„Întotdeauna mi-am dorit să fiu în armată sau în forțele de ordine”, își amintește el. „Presupun că am avut un simț sporit al dreptății.” El a servit în Garda Națională a Ucrainei care staționa în regiunea Donețk când a început invazia rusă, în februarie 2022.

Chiar în prima zi a războiului, compania lui Kulko a fost trimisă la Mariupol, unde s-a trezit curând blocată de armata rusă care încercuia orașul. „Am văzut totul. Bombe lovind clădiri rezidențiale. Cadavrele civililor morți. Corpurile soldaților noștri. Am ajutat să-i scoatem pe băieți dintre dărâmături”, își amintește el.

În aprilie 2022, Kulko a fost capturat și dus în faimosul lagăr de prizonieri Olenivka, care s-a aflat în atenția presei în luna iulie, când o explozie masivă a ucis zeci de prizonieri de război. Deși până în acel moment Kulko fusese deja transferat într-un alt lagăr, el își poate aminti clar bătăile brutale care le-au fost administrate lui și colegilor lui prizonieri la sosirea lor în Olenivka. „Șase oameni ne-au bătut folosind diferite obiecte: bețe de lemn, bastoane de cauciuc, curele de piele și altele asemenea.”

Riajsk

Din Olenivka, Kulko a fost dus în orașul Rostov-pe-Don, din sudul Rusiei, de unde a fost transportat cu avionul în orașul Riajsk din centrul Rusiei. Acolo, a petrecut aproximativ 10 luni într-un centru de detenție înainte de a fi transferat într-o închisoare din Republica Mordovia la 1 februarie 2023.

Centrul de detenție Riajsk era frecventat de ofițeri și anchetatori ai Serviciului Federal de Securitate al Rusiei (FSB), care torturau prizonierii de război ucraineni pentru a obține orice informație puteau și îi considerau pe toți prizonierii capturați în Mariupol „naziști” și „teroriști” din cauza potențialelor legături cu batalionul Azov.

„M-au întrebat dacă am ucis soldați, dacă am ucis civili și au folosit tot felul de torturi fizice și psihologice în timp ce încercau să afle asta”, își amintește el.

„Îți puneau o pungă de plastic peste cap și te sufocau. Apoi te băteau cu bastoane de cauciuc, te loveau cu pumnii, te loveau cu piciorul, te aruncau de pereți”, povestește Kulko. În timpul interogatoriilor, ofițerii FSB îi violau pe soldații ucraineni cu tuburi de plastic și îi torturau cu electricitate de la un telefon de campanie. „Dacă îl conectezi la anumite părți ale corpului… ei l-au numit „transmiterea unui apel”. Întoarceau discul ca la un telefon vechi, iar acesta genera electricitate”, explică el.

Mordovia

Din Ryazhsk, Kulko și colegii săi soldați au fost trimiși într-o colonie penală din Udarny, în Mordovia, unde a fost închis până la schimbul de prizonieri în urma căruia a fost eliberat, în ianuarie.

Kulko spune că tortura din Mordovia nu a fost la fel de brutală ca în Ryazhsk, dar personalul închisorii a găsit tot felul de modalități de-a supune pe prizonierii de război la abuzuri. „De îndată ce am ajuns, au început să ne bată și să ne umilească. Ne-au dezbrăcat și ne-au făcut să stăm unul lângă altul. Apoi ne-au dus unul câte unul la anchetator unde am fost bătuți din cap până în picioare și aduși înapoi în celulă. În celulă am fost forțați să stăm în picioare 16 ore pe zi.”

Prizonierii trebuiau să stea în celulele lor de dimineața până seara. Kulko își amintește că celulele erau echipate cu camere de supraveghere. „Capul în jos, ochii în podea, mâinile la spate. În fiecare zi timp de 11 luni.”

„Dacă cineva vorbea sau se mișca fără permisiune, sau întorcea capul… Ușa s-ar fi deschis și ar fi fost duși pentru bătaie”, spune el.

După una dintre bătăi, Kulko a început să aibă probleme serioase cu unul dintre picioare, despre care spune că a început să putrezească. Prizonierii nu au primit nicio îngrijire medicală. Medicii i-au spus ulterior lui Kulko că bătăile i-au provocat formarea unui cheag de sânge în picior, ceea ce a întrerupt fluxul de sânge către țesutul de deasupra gleznei și care a dus în cele din urmă la necrozarea acestuia. În ciuda acestui fapt, Kulko a continuat să stea în celula lui în încercarea de a evita bătăile și mai severe.

„Un deget de la piciorul stâng a încetat să funcționeze. Acest lucru a avut de-a face și cu faptul că stăteam tot timpul în picioare, ceea ce provoca acumularea de lichid și ducea la ulcerații. Puteai să bagi jumătate de degetul mic în acele răni. Chirurgul mi-a spus că am fost la un pas de septicemie”, mai spune Kulko.

„Am avut dureri non-stop. Nu am putut dormi săptămâni întregi și am început să-mi pierd mințile. Și apoi au fost gândurile sinucigașe, desigur”, admite el. „Dar colegii mei de celulă mi-au ținut moralul ridicat. Și doar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut peste toate acestea.”

„Am încercat să nu ne pierdem speranța, deși nu a funcționat întotdeauna pentru că ni se spunea constant: „Ucraina nu mai există, nu te așteaptă nimeni, nimeni nu are nevoie de tine”. Sau: „Trebuie doar să cucerim Liovul și apoi nu va mai fi Ucraina. Numai soldați străini luptă acolo — americani, polonezi, francezi. Niciunul dintre soldații tăi nu a mai rămas, i-am ucis pe toți”, își amintește el.

Uneori, recunoaște Kulko cu emoție, era tentat să creadă ceea ce îi spuneau rușii. „Voi fi sincer, a existat un pic de sindrom Stockholm, când începi să-i crezi pe teroriști. Asta se întâmpla din când în când. Dar apoi acea senzație a trecut, slavă Domnului. Și după aceea, ei bine, am fost mânați de ură.”

După un timp, la închisoare au venit noi angajați și au continuat bătăile. „Aveau acest ciocan mare de lemn pentru a verifica celulele. Ar fi trebuit să-l folosească pe uși, pe paturi – dacă era ceva atașat acolo, se desprindea. Dar l-au folosit pentru a ne bate. Ieșeam pe holuri și ne băteau acolo”, își amintește Kulko.

În încercarea de a înăbuși țipetele prizonierilor, personalul penitenciarului punea muzică tare – dar țipetele încă se auzeau.

Schimbul de prizonieri

Până în ultimul moment, Kulko habar n-a avut că va fi dat la schimb și a crezut că pur și simplu este transferat într-o altă închisoare. În seara zilei de 2 ianuarie, el și colegii săi de detenție au fost scoși din celule, li s-a spus să se schimbe în haine noi, le-au fost puse pungi pe cap și au fost încărcați în mașini, apoi urcați într-un avion. Kulko și-a dat seama că are loc un schimb abia atunci când sacul i-a fost scos de pe cap la granița dintre orașul rus Belgorod și regiunea Sumy a Ucrainei.

În timpul schimbului, Kulko i-a văzut pe prizonierii de război ruși — „erau toți curați, îngrijiți, nu slabi”. ”A fost destul de frustrant. Dar mă mângâie gândul că trebuie să aderăm la Convenția de la Geneva pentru că suntem ființe umane. În timp ce felul în care am fost tratați depinde de conștiința lor.”

După schimb, un ofițer ucrainean s-a apropiat de Kulko și s-a oferit să-l ajute să-și sune părinții. „I-am sunat – au fost lacrimi, țipete, multă bucurie… A fost un moment de neuitat”, își amintește el. „Au fost foarte fericiți, desigur. Deși la început ei nu credeau că sunt eu.”

Întrebat ce i-a dat putere pentru a îndura ororile captivității, Kulko spune: „În primul rând, au fost părinții mei. M-am gândit la sinucidere, dar apoi m-am gândit că ar fi devastator pentru părinții mei să nu mă vadă după ce trecusem prin atâtea încercări la Mariupol. Și în al doilea rând, credința mea. Credința în ceva divin, ați putea spune. Deși sunt agnostic. Sunt ortodox, port cruce, dar totuși mă consider agnostic”.

La eliberare, Kulko cântărea doar 55 de kilograme – cu 20 mai puțin decât greutatea lui normală. A petrecut șapte luni într-un spital din Kiev unde a suferit mai multe intervenții chirurgicale. „Mi-au tăiat o venă la picior și mai mulți ganglioni limfatici. Mi-au mai tratat problemele de la coloana vertebrală și contuziile cerebrale”, își amintește el.