalat în zare, aparatul a început să se rotească în cercuri mici atât de îndrăznețe, încât îți făcea impresia că se va frânge în două. În acest moment aparatul s-a înclinat sub 0 grade și a început să alunece pe aripi în linie perpendiculară, patinând până la o distanță de 50-60 metri de la pământ. Când Vlaicu printr-o manevră disperată a cârmelor a încercat să-l readucă din nou în poziție normală, încercarea însă n-a reușit și aparatul s-a izbit cu toată puterea îngropând pe aviator sub el“.

Vlaicu este scos din avion de către Magnani și Silișteanu, care sunt nevoiți să folosească un clește pentru a tăia cablurile și sârma ce îl țin captiv pe aviator în aparatul de zbor. A doua zi, în cursul serii de duminică, trupul lui Vlaicu este adus la București, la capela Spitalului Militar. Luni, după oficierea unui serviciu religios, „coșciugul în care se află corpul neînsuflețit al lui Vlaicu a fost ridicat de către mai mulți ofițeri și pus în carul mortuar militar. Urmat de un mare număr de ofițeri aviatori, toți cu doliu la brațe, și de numeroși amici și cunoscuți ai defunctului aviator, cărora li s-a atașat un public numeros, care s-a înmulțit necontenit, carul mortuar a parcurs străzile Francmasonă, Berzei, Griviței, Calea Victoriei și strada Lipscani, până la Biserica «Sfântul Gheorghe Nou», unde sicriul a fost depus pe catafalc“, se relatează în volumul „Album Vlaicu“.

„Al lui era cerul, cerul întreg!“

Valuri de oameni au venit să își ia adio de la Şoimul Carpaților și mândria neamului românesc „care azi plânge pe cel ce-i făcea fala și mândria lui“, după cum scrie Mitropolitul Moldovei Pimen într-o telegramă adresată Prințului Bibescu, președinte al „Ligii aeriene din București“. Tot Bucureștiul este în doliu, cuprins de o întristare ce plutește în aer și în sufletele locuitorilor, localnicii din Binținți își plâng „feciorul satului“, iar apropiații nu știu cum să își ia adio de la cel care a luptat cu dinții să își împlinească visul.

„Clopotele au început să plângă, orchestra militară suspină melodiile din imnul lui Chopin, întreaga lume lăcrima, când a pornit cortegiul în frunte cu călăreții din escorta regală și cu aeroplanul lui Vlaicu, tras de patru artileriști călare. În urma cortegiului, din care făceau parte o mulțime de delegați ai societăților din țară și de la noi, s-a format un convoi cum n-a mai văzut Bucureștiul. De la Biserica «Sfântul Gheorghe Nou», prin Calea Victoriei, Strada Lipscani și Calea Șerban Vodă, erau sute de mii de oameni. Ferestrele, balcoanele și acoperișurile caselor erau numai capete de oameni. Și nu puteai să nu te înduioșezi, când vedeai bărbați și femei uscându-și lacrimile cu batistele, iar în mahalalele din Șerban Vodă, femei plângând cu șorțul la ochi și bocindu-l în gura mare“, așa a fost dus aviatorul la Cimitirul Bellu, unde trupul i-a fost depus pentru o ultimă oară într-o „înmormântare princiară“, potrivit scriitorului Octavian C. Tăslăuanu.

Pe parcursul înmormântării, cinci aeroplane au survolat deasupra Bucureștiului, iar două dintre ele au păzit cerul până în cursul serii, când trupul aviatorului Aurel Vlaicu este coborât în mormânt. „A murit încercând că treacă în zbor Carpații, și prin moartea lui ne-a lăsat moștenire privirea ațintită spre culmile înalte cu pădurile de brazi“, notează deputatul Vasile Goldiș din cadrul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia în volumul „Album Vlaicu“. La rândul lui, Nicolae Iorga susține că Vlaicu „n-a căutat un rost în viață, o funcție, o ocupație, un acoperământ, o vatră de familie, o iubire, nimic... Îi ajungea doar că al lui era cerul, cerul întreg!“. Și al lui a fost.