Justinian Marina, supranumit „Patriarhului Roșu“, s-a aflat timp de trei decenii în fruntea Bisericii Ortodoxe Române, în una dintre cele mai tulburătoare perioade din istoria sa. Povestea ascensiunii sale este plină de controverse.

Patriarhul Justinian Marina (1901 - 1977) a condus timp de trei decenii Biserica Ortodoxă Română, între anii 1948 şi 1977.

Ierarhul a fost una dintre cele mai controversate personalități din istoria recentă a României, iar unii istorici l-au numit „Patriarhul Roșu”, datorită apropierii sale față de unii dintre liderii regimului comunist din vremea sa.

Evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Unul dintre evenimentele care au grăbit ascensiunea sa în fruntea Bisericii Ortodoxe Române s-a petrecut în 1944, când Marina, pe atunci un tânăr preot în regiunea Râmnicu Vâlcea, l-ar fi găzduit pe Gheorghe Gheorghiu Dej, viitorul conducător al României, evadat atunci din lagărul de la Târgu Jiu.

Povestea a fost relatată de unii foști lideri comuniști, ca Ion Gheorghe Mauer, participant la evadare, însă era cunoscută și prin rapoartele unor agenții de informații occidentale.

„Marina era un preot de parohie puţin important din regiunea Vâlcea când într-o zi a găzduit la el un fugar ce îi ceruse adăpost în biserică. Evadatul era Gheorghe Gheorghiu Dej, astăzi lider al comuniştilor. Marina imediat îl ascunsese în clopotniţa casei sale parohiale. Când Gheorghiu Dej a devenit secretar general al Partidului Comunist, vicleanul Marina a ştiut că vense momentul să ceară compensaţii pentru deranjul său. L-a vizitat pe Dej şi i-a cerut să fie promovat, solicitarea fiindu-i acceptată, iar după câţiva ani, Comitetul Central al Partidului Comunist Român l-a numit pe Marina şef al Bisericii Ortodoxe Române”, arăta o notă informativă din 1951, păstrată în arhivele Radio Free Europe (RFE).

Pelerinajele la moaștele Sfintei Paraschiva

După Al Doilea Război Mondial, preotul din Râmnicu Vâlcea devenit în scurt timp arhiereh-vicar și apoi mitropolit al Moldovei. Ierarhul a încuviințat primele procesiuni cu racla cu moaștele Sfintei Paraschiva, într-o regiune afectată de secetă și suferindă de pe urma războiului.

„Anul acesta prăznuirea Sfintei Paraschiva a căpătat caracterul unei măreţe manifestaţii religioase. Au participat foarte mulţi credincioşi din oraş şi din judeţ, veniţi special în verderea solemnităţilor ce au loc cu acest prilej. Sicriul cu rămăşiţele sfintei a fost scos din catedrala metropolitană sâmbătă după amiază, in prezenţa I. P S. Mitropolit Irineu al Moldovei, a PS. Valerul Botoşăneanu şi Justinian Vasluianul, vicarii arhiepiscopiei Iaşilor. Un public imens a ţinut să asiste la scoaterea sfintelor moaşte din catedrală”, informa ziarul Universul, în 1945.

În 1948, după moartea patriarhului Nicodim, ierarhul Justian Vasluianul a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Unii istorici l-au acuzat pe patriarhul Justinian Marina că a contribuit la suprimarea Bisericii Greco-Catolice din România şi ar fi acceptat prigoana regimului asupra preoţilor catolici.

Alţi istorici şi teologi l-au considerat drept providenţial pentru Biserică în funcţia ocupată în anii terorii regimului comunist. Au arătat că ar fi întărit Biserica Ortodoxă, folosindu-se de calităţile diplomatice şi recurgând la compromisuri în faţa puterii din acele vremuri.

„Un simplu preot din Eparhia Râmnicului, Justinian Marina (...) a reuşit să devină dintr-o lovitură mitropolit al Moldovei, fără a avea vreo proeminenţă sau vreun merit special ca om al bisericii. În mai 1948, a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe a RPR, succedându-l pe ultimul patriarh, Nicodim. Ca patriarh, Justinian Marina, care s-a afirmat public ca un susţinător devotat al regimului, a fost cu siguranţă omul potrivit la locul potrivit, în ochii Guvernului Groza. Deja s-a ilustrat astfel prin Pastorala din 14 martie 1948, în care a glorificat viitoarea constituţie a RPR. Din ultimul şi cel mai înalt tron al său, el a făcut serviciul de apărător al regimului, atât prin vorbe cât şi prin fapte. Nicio unealtă mai devotată nu ar fi putut găsi comuniştii altundeva”, arăta un raport din 1950, numit „Persecuţia religioasă în România”, întocmit de Comitetul Naţional Român, din SUA, păstrat în arhivele digitalizate ale Agenției Centrale de Informații a SUA.

Preoții, persecutați în primii ani de comunism

Raportul publicat de Comitetul Naţional Român (CNR), organism care avea scopul de a apăra interesele democratice române în Occident dezvăluia persecuţia religioasă din România primilor ani de comunism. Vizate erau bisericile Catolică, Unită şi Ortodoxă.

Acţiunile de propagandă împotriva catolicismului au fost numeroase, la fel şi arestările preoţilor şi confiscările proprietăţilor acestora. Conform unei estimări a Vaticanului, până la începutul lunii iulie 1949, au fost arestaţi în România nu mai puţin de 600 preoţi şi membrii ai ordinelor religioase ale Bisericii Catolice, arăta raportul Comitetului Naţional Român, aflat în arhivele CIA. Reprezentanţii catolicismului erau adesea diabolizaţi, uneori chiar de către mai marii Bisericii Ortodoxe Române.

Biserica Greco- Catolică a fost suprimată din 1948 şi încorporată BOR, deşi cu zece ani în urmă avea în grijă 1.725 de biserici, unde slujeau aproape 1.600 de preoţi, iar numărul credincioşilor se ridica la peste 1.400.000, arăta raportul. Până în noiembrie 1948, circa 600 de preoţi greco-catolici au fost artestaţi.

Două închisori dedicate preoţilor funcţionau la începutul anilor 1950 în România. „Ploieşti: un lagăr special construit la marginea oraşului, pentru preoţii ortodocşi care au refuzat să coopereze cu comuniştii. 500 de preoţi au fost trimişi aici la sfârşitul anului 1952. Vlăhiţa: mai mult de o mie de preoţi sunt internaţi în lagărul de la Vlăhiţa, Transilvania”, arăta o altă notă secretă din arhivele CIA, datată în 30 decembrie 1953.

Sute de preoţi au fost trimişi să muncească la Canalul Dunăre – Marea Neagră, arăta un alt document din acea vreme.

Unele note informative ale agențiilor de informații occidentale îl descriau pe „Patriarhul Roșu Justinian Marina” ca fiind un susținător înflăcărat al regimului sovietic, însă puneau la îndoială puterea sa de a rezista în fruntea Bisericii Ortodoxe Române, tocmai pe fondul persecuțiilor religioase din România acelor ani.

Potrivit informărilor, ar fi avut zilele numărate la conducerea instituției, deși păstra legături strânse de prietenie cu liderii comunişti români, în special cu Gheorghe Gheorghiu Dej, a cărui maşină era trimisă adesea la patriarh pentru a-l aduce la conducătorul poporului român. În ocazii formale, Marina folosesea propria maşina, un Buick, care i-a fost oferit de guvern, arătau notele secrete.

Alte mărturii păstrate în arhive descriau excesele pe care le manifesta în fața subalternilor săi. Era un dictator absolut, temut de toţi preoţii săi, care trebuiau să îngenuncheze atunci când acesta trecea pe lângă ei şi să îi sărute mâna. Inducea ideea că era un om religios, dar viaţa sa privată arăta contrariul, arăta o altă notă informativă, din 1951, păstrată în arhivele RFE.

Alte mărturii descriau luxul în care patriarhul Justinian Marina trăia în România anilor ‘50 și apetitul său pentru „poftele lumești”.

Testamentul patriarhului Justinian Marina

În testamentul patriarhului Justinian Marina, pe care l-a scris în 1973, ierarhul arăta însă că nu a strâns niciun fel de avere și și-ar fi folosit veniturile de-a lungul timpului în sprijinul bisericii și al comunității.

„Fiind cuprins de neputințe și bătrânețe și din zi în zi slăbind cu trupul, m-am gândit să scriu acest duhovnicesc Testament, prin care să fac cunoscut acelora care ar voi, după sfârșitul meu, să caute averea din chilia mea, să nu se mai ostenească în zadar, nici să ispitească pe cei ce mi-au slujit, ca să afle bogăția mea sau comoara pe care am adunat-o ca Patriarh în cei peste 25 de ani de patriarhat. N-am adunat aur și argint, nici bijuterii și pietre scumpe, fiindcă niciodată nu mi-am pus nădejdea în ele, ci totdeauna mi-am pus nădejdea în Dumnezeu”, a scris Justinian Marina.