Asta este realitatea netrucată despre cum se încheie prima sută de ani
Televiziunile s-au căznit să arate și ceva bun, scrie jurnalistul Dan Tăpălagă pe G4Media.ro . Hai, că se poate. Am avut și genii, sportivi, muzicieni, scriitori, medici sau ingineri de valoare. Au răscolit cu toții în cuferele istoriei după ceva luminos. Hai că n-am trăit chiar degeaba o sută de ani!
Din toate reportajele, din întreaga atmosferă de 1 Decembrie, din scremetele propagandei oficiale de a sublima o România care nu există, țâșnește, însă, ca un furuncul pe obrazul patriei ceva urât, o cangrenă în metastaze.
Oricât fard am turna peste puroi, boala iese la suprafață și ne sluțește pe toți.
Această infecție răspândită în tot corpul națiuni vine din pierderea respectului și a încrederii în sine. Niciodată n-am fost mai dezabuzați și mai pesimiști în legătură cu propriul nostru viitor. Niciodată n-am crezut mai puțin în șansa noastră, în destinul nostru de țară, decât în acest sfârșit de an, la capătul celor o sută, din care jumătate i-am irosit în bezna comunismului.
Pentru că niciodată mica lumea românească n-a avut în fruntea ei o mână de borfași, de mici găinari și de analfabeți mai detestabili decât conducătorii de azi. Nici măcar n-avem scuza tăvălugului istoric, a guvernelor-marionetă impuse cu tancul după împărțirea lumii între marile puteri.
Cei de azi n-au venit la cârmă puși cu mâna din afară, cum s-a întâmplat în 1946, ci i-a ales poporul sau ce-a mai rămas din el, într-o țară care încă pendulează, la fel ca acum un veac, între Occident și no-mans-land-ul istoriei.
Doar întâmplarea și multă șansă face ca prima sută de ani să ne prindă în interiorul lumii occidentale. Cum nu se știe cât vom mai rămâne pe aici, cei mai mulți pleacă înainte să cadă o nouă cortină. Unii încă sângerează și fac ce pot pentru țara lor, din afara ei. Ceilalți, o mână dintre cei rămași înlăuntru, fac ce pot să-și păstreze cumva respectul și încrederea în ei, să găsească motive pentru a merge cumva mai departe.
Iar tot ce mai pot face este să protesteze și să se revolte că am ajuns atât de bolnavi. Ar trebui să fim mai mulți, mult mai mulți.
Ați albit, probabil, auzind în aceste zile ce înseamnă ”adevăratul patriotism”, cum trebuie să fim uniți și să ne vorbim țara frumos afară.
Singurul act de patriotism valabil în aceste momente grele este lupta neobosită cu răul, denunțarea zilnică a minciunii oficiale, trezirea celorlalți, având mereu conștiința momentului teribil care ne-a fost dat să-l trăim.
Toate celelalte sunt vorbe frumoase bune de rostit cu mult patos de Ziua Națională.
