Sfârșitul secolului XIX. Într-o curte din Binținți, în care cinci copii – trei surori și doi frați – aveau să își trăiască primii ani de viață și aventuri, familia Vlaicu își duce traiul modest neștiind încă ce îi prefigurează începutul următorului secol. Dintre neastâmpărații gospodăriei se remarcă Aurel, un copil altfel, cu preocupări diferite de cele tipice copilărești.

„Mama (n.r. – Valeria, sora lui Aurel Vlaicu) îmi povestea că Aurel avea încă de mic pasiunea asta pentru zbor. Stătea ore în șir să urmărească cum zboară albinele. Uneori, când reușea să prindă vreo pasăre, îi măsura aripile, o studia pe toate părțile și-apoi îi dădea drumul să zboare. Nu avea altă joacă, cum aveau toți copiii. Aduna tot ce găsea, piulițe, șuruburi, sârme. Le ducea acasă și le păstra, ca să le folosească atunci când o face prima mașină zburătoare, la care de-atunci visa“, povestește nepotul aviatorului, Aurel Rădulescu, într-un interviu pentru Formula As.

Mândria satului

Nu știe ce avea să îi rezerve destinul, dar visează ani la rând la mașina zburătoare care va uimi o țară și o lume întreagă. Într-un interviu pentru „Jurnalul“, din octombrie 1935, mama aviatorului rememorează pasiunea de nestăvilit a fiului său care a scris istorie: „Toată ziua se interesa de mașinării, îi plăceau mult. Odată vine vesel la mine, cu niște bani. «De unde ai tu bani, Aurel?», «Mi-a dat primarul de la Mada, ca arvună, pentru un plan de moară pe care i-l fac eu»“.

După ce urmează clasele primare la școala din satul natal, aflat pe malul stâng al Mureșului, ajunge la Colegiul reformat „Kun“ din Orăștie, iar din clasa a VII-a, la liceu în Sibiu, unde este susținut de fratele lui, Ion. Încă din acești ani își arată ingeniozitatea construind o mașină cu aburi care împinge un cărucior. Anul 1902 vine cu o decizie majoră și cu un eveniment ce aveau să impresioneze întreg satul: alegerea școlii unde să își continue studiile. „Pentru oamenii din Binținți, cum se numea atunci satul ăsta (n.r – astăzi, Aurel Vlaicu), era deja lucru mare să termini studii așa înalte“, mai povestește nepotul aviatorului care a făcut istorie. Astfel, Vlaicu se înscrie la Școala Politehnică din cadrul Universității din Budapesta, unde studiază două semestre.

După terminarea studiilor, tânărul Aurel vrea să se perfecționeze, să își pună în aplicare invențiile, să arată lumii că și românii vor și pot să facă istorie în evoluția tehnică a lumii. Astfel, cu diploma în buzunar și cu pasiunea în suflet, Vlaicu se angajează la fabrica de mașini „Opel“, unde își prezintă planul pentru aparatul de zbor . „I-o zăpăcit pe nemți, i-or promis de toate, bani, casă, numai să lase aparatul acolo, în avuția lor. Aurel n-o fu de acord“, mai povestește Aurel Rădulescu.

Este anul 1908 și Aurel Vlaicu are în sfârșit posibilitatea de a-și transforma visul în realitate, dar nu cu orice preț. Sprijinul patronului de la Opel este binevenit, dar invenția unui român trebuie să fie românească, nu nemțească. Astfel că inginerul caută soluții pentru „a da invenția țării românești“. „Acum vreau să mă apuc de mașina de zburat. Fabricantul e prieten cu mine, el mi-ar da parale să fac mașina, dar mai bucuros aș da invenția țării românești. Vezi de îmi recomandă pe cineva cu parale, ori fă-mi o legătură bună. Altfel, pun nemții mâna pe invenție și tu știi că o invenție mai ideală și mai folositoare ca mașină de zburat nu este“, aflăm dintr-o scrisoare pe care aviatorul în devenire i-o trimite pe 18 noiembrie lui Virgil Simionescu, profesor la Liceul din Lugoj.

Primul record mondial

Tânărul inginer se hotărăște în același an să ia calea României și să revină în satul natal, dar nu oricum, ci printr-o călătorie de trei săptămâni cu... bicicleta. Un an intens, cu muncă asiduă, în care voința de fier joacă un rol primordial, se conturează sub forma primului planor fără motor pe care îl numește „Aurel Vlaicu 1909“.

„Era într-o duminică de vară. Mama avea doar cinci ani, dar o ținut minte povestea asta toată viața. Or venit la ei mai mulți flăcăi din sat, or scos planorul în livada din spatele casei și-or pus trei cai vânjoși ca să-l tragă. Apoi, Aurel o luat-o pe Valeria, sora cea mică, adică mama mea, și-o urcat cu ea în brațe pe scaunul planorului. Flăcăii or dat bice cailor să-l tragă și după câțiva metri, aparatul s-o înălțat. Mama zicea că o ajuns la înălțimea merilor, așa își amintea ea. Or plutit așa, prin aer, cam 20 de metri“, mai povestește Aurel Rădulescu. Dar aventura flăcăilor nu trece neobservată, iar confruntarea dintre generații are loc și în familia Vlaicu atunci când moș Dumitru, tatăl inginerului, iese la ei cu o biciușcă și le trage o „chelfăneală“: „Ce faceți, mă, aici, îmi omorâți fata?“. Marea „grozăvie“ este doar prima dintr-un lung șir care îi consacră un loc aparte lui Aurel Vlaicu în istoria aviației mondiale. „Da’ uite, pozna asta o adus un record mondial, că mama o fost prima femeie din lume care o zburat. La câteva zile după povestea asta, Aurel o scos planorul la marginea satului și o tot zburat cu el, ajungând să se înalte la vreo 15 metri de pământ. Astea or fost primele lui zboruri, cele mai dragi dintre toate“, mai rememorează nepotul aviatorului.

De asemenea, și mama aviatorului își amintea cu nostalgie de vremea când tânărul inginer, proaspăt absolvent, se întoarce în satul natal și îi fascinează pe oameni cu aparatul lui: „Când a făcut «mașina» era cu frate-său, Ion; au luat frânghii la ei și cai și s-au dus pe câmpia aceea... Au suit întâi pe sora lor și pe urmă s-a suit și el, Aurel. Caii s-au speriat, au rupt frânghiile și au fugit până nu s-au mai văzut. Când el zbura, lumea îi făcea cu mâna și cu batista. Când s-a dat jos prin alte părți se strânsese lumea să pună mâna pe el, să vadă om îi ori ce-i, că nu mai văzuse nimeni o astfel de «mașină». Tatăl lor îi ocăra, că se țin de «drăcii» și mereu întreba de ei“.

În cele din urmă, la încurajările bunului său prieten Octavian Goga, Aurel Vlaicu se hotărăște să plece la București, unde, după o serie de zboruri demonstrative, este angajat ca inginer la Arsenalul Armatei. Cu un salariu bun, un atelier la dispoziția lui, fonduri și oameni pregătiți în domeniu, cariera lui Vlaicu își ia zborul către culmi nemaiîntâlnite, dar frânte tragic.

„Având în vedere rezultatele strălucite obţinute de Vlaicu cu avionul său numărul 1 , guvernul român de atunci i-a acordat o subvenţie de 50.000 lei aur – care face cam 500.000 lei de acuma – sumă importantă pe atunci, după ce acoperise toate cheltuielile de construcţie a avionului [Vlaicu I] în Arsenalul Armatei, între care şi suma de 12.000 lei, costul motorului comandat în Franţa. În plus, la propunerea ministrului de Instrucţie Spiru Haret, membru al Academiei Române, i s-a acordat lui Vlaicu premiul de 5.000 lei pe anul 1912. Aceste subvenţii îi permit lui Vlaicu să-şi construiască avionul său numărul 2 şi se constată că el a avut un sprijin serios pentru realizarea invenţiei sale“, povestea în 1966 generalul aviator Gheorghe Negrescu, absolvent al primei școli românești de aviație.

Astfel, după câteva luni de zboruri cu avionul „Vlaicu I“, inginerul începe să construiască unul și mai performant – „Vlaicu II“. Timp de doi ani, noul aparat îi aduce recunoaștere națională și mondială, precum și felicitări din partea Regelui Carol I: „Bravo, Vlaicule! Ai zburat!“. Recunoașterea lui Vlaicu ca inventator, inginer, aviator și mândrie a neamului românesc are un ecou puternic și în familia lui. „Oho! Îți dai tu seama, să-l felicite Carol! Ce mândră era mama când povestea despre asta! Că-mi vine să plâng când îmi aduc aminte... Tot satul o respecta, că parcă era o sfântă, nu altă“, mai relatează Aurel Rădulescu în interviul menționat. Dar bucuriile pe care Aurel le făcea familiei sale nu aveau să dureze mult, ci au sfârşit cu o tragedie: accidentul aviatic în încercarea de a traversa în zbor Carpații.