În anul 1529, o uriașă armată otomană condusă de Soliman Magnificul lansa un atac puternic asupra Vienei, poarta Europei Apusene. Curajul unui grup de soldați a salvat Bătrânul Continent.

La începutul secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman era o forță politică și militară uriașă. Atunci când, în anul 1520, pe tronul Imperiului Otoman urca Soliman poreclit mai târziu „Magnificul“, Înalta Poartă stăpânea posesiuni întinse pe trei continente și se învecina cu principatele și regatele creștine de la porțile Europei.

Sultanul Soliman a continuat politica expansionistă a strămoșilor săi și a dus Imperiul la apogeul său. A continuat să cucerească în Asia și Africa, dar mai ales și-a îndreptat privirile către Europa. Visa să cucerească Bătrânul Continent și să spulbere puterea Habsburgilor care controlau Sfântul Imperiu Romano-German și Europa Centrală.

Când regele Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei a refuzat să plătească tribut turcilor, Soliman Magnificul și-a pus în mișcare teribila forță militară și a spulberat armatele Ungariei, la Mohacs, în 1526, în numai două ore. O bună parte din Ungaria devenea pașalâc turcesc, iar Imperiul Otoman se învecina cu Imperiul Habsburgic.

Soliman era la un pas de a-și îndeplini visul. Invazia otomană a pornit cu 100.000 de oameni, printre care și temuții ieniceri către Viena, poarta Europei Occidentale.

Uraganul s-a pus în mișcare pe drumuri desfundate

După bătălia de la Mohacs, cu o armată de 100.000 de oameni, compusă inclusiv din ieniceri și spahii, adică cavalerie ușoară, dar și contingente de aliați sârbi și moldoveni, Soliman Magnificul a plecat către Viena.

După ce l-a numit pe Ibrahim Pașa mare comandant, Soliman a dat ordinul de plecare al trupelor în mai 1529, din Bulgaria, provincie otomană în aceea perioadă.

Drumul către Viena a fost infernal pentru otomani. Ploile și drumurile desfundate, dar mai ales bolile care bântuiau în rândul trupelor otomane au făcut ravagii, slăbind armata turcească. În plus, pe drum, otomanii au pierdut numeroase cămile, un animal de povară esențial pentru armata imperială, iar marile tunuri de asediu au rămas împotmolite în noroaie.

Din aceste inconveniente, drumul până la Viena a durat 5 luni. Abia la 23 septembrie 1529, primele otomane au ajuns în preajma Vienei. Mai precis, era vorba despre cavaleria ușoară otomană folosită pentru hărțuirea populației și destabilizarea moralului. La 27 septembrie 1529 grosul trupelor otomane a ajuns sub zidurile cetății înconjurând complet orașul.

O mână de mercenari și infanteriști germani în fața forței Semilunei

La acea vreme, Viena era un important punct strategic și politic al Europei Centrale, fiind unul dintre simbolurile puterii habsburgice, reprezentate la aceea vreme de Ferdinand I. Viena era apărată cu ziduri, dar avea și câteva zone nevralgice. În plus, garnizoana cetății era formată din mercenari germani și spanioli. În total era vorba despre 22.000 de infanteriști și aproximativ 2.000 de luptători călare.

Importanți erau acei „landsknecht“, mercenari germani de temut, înarmați cu spade de două mâini și mai ales cu țepușe lungi. La fel de importanți erau și archebuzierii spanioli trimiși de Carol al V-lea al Spaniei, în ajutorul Vienei.

Inclusiv regina Maria a Ungariei a trimis 1.000 de mercenari germani să susține garnizoana, conduși de contele Niklas Salm. Au fost aduse numeroase tunuri, s-au făcut întărituri de pământ și au fost ridicate palisade. Populația civilă a fost trimisă în locuri ferite, iar casele care stăteau în focul artileriei au fost dărâmate.

O luptă pe viață și pe moarte

Asediul Vienei a început cu focurile de artilerie otomane. Neavând însă artileria grea, efortul otomanilor s-a dovedit a fi în zadar. Au avut loc numeroase asalturi asupra zidurilor. La 12 octombrie 1529 a fost făcută o breșă într-unul dintre ziduri, iar otomanii au încercat să forțeze intrarea în oraș. Au fost respinși însă de landsknecht, cu pierderi mari, mai ales în rândurile ienicerilor.

La două zile după această tentativă, turcii încearcă să profite de o nouă breșă, dar austriecii s-au apărat bine și au astupat-o.

Singura șansă a otomanilor rămâneau sapeurii (săpătorii) - adică cei care săpau tuneluri pe sub zidurile cetății pentru a le detona și crea breșe.

Apărătorii Vienei au observat însă mișcările de trupe turcești și s-au dat lupte grele în subterane, mercenarii reușind să respingă atacurile turcești și să evite dărâmarea zidurilor.

Asalturile otomane asupra zidurilor au fost respinse de mercenarii germani cu țepușe, dar și de archebuzierii spanioli. Pierderi au fost de ambele părți, dar otomanii au suferit aproape un dezastru cu peste 15.000 de morți. De altfel, ienicerii au și refuzat să mai intre în luptă.

La 11 octombrie 1529, ploile abundente au făcut misiunea și mai grea pentru otomani. Soliman Magnificul a abandonat asediul și a făcut cale întoarsă.

O parte a obiectivului a fost atinsă, aceea de a-și securiza cucerirea Ungariei. De cealaltă parte, însă, dacă Viena cădea, toate țările vestice ar fi fost amenințate.