Augustin Lazăr rupe tăcerea! Dezvăluiri despre „grupurile de reflecțiune“ care au acționat, în ultimii ani, împotriva justiției și a statului de drept.
Augustin Lazăr rupe tăcerea! Dezvăluiri despre „grupurile de reflecțiune“ care au acționat, în ultimii ani, împotriva justiției și a statului de drept. Augustin Lazăr, fost procuror general al României în perioada aprilie 2016–aprilie 2019, a vorbit, într-un amplu interviu oferit pentru Newsweek România , despre cum au apărut „grupurile de reflecțiune“ care au acționat, în ultimii ani, împotriva justiției și a statului de drept.
Din aceste „grupuri de reflecțiune“ ar face parte politicieni, care au „beneficiat, desigur, de prestări servicii juridice din partea unor discrete grupuri de reflecție și strategie la fel de interesate, dispuse să coopereze pentru a pregăti proiectele de acte normative“.
Totodată, fostul procuror general mai arată că, în acest plan de slăbire a justiției, prin care „gulerele albe“ să-și găsească porțita pentru a scăpa de problemele penale, „Justiția a fost abordată de politicieni“ și „a fost încurajată formarea unei rețele de magistrați conformiști-carieriști, care să aplaude așa-zisele reforme și o jurisprudență «creativă», de circumstanță“.
În același timp, mai arată Augustin Lazăr, „s-a urmărit inhibarea conduitei magistraților profesioniști, independenți, cu profil moral și sentimentul datoriei profesionale dezvoltat“.
Pe de altă parte, ex-procurorul general a mai vorbit și despre presiunile care s-au făcut în dosarele „Revoluției“, „Mineriadei“ și „10 august“.
Newsweek România: Spuneați, într-un interviu oferit pentru revista „22“, că, „începând de prin 2013, s-a făcut un grup de reflecțiune“, care ar fi avut ca obiectiv slăbirea legislației și „reajustarea sistemului judiciar“. Iar acest „grup de reflecțiune“ a început, în primul rând, cu „ajustarea textelelor de la conflictul de interese și abuzul în serviciu“. Cum ați aflat de acest „grup de reflecțiune“ și ce însemna el?
Augustin Lazăr: Analizând atent viața publică din România, putem identifica și asambla piesele unui tablou puzzle al efortului pentru reformarea și modernizarea României, devenită stat membru al UE, respectiv tabloul reacției contrare, a grupurilor celor ce se simt afectați în interesele personale prin consolidarea statului de drept.
Astfel, prin HG nr. 231/2005 privind privind aprobarea Strategiei naționale anticorupție și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005 - 2007, act normativ semnat de prim-ministrul de atunci - politician devenit ulterior, în calitate de președinte al Senatului, un acerb adversar al acestor măsuri (Călin Popescu Tăriceanu – n.r.), se prevedea a se „pune la punct proceduri care să permită sesizarea de îndată a procurorului de către structurile informative și de investigație, prin transmiterea oricăror informații și suport probator referitoare la săvârșirea unor acte sau fapte de corupție sau crimă organizată“.
Concret, ce a prevăzut acest plan și care au fost rezultatele lui?
Actul normativ prevedea clar că misiunea acestei strategii consta în prevenirea și combaterea corupției, a conflictului de interese, prin perfecționarea și aplicarea riguroasă a cadrului normativ, prin stabilitate și coerență legislativă și prin consolidarea instituțională a organismelor cu atribuții decisive în domeniu.
Periodic, strategia anticorupție a fost actualizată, dar în ultimii trei ani a părut a fi ignorată total de guvernele preocupate prioritar nu de lupta anticorupție, ci de controlul asupra instituțiilor justiției.
După câțiva ani de la intrarea în UE, puteam observa că raportul Departamentului de Stat pe anul 2014 reținea deja, în capitolul despre România, că Guvernul și Parlamentul au elaborat si adoptat legi într-o manieră netransparentă, iar Guvernul a continuat să adopte un număr mare de ordonanțe de urgență fără avizul Parlamentului, sporindu-și puterile legislative.
La rândul său, Legislativul a votat adesea împotriva ridicării imunității privind urmărirea penală a unor membri suspectați de fapte de corupție.
În completarea acestor remarci, într-o carte intitulată „Conflictul de interese“, pe care am publicat-o în 2017, atrăgeam atenția că grupuri de parlamentari interesați au promovat proiecte de legi prin care persoane ca senatorii și deputații să fie exceptate din sfera de incidenţă a noţiunii de „funcţionar public“, să fie exonerate de răspundere penală pentru toate infracţiunile la care subiectul activ este un funcţionar public.
Dar instituțiile abilitate să analizeze și să reglementeze aceste lucruri despre care vorbiți, referitor la funcționarii publici, au intervenit?
Curtea Constituţională, atunci veritabil gardian al Constituției, sesizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie anterior promulgării unor dispoziții legale privind conflictul de interese, prin decizia nr. 2/2014, a statuat că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale, deoarece exceptează din sfera de incidenţă a noţiunii de „funcţionar public“, prevăzut de art. 175 din Codul penal, îndeosebi pe deputaţi şi pe senatori.
Aceste persoane erau exonerate, astfel, de răspundere penală pentru toate infracţiunile la care subiectul activ este un funcţionar public.
Curtea a observat că, prin înlocuirea noţiunii de „funcţionar public“ cu o sintagmă generală – „persoana care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu ce rezultă dintr-un contract de muncă şi o fişă a postului semnate cu o instituţie“ din cele prevăzute de lege - , sunt exonerate de răspundere penală pentru infracţiunea de conflict de interese toate persoanele care, deşi se circumscriu sferei noţiunii de drept penal a „funcţionarului public“, sunt învestite în funcţia sau demnitatea publică prin numire sau alegere.
A mai relevat că, prin eliminarea din sfera actelor care pot constitui infracţiunea de conflict de interese a acelora care privesc emiterea, adoptarea, aprobarea şi semnarea actelor administrative sau a hotărârilor privind creaţia şi dezvoltarea ştiinţifică, artistică, literară şi profesională, infracţiunea rămâne, propriu-zis, lipsită de conţinut.
Care era concluzia Curții Constituționale?
Instanța constituțională a apreciat drept paradoxal modul în care legiuitorul a extras din aria de incidenţă a răspunderii penale tocmai persoanele care ocupă funcţii reprezentative în stat şi care exercită prerogativele de putere reală, persoane ale căror fapte de natură penală produc consecinţe grave asupra bunei funcţionări a autorităţilor publice, asupra actului decizional care priveşte interesul general al societăţii şi, nu în ultimul rând, asupra încrederii cetăţenilor în autoritatea şi prestigiul instituţiilor statului.
Curtea Constituţională a apreciat că statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor.
Totodată, statutul sus-menţionat nesocoteşte şi prevederile din Constituţie care se referă la principiul constituţional conform căruia „Nimeni nu este mai presus de lege“.
Mai mult, s-a considerat că un asemenea statut încalcă şi alte dispoziții din Legea fundamentală, potrivit cărora „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte“.
În acest mod, ratificând sau aderând la convenţiile internaţionale, statul român şi-a asumat obligaţia de a respecta şi transpune întocmai prevederile internaţionale în dreptul său intern, şi anume obligaţia de a incrimina corupţia activă şi corupţia pasivă a persoanelor care se circumscriu categoriilor „agent public“, „membru al adunărilor publice naţionale“, „funcţionar naţional“, „ofiţer public“, noţiuni care au corespondenţă, în dreptul penal român, în noţiunea de „funcţionar public“.
Curtea Constituţională a reţinut aceleaşi argumente şi în ceea ce priveşte cauza de impunitate privind persoanele care ocupă funcţii sau demnităţi publice obţinute prin numire sau alegere în cadrul autorităţilor publice, instituţiilor publice, instituţiilor sau altor persoane juridice de interes public, cu privire la infracţiunea de conflict de interese.
În plus, aceeaşi instanţă a arătat că, potrivit Legii fundamentale, respectarea Constituţiei este obligatorie, iar Parlamentul României nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie.
Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional.
Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie.
În aceste circumstanțe, legiuitorul a operat o delimitare între conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al Guvernului şi a altor funcţii publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală, conflictul de interese privind aleşii locali şi conflictul de interese privind funcţionarii publici.
Revenind la anul 2013, în care spuneați că a început să se manifeste acel „grup de reflecțiune“, deducem că din acesta ar fi făcut parte și politicienii, care aveau în mână puterea modificării legii, putere pe care ar fi folosit-o ca pe un fel de autoprotecție, transpusă în legislație.
Ziua de marți, 10 decembrie 2013, în care a fost adoptată netransparent modificarea neconstituțională a Codului penal, a fost avertismentul apropierii de limita permisivității unei semnificative părți a clasei politice în acceptarea standardelor europene, punând clar în evidență duplicitatea multor politicieni români în combaterea corupției și dorința lor de a-și construi o super-imunitate în fața justiției.
Evenimentul legislativ a fost denumit „Marțea neagră,“ conform unei analize care deplângea regresul democratic al României, calificând-o „Marțea neagră“ a democrației românești: o rușine națională. Aceasta o aseamănă cu un proces de transformare politică a României într-o „oligarhie“.
Concluzionând, analiza observă că, în ciuda eforturilor unor grupuri interesate, ale „castei politice“ - apărute în contextul penuriei de educație politică, cultură civică și comportament antreprenorial - de a face captiv întreg sistemul politic, administrativ și economic, o „minoritate reformistă“ a reușit să revină pe cursul progresului, deși nu avea acces la mecanismele puterii.
Modificarea precipitată și netransparentă a Codului penal, în decembrie 2013, a declanșat o îngrijorare la scară națională, fiind percepută ca o atingere fundamentală adusă regimului juridic de combatere a corupției și de promovare a integrității în societatea românească.
Prin constatarea caracterului neconstituțional al acestei modificări, Curtea Constituțională a demonstrat existența unui echilibru de puteri, România fiind percepută, în continuare, drept un laborator european de modernizare alertă și forțată a unei societăți tradiționale încă neasanate integral de corupție.
Ce ați constatat, ulterior anului 2013, legat de același „grup de reflecțiune“?
La începutul anului 2017, grupul de acțiune pivot care a gestionat proiectul („Marțea neagră“, din decembrie 2013 – n.r.), a lansat un nou proiect contra justiției.
Acesta avea două componente, cu un scop comun: de modificare a legilor justiției și a codurilor penale astfel încât politicienii interesați să fie absolviți de răspundere penală prin blocarea anchetelor și a proceselor în curs, precum și prin înlăturarea executării pedepselor deja aplicate pentru fapte de corupție.
În câteva intervenții publice, din acea perioadă, am descris mecanismul legislativ neconstituțional, clar favorabil celor implicați în proceduri judiciare, la parchete sau instanțe, precum și celor deja condamnați definitiv, care urmau să execute pedepsele.
Acești politicieni au acționat singuri sau au fost sprijiniți, în aceste „grupuri de reflecțiune“, de alte persoane?
Grupurile de politicieni inițiatori au beneficiat, desigur, de prestări servicii juridice din partea unor discrete grupuri de reflecție și strategie la fel de interesate, dispuse să coopereze pentru a pregăti proiectele de acte normative.
În 31 ianuarie 2017, prin Ministerul Public, am făcut cunoscute rezultatele unui studiu de impact. Astfel, numai în perioada 2014-2016, au fost trimiși în judecată pentru infracțiuni - care se urmărea a fi practic dezincriminate -, de abuz în serviciu: 1.960 de funcționari publici, miniștri, 202 funcționari publici; respectiv conflict de interese: 215 funcționari publici, parlamentari, primari, directori în instituții publice. Prejudiciile erau de sute de milioane de euro.
Acești demnitari și funcționari publici, care invocau prezumția de nevinovăție, mulți aflați încă la posturile lor din partidele politice și administrația publică, au produs o considerabilă masă critică negativă asupra procesului de legiferare, impunând propria problemă judiciară drept prioritate a Legiuitorului, respectiv a Guvernului ca Legiuitor delegat.
Grupul de lucru constituit a urmărit ca un act normativ al grațierii și amnistiei să fie emis prin OUG sau discutat într-o procedură urgentă în Parlament, iar Mecanismul de Cooperare și Verificare să fie eliminat din România.
Folosind experiența proiectului legislativ „Marțea neagră“, din decembrie 2013, grupul inițiatorilor, care poate fi văzut pe Internet, a pregătit, în fapt, eliberarea politicienilor și oligarhilor condamnați, invocând nevoia unui moment T zero pentru o pretinsă concordie în viața publică, pentru o nouă șansă acordată celor ce se confruntau cu legea penală.
Anchetele și procesele în curs - toate pretins abuzive, conform mediei dedicate-, urmau a înceta, pentru totdeauna, în caz de amnistie. În situația grațierii, anchetele și procesele în curs continuau, dar nimeni nu executa nicio pedeapsă.
Acest obiectiv a fost susținut de o majoritate puternic motivată, cu o mentalitate vizibil sensibilă la situația politicienilor aflați în proceduri judiciare, dar total insensibilă la îngrijorările și protestele societății civile, ale instituțiilor justiției, Președinției și avertismentelor instituțiilor europene privind afectarea statului de drept în România.
Eliminarea monitorizării MCV ar fi ajutat proiectul T zero pentru corupți, deoarece evaluările Comisiei Europene și rapoartele MCV sunt cele care, de ani, avertizează că politicienii corupți vor să scape de răspundere penală, să elimine activitatea anticorupție a DNA și să blocheze eficacitatea justiției.
România, ca laborator european al modernizării alerte, cum se prezenta în primii ani după intrarea în UE, a bătut pasul pe loc, iar uneori a părut a face pași înapoi. A coborât standardele statului de drept în materie de legiferare și independență a justiției la un nivel depășit în urmă cu mulți ani.
Societatea civilă, instituțiile justiției, instituțiile democratice ale României, în general, au fost confruntate cu valul generat de criminalitatea „gulerelor albe“, fiind supuse unui sever test de maturitate, anduranță, consumator al multor energii naționale, fonduri bugetare, pierderi de oportunități într-o lume în schimbare rapidă.
Modul de operare clasic, descris în studiile și cursurile de specialitate - montajul fraudulos economic-financiar cu aparență de legalitate, gestionat de administratorul „paravan“ sau „om de paie“-, folosit în criminalitatea „gulerelor albe“, a fost utilizat la nivelul cel mai înalt cunoscut în istoria instituțiilor statului.
Analizele postate, în perioada 2016 - 2018, pe site-ul DNA, descriu modul de operare și prejudiciile considerabile generate de acest fenomen infracțional fără precedent în istoria României.
După modificările aduse, în ultimii trei ani, legislației penale, ni se promite o nouă „întărire“ a legilor, făcută de aceiași politicieni. Cum vedeți asta?
În prezent, apare paradoxal cum cei care de trei ani susțin că reformează justiția prin OUG succesive - făcând-o, în văzul public, tot mai fragilă în fața infractorilor, tot mai lipsită de o legislație coerentă și instrumente juridice moderne, de combatere a criminalității, la standarde europene -, promit acum o nouă reformă în care „domnia legii și garantarea securității sunt priorități“.
Acțiunea pretins reformatoare constă, în fapt, în intenția de peticire a unor zone vulnerabile, mai vizibile, cu un nou proiect de OUG suspect de neconstituționalitate.
Aceasta în condițiile în care sunt în stadiu avansat de dezbatere în Parlamentul României proiecte legislative de modificare, intens criticate, zeci de articole din codul penal și codul de procedură penală a căror formulare a fost constatată ca neconstituțională, conform deciziilor CCR.
După cum se cunoaște, printre modificările cele mai criticate aduse acestor coduri sunt: reducerea termenelor de prescripție a faptelor, abrogarea infracțiunii de neglijență în serviciu și limitarea, la un an, a perioadei depunerii denunțului spre a obține beneficiul prevăzut de lege.
Modificările aduse codurilor sunt clar nocive și contrare Legii fundamentale. Recenta decizie pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea legilor de modificare și completare a celor două coduri, sancționează, pentru a doua oară, proiectul legislativ.
După invalidarea succesivă a celor două legi de către Curtea Constituțională, este clar și ferm necesară abandonarea pretinsei reforme în domeniul penal, o acțiune contrară interesului public, sever criticată atât în plan intern cât și pe plan european.
Justețea luărilor de poziție ale Ministerului Public, care au stârnit ilaritatea unor politicieni, a fost confirmată de organismele europene chemate să evalueze reformele. Comisia de la Veneția a subliniat că modificările aduse legilor justiției subminează independența procurorilor și încrederea publică în justiție.
S-a relevat, deopotrivă, necesitatea reevaluării procesului de numire și revocare a procurorilor-șefi, astfel încât să se asigure un sistem neutru și obiectiv, prin menținerea atribuțiilor Președintelui României și ale Consiliului Superior al Magistraturii în vederea echilibrării ponderii rolului ministrului Justiției.
De asemenea, în opinia nr. 930 cu privire la codurile penale, adoptată în octombrie 2018, Comisia de la Veneția a arătat că, luate separat, dar și prin efectul lor cumulat, amendamentele vor afecta în mod serios eficacitatea sistemului judiciar de a lupta cu formele de criminalitate gravă, cum ar fi corupția, infracțiunile de violență și criminalitatea organizată.
Mai mult, unele dintre amendamente sunt contrare obligațiilor internaționale ale României ori merg mai departe decât cerințele rezultate din deciziile Curții Constituționale. Semnalele Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale procurorilor șefi privind efectele negative au fost ignorate, în contextul în care dialogul nu era doar necesar, dar și de dorit.
În același sens, în raportul elaborat de experții GRECO, publicat la 11 aprilie 2018, se relevă nevoia întăririi rolului CSM în procedura numirii procurorilor-șefi, a garantării prin lege a independenței procurorilor și a faptului că amendamentele care privesc răspunderea materială a magistraților trebuie să inducă reguli clare și predictibile și să nu constituie o amenințare la independența acestora.
Cum am putea defini noțiunea de „stat paralel“? Există așa ceva în România?
„Statul paralel“ este o ficțiune inventată de politicienii erei fake news, cu sensul de conspirație – fantomă atribuită oricui este de altă părere. Statul român este unul singur, iar instituțiile sale sunt alcătuite din persoane numite public, care sunt responsabile pentru faptele lor.
S-a încercat și cooptarea unor oameni din justiție, în aceste „grupuri de reflecțiune“, de către politicieni?
Pentru aplicarea proiectului T zero pentru corupți, Justiția a fost abordată de politicienii interesați, prin intermediul unor lideri cărora li s-a cerut cooperarea, cu avantaje materiale greu de refuzat (posturi de ministru, salarii majorate, pensionare anticipată, sediu de 18 milioane de euro pentru CSM, în paralel cu sediul construit în cartierul justiției etc.), iar distinct, pentru cei nereceptivi, cu instrumente juridice de înăsprire a răspunderii materiale și a cercetării penale, controlul sever al acțiunilor judiciare și exprimării corpului magistraților (bomboana și nuiaua).
A fost încurajată formarea unei rețele de magistrați conformiști-carieriști, care să aplaude așa-zisele reforme și o jurisprudență „creativă“, de circumstanță.
Totodată, s-a urmărit inhibarea conduitei magistraților profesioniști, independenți, cu profil moral și sentimentul datoriei profesionale dezvoltat.
Pentru controlul conduitei liderilor vizibili ai corpului magistraților, a fost subvenționată și coordonată o rețea de monitorizare – un fel de poliție politică-, alcătuită din persoane dedicate, apropiate unor site-uri media cu producție subculturală, de scandal, inclusiv din oameni de cultură fără o minimă decență morală, la fel de interesați.
Acești indivizi au transformat magistrații independenți în ținte mediatice ale unor sistematice injurii grobiene, atacuri calomnioase, precum și ținte ale denunțurilor sistematice adresate Inspecției Judiciare și organelor de urmărire penală.
Și aceasta nu întâmplător, ci pentru a-i ține ocupați cu propriile apărări, dar și pentru a da public exemple privind riscurile exprimării publice. „Cum este să fii țintă?“ au fost întrebați magistrații în cauză.
Mai putem vorbi, în aceste condiții, despre o justiție independentă?
În acest context, independența rămâne, ca întotdeauna, o stare de spirit a magistratului demn, care se simte rezilient și sigur pe profesionalismul său.
El are curajul de a nu se lăsa inhibat de injuriile grosolane ale pretinșilor oameni de presă sau cultură. Nici de gesturile abuzive ale unor persoane care, ocazional, ocupă niște funcții publice, adeseori ca niște vizibili „oameni de paie“, posturi din care întreprind temporar măsuri interesate sau dau dispoziții ilegale.
Mai este posibilă înzdrăvenirea justiției sau anumite mecanisme de funcționare au fost slăbite iremediabil, în ultimii ani?
Iată o întrebare provocatoare! Mai presus de înzdrăvenirea justiției ar trebui să vorbim despre însănătoșirea societății românești, căreia justiția îi aparține.
Observăm trei maladii periculoase ale societății noastre: corupția endemică combătută de DNA, plasarea de persoane „paravan“ sau „de paie“, vizibil incompetente, la nivel înalt și utilizarea în exces a minciunii în viața publică, care ar trebui combătute prin investigație, educație și evaluarea exigentă a persoanelor cărora li se încredințează mandate de funcționari publici și demnitate publică.
Cu toții avem nevoie de o justiție imparțială, rezilientă. Opoziția, din acești ani, a magistraților și a societății civile din România nu a fost zadarnică. Ea a reușit să limiteze, pe cât a fost posibil, daunele aduse justiției și statului de drept.
Spre exemplu, politicienii condamnați au trebuit să se supună mandatului de executare a pedepsei, ca orice cetățean. După doi ani de opoziție și proteste, la 28 august 2019, Plenul Camerei Deputaţilor a respins, în calitate de for decizional, proiectul legislativ privind amnistia şi graţierea.
Anterior, au fost blocate alte dispoziții neconstituționale introduse de Guvern prin OUG. Poziția asociațiilor magistraților de apărare a independenței justiției a fost sprijinită de forumurile și asociațiile internaționale ale judecătorilor și procurorilor, de instituțiile europene.
Pentru remedierea daunelor aduse, în cei trei ani, statutului magistraților, organizării judiciare și legislației penale este necesară inventarierea prioritară a deficiențelor legislative și funcționale acumulate.
Apoi, deschiderea unui amplu șantier legislativ care să analizeze cauzele, circumstanțele și consecințele fenomenului criminalității gulerelor albe, să remedieze daunele și să consolideze instituțiile afectate ale statului de drept, începând cu Constituția României.
Maturizarea magistraturii române, în contextul acestei experiențe dure, va fi un câștig pentru viitor. La fel, un alt câștig va fi experiența lecției anticorupție a unei noi și veritabile societăți civile din România, lecție cu un mare ecou în media europeană.
Cum poate fi apărat un sistem de justiție care și-a ales, la nivel de conducere, persoane care au aceeași agendă cu cea a politicienilor cu probleme penale? Mă refer inclusiv la persoane din CSM.
Reacțiile variate ale unor magistrați în perioada revoltei „gulerelor albe“ împotriva statului de drept ne arată cât de importantă este formarea caracterului în universitate, cum spunea unul din primii rectori ai Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj, este nevoie să formăm în universitate, mai întâi caractere, apoi oameni de știință și profesioniști!
Dacă ne-am asumat un mandat și o misiune, conform statutului de magistrat, nu ne putem asocia agendei unor politicieni interesați în proceduri penale. Partea bună a constat în testul dur de integritate la care magistrații au fost supuși public, iar românii, societatea civilă, au putut vedea cu cine au de-a face, le-au văzut tuturor fața reală.
Dosarele „Revoluției“ și „Mineriadei“ au fost trimise în judecată, în mandatul dvs., însă ambele au stârnit critici în spațiul public. Cel al „Revoluției“, pentru că a rămas cu trei inculpați, iar dosarul „Mineriadei“ a fost întors la parchet. Vă reproșați ceva legat de aceste dosare? S-ar fi putut face mai mult din partea procurorilor?
După cum am declarat public, datorăm soluționarea acestor dosare istorice, inclusiv a Dosarului „Ursu“ (disidentul anticomunist Gheorghe Ursu – n.r.), unor echipe de procurori militari, din elita Ministerului Public, cu experiență, știință și conștiință, care și-au asumat răspunderea unor anchete efective, a unor soluții temeinice și legale, conform deciziilor CEDO.
Deși instituția a fost anume și insistent atacată, în diverse moduri, a trecut prin momente dificile, echipele de procurori militari au avut capacitatea de a-și îndeplini datoria conform legii.
Au reușit prin forța lor investigativă, în mai puțin de trei ani, să obțină cooperarea mai multor instituții ale statului în arhivele cărora se aflau probele concludente și pertinente.
Au identificat documentele clasificate, au readministrat, la standardele procesuale actuale, întreg probatoriul posibil, din care o bună parte nou, realizând astfel tabloul clar, din punct de vedere juridic, al faptelor și evenimentelor Revoluției române din 1989 și Mineriadei din 13-15 iunie 1990.
În condițiile de stabilitate ale justiției independente specifice statului de drept, în perioada următoare ar trebui să vedem și la instanța supremă asumarea unor soluții temeinice și legale.
Desigur, putem înțelege atacurile celor interesați, care urmăresc restituirea dosarelor și tergiversarea judecății pe durata vieții inculpaților, însă justiția nu ar trebui să fie influențată de acestea.
România nu ar mai trebui să fie obligată să plătească în continuare, „pe bandă rulantă“, daune de milioane de euro victimelor și urmașilor acestora, pentru încălcarea drepturilor la un proces echitabil, desfășurat într-un termen rezonabil, pentru afectarea dreptului la viață și integritate fizică și psihică.
Cu privire la numărul inculpaților trimiși în judecată, observăm că din cele 13 persoane din conducerea statului și a Armatei - cărora li s-a reținut comiterea infracțiunilor contra umanității-, în cazul a zece persoane, procurorii au dispus clasarea deoarece au constatat existența autorității de lucru judecat - ele fiind condamnate definitiv pentru aceste fapte în dosare deja judecate, iar pedepsele executate: Nicolae Ceaușescu, Iulian Vlad, Tudor Postelnicu, Victor Atanasie Stănculescu -, iar în cazul altora a survenit decesul: Vasile Milea, Emil Dumitrescu (Cico), Nicolae Militaru, Nicolae Eftimescu, Ion Hortopan și Silviu Brucan.
Autoritatea de lucru judecat și decesul sunt, conform legii, cauze de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, astfel încât instanța supremă a fost sesizată doar pentru persoanele din conducerea statului și Armatei care, în prezent, se află în viață.
Ați simțit presiuni venite din zona politică sau apropiată de anumite persoane care ar fi fost vizate de anchete, legat de aceste două dosare?
O mare parte din atacurile la care a fost expus în ultimii trei ani Ministerul Public, alături de alte instituții ale justiției, au vizat activitatea procurorilor care lucrau în aceste dosare, precum și conducerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care coordona anchetele.
Atacurile continuă exact după modul de manipulare de la Revoluție și Mineriadă: o complexă activitate de inducerea în eroare a victimelor și a publicului prin diversiune și dezinformare, coordonată de cei interesați.
Aceștia repetă invariabil că actele de urmărire efectuate conform legii în vigoare la acea dată ar fi nule, știind bine că multe nu mai pot fi refăcute deoarece numeroase victime și martori au decedat, urmele de la locul faptei nu mai există, examinări medico-legale nu mai pot fi efectuate etc.
După părerea lor, toate actele fiind nule, din dosar ar trebui să mai rămână doar coperțile, iar România să fie condamnată și să plătească în continuare victimelor și urmașilor acestora milioane de euro, cu titlul de daune.
Urmărirea penală este prezentată de cei interesați, prin cunoscuta diversiune continuă, fie ca o „anchetă grăbită“ (după 30 de ani și numeroase condamnări la CEDO), fie ca o pretinsă „farsă judiciară“ sau o „mare conspirație“ pentru obținerea unor foloase de către magistrații și polițiștii care au instrumentat dosarul.
Aceasta cu intenția clară de a se crea o psihoză colectivă de neîncredere în instituțiile justiției, de temere pentru magistrați, iar, în final, de a sabota actul de înfăptuire a justiției în acest dosar.
Mai există și alte diversiuni despre care vorbiți?
O altă diversiune destinată manipulării publicului care nu cunoaște detaliile juridice ale anchetei este aceea că procurorul militar șef de secție care a confirmat rechizitoriul ar fi cumulat ilegal în dosarul „Revoluției“, privind pe cei trei inculpați din conducerea statului și Armatei, două funcții judiciare incompatibile: de urmărire penală și cea de verificare a legalității și temeiniciei urmăririi penale.
În realitate, procurorul militar șef nu a efectuat acte de urmărire penală în acest dosar privind faptele inculpaților din conducera statului și Armatei, dispozițiile legale fiind clare.
Actele procurorului militar șef din alte dosare nu au fost folosite ca probe în dosarul privind pe cei trei inculpați decidenți. Dosarele din teritoriu, în care s-au analizat faptele și vinovățiile altor autori, fără legătură cu prezenta cauză, au fost deja soluționate.
Opinia publică cunoaște soluțiile de condamnare date în dosarele instrumentate de procurorii militari la Timișoara, Cluj etc.
Așteaptă însă, de 30 de ani, judecata în dosarul privind faptele autorilor decidenți din Capitală, care la Revoluție au preluat și exercitat conducerea statului și Armatei.
Aceste persoane sunt inculpate în prezenta cauză - cu prezumția legală de nevinovăție -, pentru lansarea diversiunii teroriste soldate cu un mare număr de victime (853 de morți și 2.157de răniți, 489 de persoane private grav de libertate), care a depășit victimele represiunii exercitate până în 22 decembrie 1989.
După o anchetă laborioasă, este clar că teroriștii nu au existat, că probele relevante au fost clasificate în arhivele unor instituții, spre a fi ascunse publicului, iar dosarul a fost ținut sub control de persoanele implicate. Ancheta a clarificat că autorii, lansând dezinformarea, au urmărit neutralizarea maselor, pentru a împiedica orice intervenţie spontană, cu scopul cuceririi nonviolente a puterii de către o minoritate.
În Dosarul „10 august“ au existat presiuni făcute asupra procurorilor, din partea celor care ar fi vizați de anchetă? A fost împiedicată sau întârziată, într-un fel, ancheta de către politicieni?
O categorie distinctă de atacuri au vizat procurorii militari care au instrumentat acest dosar, precum și conducerea Ministerului Public.
Acești procurori sunt încă în proceduri disciplinare, iar procurorului general al României i s-a cerut revocarea, pentru modul de coordonare a instrumentării dosarului, deși este o chestiune de minimă cunoaștere a legii faptul că ministrul Justiției, membru al Executivului, nu are vreo competență în activitatea judiciară.
Activitatea procurorilor este supusă doar controlului judiciar al instanței competente. Există indicii că această decizie, inclusiv sugestia de a nu se declasifica documentele necesare anchetei, a venit de la politicieni pe care ministrul Justiției și ministrul de Interne nu puteau să-i refuze. Dar finalul anchetei va lămuri multe detalii.
De-a lungul mandatului la Parchetul General, ați fost ținta fostului ministru al Justiției, Tudorel Toader, dar și a întregii puteri politice. Când v-ați încheiat mandatul, fiindu-vă respinsă a doua candidatură, cum ați privit plecarea de la Parchetul General? V-ați simțit înfrânt de „sistem“?
În niciun caz. Am încheiat și acest mandat, asemenea mandatelor de procuror general al parchetului curții de apel, cu sentimentul datoriei profesionale îndeplinite.
Fiind procuror cu o experiență considerabilă în managementul judiciar, am știut să adopt, cu sprijinul colegilor și a secției de procurori a CSM, măsurile și garanțiile legale pentru ca pe parcursul mandatului să asigur soluționarea priorităților judiciare ale Ministerului Public și ale României.
Pentru aceasta am valorificat la maximum resursele instituției și cooperarea cu celelalte instituții. Am condus câteva proiecte importante pentru combaterea corupției și a marii criminalități în România, am coordonat soluționarea și aflarea adevărului în dosarele istorice care-și așteptau soluția de circa 30 de ani.
Am lansat o strategie de dezvoltare, am întărit capacitatea organizaţională şi cultura instituţională, indicând standardul de independență la care ar trebui să se situeze magistratul procuror într-un stat de drept al UE.
Era datoria mea ca procuror general să nu părăsesc nava instituției pe furtună și să depun a doua candidatură la care aveam dreptul conform legii.
Cineva clar teleghidat politic și-a asumat răspunderea unei proceduri vizibil viciate, pe care nu doresc să o mai comentez, respingând toți candidații. Istoria va judeca faptele fiecăruia, iar eu am convingerea că am servit mereu adevărul și justiția cum am putut mai bine.
Această fermitate în îndeplinirea mandatului de procuror general i-a și exasperat pe mulți dintre cei interesați de procedurile judiciare în curs, precum și pe „oamenii lor de paie“.
Mi-a mai rămas acum o datorie față de instituție și următorii procurori generali: continuarea procedurii de contencios prin care am cerut anularea în instanță a așa-zisului raport de evaluare al fostului ministru al Justiției (Tudorel Toader – n.r.).
Documentul incriminat este vizibil ilegal, calomnios și abuziv, scris în stil nejuridic, ci pamfletar-jurnalistic, prin care autorul și-a asumat ilegal atribuții ale CSM și Inspecției Judiciare, la un loc, pentru a evalua, acuza și cere în același timp revocarea procurorului general al României.
Până la urmă, văzând și rezultatele care interesează independența sistemului judiciar, România a înregistrat o nouă premieră post-revoluționară de aparentă normalitate instituțională: primul procuror general care și-a îndeplinit integral mandatul, contrar presiunilor și cererii de revocare impusă de politicienii interesați ai puterii executive; precum și primul procuror general după Revoluție, care s-a pensionat, în condițiile legii, la încheierea mandatului.
În ultimii 30 de ani, toți ceilalți procurori generali, neagreați de executiv, au fost revocați sau presați să demisioneze în timpul mandatului.
