Asasinarea lui Mohsen Fakhrizadeh deschide Cutia Pandorei în Orientul Mijlociu

Asasinarea lui Mohsen Fakhrizadeh deschide Cutia Pandorei în Orientul Mijlociu

Ministrul apărării iranian, Amir Hatami, a emis vineri, 27 noiembrie, o declaraţie prin care confirma asasinarea lui Mohsen Fakhrizadh- Mahabadi, un om de ştiinţă iranian şi arhitectul din spatele programului nuclear militar al Republicii Islamice Iran. Acesta a fost ucis într-o ambuscadă, în oraşul Absard din regiunea Damavand. Fakhrizadh a fost coordonatorul proiectului AMAD până în 2003, scrie Adevărul .

La scurt timp după incident, Imamul Khamenei, liderul suprem al Iranului, a postat pe Twitter un mesaj în limba engleză, iar ministrul de externe Javad Zarif unul în limba arabă, aceste gesturi însemnând că factorii decizionali iranieni au dorit să ajungă la o audienţă dincolo de graniţele iraniene.

„Din nou, Iranul este victima terorismului, prin asasinarea unuia dintre marii savanţi de către terorişti. Eroii noştri s-au confruntat întotdeauna cu terorismul pentru a stabili securitatea şi stabilitatea în regiune şi în lume. A depune mărturie de dragul lui Dumnezeu este calea oamenilor adevărului, iar pedeapsa celor răi este o lege divină” (Javad Zarif).
Un oficial american – căruia i s-au alăturat alţi doi membri ai comunităţii de informaţii – a declarat pentru The New York Times că  Israelul este în spatele acestui atac . Nu este clar cât de mult ştiau Statele Unite despre această operaţiune, dar nu este nici un secret în faptul că cele două naţiuni au o relaţie foarte apropiată şi împărtăşesc de mult timp informaţii legate de Iran şi programul nuclear al acestuia. Casa Albă şi CIA nu au comentat acest incident, iar preşedintele Donald J. Trump s-a limitat la a redistribui postarea jurnalistului israelian Yossi Melman, corespondent expert în informaţii şi afaceri strategice, acesta catalogând asasinatul drept o „ lovitură psihologică şi profesională majoră pentru Iran ”. Mass-media de stat iraniană a relatat că Fakhrizadeh a fost grav rănit în atac şi că medicii au încercat să-l salveze la spital, dar nu au putut. Oficialii iranieni, care au susţinut de multă vreme că programul lor nuclear are strict scopuri paşnice, şi nu militare, au numit incidentul un  act terorist  şi au promis răzbunare.

Mohsen Fakhrizadeh-Mahabadi. Planul AMAD

Mohsen Fakhrizadeh a fost general de brigadă în Corpul Gardienilor Revoluţiei din Iran (IRGC) şi un înalt oficial în cadrul programului nuclear. A predat fizica la Universitatea Imam Hussein din Teheran. O rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU din 2007 l-a identificat ca om de ştiinţă principal în Ministerul Apărării şi Logisticii Forţelor Armate (MODAFL) şi ca fost conducător al Centrului de Cercetare Fizică (PHRC) de la Lavizan-Shian. Fakhrizadeh a reorganizat activităţile PHRC într-un nou proiect numit „Planul AMAD” (Joseph F. Pilat, Nathan 
E. Busch, Routledge Handbook of Nuclear Proliferation and Policy, 2015) care ar fi fost gândit încă de la începutul anului 2000. Majoritatea activităţilor acestui plan au fost lansate în 2002 la Lavisan-Shian şi desfăşurate şi în alte locaţii, însă Fakhrizadeh a coordonat planul de la un sediu central. Conform informaţiilor furnizate Agenţiei Internaţionnale a Energiei Atomice (AIEA) de către un stat membru, unele activităţi ale Planului AMAD au fost reluate sub conducerea lui Mohsen Fakhrizadeh în cadrul unei noi organizaţii, “Secţiunea pentru aplicaţii şi tehnologii pentru dezvoltări avansate” (SADAT). Aceasta activa sub umbrela MODAFL, şi se presupune că era compusă din şapte centre unde s-au dezvoltat studii şi cercetări legate de activităţile militare convenţionale, cu posibile aplicaţii în domeniul nuclear. Aparent, din februarie 2011 Fakhrizadeh este cel care a condus activităţile unei noi instituţii, “Organizaţia pentru Inovare şi Cercetare în Apărare” (SPND – iniţialele sale în Farsi), care părea a fi cea mai recentă evoluţie organizaţională a SADAT.
Iranul a negat existenţa oricărui program care vizează dezvoltarea unui dispozitiv nuclear exploziv şi, în special, a negat existenţa Planului AMAD în raportul ce conţinea detalii suplimentare, furnizat către AIEA în 2015. Potrivit agenţiei, programul a adunat mai multe planuri care vizau proiectarea şi integrarea sarcinilor utile nucleare ale rachetelor Shahab-3 (Proiectele 110 şi 111), fabricarea componentelor explozive (Proiectul 3), îmbogăţirea uraniului (Proiectul 4) sau cercetarea materialelor nucleare (Proiectul 5). Însă abia în 2010 şi 2011, AIEA a obţinut informaţii noi în această privinţă.  Potrivit raportului din 15 decembrie 2015 , Iranul a efectuat studii de modelare computerizată pe diferite iteraţii de proiectare ale camerei de încărcare utilă şi conţinutul acesteia pentru a simula tensiunile de lansare şi de zbor (aşa-numitele testări de mediu).
Mohsen Fakhrizadeh a fost ucis în apropierea Teheranului la doar câteva zile după ce AIEA a confirmat, prin  raportul  publicat pe 19 noiembrie 2020, că Iranul a făcut noi paşi spre obţinerea capabilităţii nucleare, depăşind din nou limitele impuse cercetării nucleare prin acordul semnat în 2015. Un camion a explodat lângă maşina în care se afla Fakhrizadeh, apoi câţiva oamenii înarmaţi au început să tragă asupra maşinii acestuia. Speculaţiile imediate au fost că Israelul a plănuit atacul, probabil cu sprijinul grupării teroriste iraniene Mujahedin-e-Khalq (MEK), aceeaşi care a mai orchestrat, în trecut, atacurile împotriva foştilor preşedinţi iranieni Ali Khamenei (15 martie 1985) şi Mohammad Khatami (5 februarie 2000), a fostului primar al Teheranului, Mohammad Bagher Ghalibaf (7 ianuarie 2001), şi chiar împotriva generalului de brigadă american, Harold Price (mai 1972).
Nicio ţară sau grup non-statal nu şi-a asumat responsabilitatea pentru moartea lui Fakhrizadeh. Într-o declaraţie pe Twitter, ministrul iranian de externe Javad Zarif a descris incidentul ca fiind „un  act de teroare de stat ”.

Amimut vs. Taqiyya

Amimut, cuvântul ebraic pentru „opacitate” sau „ambiguitate”, are o serie de sensuri care cuprind interpretarea israeliană a problemei nucleare. Această politică a ajuns să fie apreciată ca un instrument de succes al statecraft-ului, într-o asemenea măsură încât regretatul Ze'ev Schiff, respectatul analist al politicii de apărare din Israel, a comentat odată că, dacă Israelul ar avea un premiu naţional pentru strategie, ar fi trebuit să fie acordat celor care au inventat strategia amimutului.

În tradiţia islamică, Taqiyya este o disimulare preventivă sau o negare a credinţei şi practicii religioase în faţa persecuţiei. Această practică este accentuată în Islamul Şiit, conform căruia adepţii au voie să-şi ascundă religia atunci când sunt ameninţaţi cu persecuţia sau constrângerea.

Factorul israelian – greşeală strategică sau act calculat?

Mohsen Fakhrizadeh-Mahabadi a fost o ţintă potenţială pentru Israel, precum şi pentru alte naţiuni, mai mult de un deceniu. Este posibil ca informaţiile necesare şi momentul operaţional să se fi ivit abia acum, dar având în vedere calendarul, este mai probabil ca fereastra unică de oportunitate să fi fost creată de circumstanţele diplomatice. Două presupuneri au ghidat activitatea serviciilor de informaţii israeliene în ultimele săptămâni. Prima este aceea că Iranul nu va iniţia un curs drastic în afara JCPOA (ale cărui prevederi le-a încălcat de două ori până acum, conform ultimelor două rapoarte ale AIEA, dar nu suficient de mult încât să nu poată reveni la termenii stabiliţi) până când regimul de la Teheran nu va avea o idee clară asupra politicii exacte a administraţiei Biden în ceea ce priveşte revenirea la acordul nuclear semnat în iulie 2015. A doua presupunere se referă la probabilitatea foarte scăzută ca administraţia Trump să lanseze o campanie militară împotriva Iranului înainte de a părăsi Casa Albă, deoarece nu există semne clare că SUA îşi vor spori apărarea în regiune înainte de posibilitatea unor represalii iraniene.
Dar armata israeliană nu este blazată de perspectiva unei escaladări rapide. În octombrie a. c., armata a efectuat un  exerciţiu complex  care a simulat lansarea rachetelor iraniene cu rază lungă de acţiune spre Israel. Dacă Israelul se află într-adevăr în spatele asasinării lui Fakhrizadeh, nu va exista nicio confirmare oficială în viitorul previzibil. Incidentul nu este singular,  alţi cinci oameni de ştiinţă iranieni  din domeniul nuclear fiind ţinta unor atacuri în ultimul deceniu: Massoud Ali
Mohammadi (12 ianuarie 2010), Majid Shahriari (29 noiembrie 2010 – în aceeaşi zi a fost atacat şi colegul său de la Universitatea Shahid Beheshti, Fereydoon Abbasi, dar acesta a supravieţuit atentatului), Darioush Rezainejad (23 iulie 2011) şi Mostafa Ahmadi Roshan (11 ianuarie 2012).
Conform lui Ryan Costello, directorul departamentului politic al Consiliului Naţional Iranian American (NIAC), Israelul pare a fi  principalul suspect  în toate aceste atacuri deoarece are expertiză şi capacitate, precum şi motivaţia necesară. Incidentul va înăspri poziţionarea Iranului şi va complica – poate chiar împiedica – încercările viitoarei administraţii americane de a relua calea diplomaţiei, iar acest lucru serveşte întru totul scopul prim-ministrului israelian, Benjamin Netanyahu. În 2018, Netanyahu l-a identificat pe Fakhrizadeh drept ţintă a administraţiei sale în timpul unei prezentări în care a susţinut că Israelul a obţinut dosare iraniene secrete care dovedeau că Republica Islamică nu respectă acordul nuclear: „ Ţineţi minte acest nume, Fakhrizadeh ”.
Premierul israelian Benjamin Netanyahu. Sursa: The Times of Israel.
Presupusele atacuri ale Israelului asupra facilităţilor nucleare nucleare ale Iranului, precum şi asasinarea oamenilor de ştiinţă iranieni sunt deosebit de agravante, având în vedere că Israelul este singura ţară din Orientul Mijlociu care deţine arme nucleare, în timp ce refuză să semneze Tratatul Internaţional de Neproliferare (NPT). Într-un articol publicat în 2006 în Ha’aretz Weekly Magazine, în ajunul zilei independenţei Israelului, jurnalistul israelian Yossi Klein a reflectat la statutul naţiunii: “[Israelul] are o vârstă, dar nu are caracteristicile specifice înţelepciunii ce vine odată cu ea. Atributele noastre ca naţiune sfidează vârsta; persistă, indiferent de timp. Vom fi întotdeauna o ţară mică, înconjurată de duşmani care jură să o distrugă. La fel, nu vom menţiona niciodată, niciodată, că printr-o apăsare de buton îi putem distruge şi, împreună cu ei, întregul Orient Mijlociu. Aceasta este propria noastră imagine de sine când ne privim în oglindă, dintr-un unghi particular şi în lumina potrivită” (citat în Avner Cohner, The Worst-Kept Secret, Israel’s Bargain with the Bomb, 2010). Aceste rânduri surprind paradoxul condiţiei politicii de apărare a Israelului precum şi continua nelinişte faţă de Iran.
Deschiderea Teheranului spre negocierile post-JCPOA poate fi diminuată considerabil având în vedere şi  ultimele evenimente  (explozia din 2 iulie 2020 de la instalaţia de îmbogăţire a uraniului din Natanz, cea de la centrala din Isfahan, din 19 iulie 2020, sau incidentele din Parchin şi Khojir, din iunie 2020). În timp ce administraţia Obama a condamnat asasinatele anterioare atribuite Israelului, intuind corect că aceste incidente nu vor opri programul nuclear iranian şi nici nu vor oferi vreun stimulent Teheranului pentru a continua negocierile, actuala administraţie americană nu a emis, încă, niciun comunicat oficial. Pe de altă parte, mesajul Israelului este unul simplu: administraţiile americane se pot schimba, dar preocupările de securitate israeliene nu.

Reacţia internaţională

Într-o epocă care se vrea a fi post-corectitudine politică este foarte greu pentru orice actor statal să emită o opinie cât mai apropiată de realitate. Aproape orice tentativă de apropiere diplomatică faţă de Iran riscă să fie catalogată anti-occidentală, anti-semită sau chiar radicală. Reacţiile generate de asasinarea omului de ştiinţă iranian Mohsen Fakhrizadeh-Mahabadi intră, astfel, într-o zonă de sensibilitate profundă, actorii statali occidentali alegându-şi cuvintele cu grijă. Nu este corect politic nici să afirmi că atacul asupra lui Fakhrizadeh a fost un act terorist, dar nu este etic nici să negi că s-a întâmplat. Israel: Ministrului aşezărilor, Tzachi Hanegbi, a declarat că nu are „ niciun indiciu ” despre cine se află în spatele uciderii din Fakhrizadeh.
Uniunea Europeană: O declaraţie a unui purtător de cuvânt al UE a numit uciderea lui Fakhrizadeh „ un act criminal ” care contravine principiului respectării drepturilor omului pe care UE îl reprezintă. De asemenea, a îndemnat toate părţile să arate „ calm şi maximă reţinere, pentru a evita escaladarea care nu poate fi în interesul nimănui ”.
Qatar: Ministrul de externe, şeicul Mohammed bin Abdulrahman Al Thani, a condamnat asasinatul, iar într-o convorbire telefonică cu omologul său iranian a declarat că “ astfel de paşi vor contribui doar la turnarea unei cantităţi mai mari de combustibil pe foc într-un moment în care regiunea şi comunitatea internaţională caută modalităţi de a reduce tensiunea şi de a reveni la masa dialogului şi diplomaţiei ”.
ONU: a condamnat uciderea lui Fakhrizadeh în timp ce a făcut apel la reţinere pentru a evita „ escaladarea tensiunilor ”, prin vocea lui Farhan Haq, purtătorului de cuvânt al lui António Guterres.
SUA: Nici Donald Trump, nici Joe Biden nu au comentat direct despre asasinarea lui Fakhrizadeh. Totuşi, foşti şi actuali oficialii americani şi-au exprimat în mod public îngrijorarea, inclusiv fostul director al CIA, John O. Brennan, care a numit atacul „ un act criminal şi extrem de nesăbuit ”.
Aaron David Miller, membru senior al think tank-ului “Carnegie Endowment for International Peace”, a declarat că asasinarea are loc într-un moment „inflamabil”, iar senatorul democrat Chris Murphy a spus că „ de fiecare dată când America sau un aliat asasinează un lider străin în afara unei declaraţii de război, normalizăm tactica drept un instrument al politicii de stat ”.
Turcia: ministrul de externe a condamnat uciderea lui Fakhrizadeh ca fiind un „ asasinat atroce ” şi a cerut ca autorii atacului să fie traşi la răspundere. Mevlüt Çavuşoglu a făcut apel la „toate părţile să acţioneze cu bun simţ şi reţinere”.
Germania: a făcut apel la calm şi a spus că toate părţile ar trebui să evite orice măsuri care ar putea duce la escaladare. „ Facem apel la toate părţile pentru a evita orice acţiune care ar putea duce la o nouă escaladare a situaţiei ” de care „ absolut nu avem nevoie în acest moment ”, a spus un purtător de cuvânt al ministerului german de externe.
Rusia: deşi nu există încă nicio declaraţie oficială privind incidentul din 27 noiembrie,  presa a preluat activ toate titlurile internaţionale . Conform IRNA, asasinarea lui Fakhrizadeh a ocupat prima pagină a ziarelor din Federaţia Rusă.
Sursa:  IRNA .

Cadoul Pandorei

Social media este o platformă unde mulţi comentatori au adresat întrebarea: care ar fi fost răspunsul internaţional dacă rolurile ar fi fost inversate şi Iranul ar fi
asasinat un om de ştiinţă din domeniul nuclear israelian, american sau din orice ţară occidentală? Fără îndoială, administraţia SUA, fie ea democrată sau republicană, ar fi fost revoltată şi ar fi susţinut un răspuns militar rapid. În schimb, în cazul Iranului, dacă vrem să evităm escaladarea, atunci trebuie să sperăm că acesta nu va riposta, cel puţin nu în ultimele zile ale lui Donald Trump în funcţie. Asasinatul va avea un impact profund asupra spaţiului politic al Iranului. Atmosfera va fi şi mai securizată, societatea civilă şi opoziţia politică vor fi presate şi mai mult, iar discursul anti-occidental va fi consolidat şi folosit ca unealtă electorală în viitoarele alegeri prezidenţiale iraniene, din mai 2021.
Mohsen Fakhrizadeh era pentru programul nuclear al Iranului ceea ce Qassem Suleimani era pentru reţeaua sa proxy. El a contribuit la dezvoltarea acestuia şi la crearea unei infrastructuri care să îl susţină, asigurându-se că moartea sa nu va modifica în mod fundamental cursul programului nuclear. Deşi se crede că Fakhrizadeh a jucat un rol crucial în avansarea activităţilor nucleare ale Iranului, programul nu este deţinut de o singură persoană – la fel cum nici IRGC sau Forţa Quds nu s-au destrămat în urma asasinării lui Soleimani. Adevăratul obiectiv din spatele asasinării lui Fakhrizadeh nu a fost împiedicarea programului nuclear, ci subminarea diplomaţiei. Până în prezent, Teheranul a fost cumpătat şi raţional în răspunsurile sale, atât în cazul eliminării lui Soleimani, cât şi în faţa valurilor de sancţiuni impuse de administraţia Trump şi a presiunii maxime, impuse în urma retragerii unilaterale a SUA din JCPOA. Un răspuns agresiv din partea Iranului ar putea îngreuna şi mai mult deja dificila sarcină a viitorului preşedinte american de a negocia etapele complexe pe care Washingtonul şi Teheranul ar trebui să le parcurgă pentru a reveni la respectarea JCPOA, sau posibila deschidere a unor discuţii despre alte probleme sensibile pentru SUA, cum ar fi programul rachetelor balistice, proxy-urile iraniene din regiune sau pretenţiile de hegemon regional ale Iranului.
Dacă Republica Islamică va fi provocată în mod repetat, într-un final cerinţele de acţiune adecvată vor creşte atât în rândul elitei politice din Teheran, cât şi în rândul populaţiei. Aşadar, va fi din ce în ce mai dificil pentru iranieni să acţioneze cu reţinere, iar răspunsul la întrebarea lui  Henry Kissinger , dacă Iranul este o ţară sau o cauză – un stat normal sau unul revoluţionar -, ar putea veni într-un mod total imprevizibil şi neplăcut.
Ioana Constantin Bercean este membru în Consiliul de Experţi LARICS şi specializată pe Orientul Mijlociu.


populare
astăzi

1 Informații care dau fiori...

2 ALERTĂ România, condamnată să-i plătească 85 de milioane de euro plus dobânzi fostului proprietar rus al rafinăriei RAFO Onești

3 VIDEO Priviți ce „drăcovenie” au scos americanii din „cutia cu maimuțe”

4 Dau și ceilalți? / O mare navă rusă s-a scufundat în Mediterană după o explozie la sala motoarelor / „Ursa Major” era „strategică” pentru Rusia

5 Băiatul lui Ștefan Bănică Jr. povestește cum a fost bătut și umilit: „Mi-a dat pumni în burtă, apoi se lua de mine: de ce plângi, ești fetiță?”