La 22 noiembrie 2021, o mulțime de aproximativ 100 de persoane s-a adunat în Dealey Plaza din Dallas, locul unde John F. Kennedy a fost asasinat cu 58 de ani în urmă. Ei erau convinși că fiul lui JFK, John F Kennedy Jr, urma să se întoarcă, pentru a-și lua locul de vicepreședinte alături de un Donald Trump repus în drepturi, pentru a lupta împotriva cabalei satanice pedofile care preluase controlul asupra Washingtonului. Unii chiar au fluturat bannere cu „Trump-Kennedy 2024”. Nu contează că JFK Jr. a murit într-un accident de avion în 1999: acești oameni erau suficient de creduli încât să creadă în teoria conspirației QAnon.

Când JFK Jr. nu a reușit să se prezinte, au promis că va apărea la concertul Rolling Stones din Dallas din acea seară. De asemenea, unii au socotit că JFK Jr. va fi însoțit de alte figuri care nu sunt cu adevărat moarte, inclusiv Robin Williams, Michael Jackson și un JFK în vârstă de 104 ani, relatează The Guardian.

Inevitabil, nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Dar dacă ați dori să urmăriți originile vremurilor noastre pline de conspirații, Dealey Plaza, la 22 noiembrie 1963, ar putea fi punctul zero. Asasinarea lui JFK a fost, probabil, geneza postadevărului, a știrilor false, a brandului de scepticism mediatic și a ecosistemelor de informații alternative de tip „nu te încrede în experți”, „fă-ți propriile cercetări”.

Desigur, teoriile conspirației au existat înainte de asasinarea lui JFK. Dar acesta a fost unul dintre primele evenimente care s-au desfășurat în timp real în era mass-mediei. Publicul a aflat despre el în timp ce se întâmpla, prin intermediul știrilor în direct și al transmisiunilor radio. Au urmat consecințele imediate, de la uciderea lui Lee Harvey Oswald de către Jack Ruby în direct două zile mai târziu, la televizarea funeraliilor lui Kennedy, la revistele comemorative.

Nu a fost doar moartea unui președinte. Asasinarea lui JFK în urmă cu 60 de ani reprezintă, de asemenea, moartea unei întregi viziuni postbelice asupra lumii, a securității, stabilității și certitudinii. Pentru unii, a fost un moment care „ne-a divizat simțul realității”, spune Clare Birchall, profesor de cultură contemporană la King's College din Londra, care a scris pe larg despre cultura conspirației. Ea îl citează pe teoreticianul postmodern Fredric Jameson, care a scris despre cum evenimentul a reprezentat „maturizarea întregii culturi media”, și pe romancierul Don DeLillo, care a spus odată că a dus la „un sentiment mult mai profund de neliniște în ceea ce privește controlul nostru asupra realității”.

O parte din motivul pentru care asasinatul a fost atât de diferit - atât de tulburător, atât de favorabil teoriei conspirației - a fost că, la prima vedere, evenimentele nu se potriveau. Cum ar fi fost posibil ca Oswald, un aparent nimeni cu o pușcă de lunetist veche, să fi reușit să comită o asemenea crimă de unul singur? Comisia Warren, care a investigat asasinatul, a exclus alte posibilități în 1964, dar, în loc să pună capăt problemei, nu a făcut decât să alimenteze și mai multe îndoieli. De ce a susținut Oswald că a fost un „țap ispășitor”? De ce Ruby l-a ucis cu adevărat pe Oswald? Cine altcineva îl dorea mort pe Kennedy? Mafia? Comuniștii? Complexul militar-industrial? CIA? Lyndon Johnson, vicepreședintele și succesorul lui JFK? Toți aceștia?

Acesta a fost începutul unei mișcări în SUA „care s-a îndepărtat de teoriile conspirației despre amenințările externe ale Rusiei comuniste și s-a îndreptat către o suspiciune mai mult orientată spre interiorul propriului guvern”, spune Birchall. În anii '60 și '70 au apărut și alte motive de neîncredere în relatările oficiale: războiul din Vietnam, Watergate și intervențiile obscure ale SUA în țări străine, din Chile până în Indonezia, ca să nu mai vorbim de asasinarea lui Martin Luther King și a fratelui lui JFK, Bobby. Așa cum s-a întâmplat, multe dintre acestea au implicat conspirațiile.

„În universul cultural de stânga, a devenit un element de credință faptul că guvernul te minte”, spune Peter Knight, profesor de studii americane la Universitatea din Manchester și expert în cultura conspirației Kennedy. A fi paranoic însemna a fi sănătos. „Oamenii erau îngrijorați de complexul militar-industrial, de depășirea limitelor statului de securitate și, bineînțeles, de sentimentul de bază că, după toate acele asasinate din anii 1960, se întâmpla ceva cu adevărat dubios.” Potrivit Centrului de Cercetare Pew, încrederea publică în guvernul federal în timpul președinției lui Kennedy era de aproximativ 75%; la mijlocul anilor 1970, aceasta era sub 40%. Knight spune: „Argumentul meu este că asasinarea lui Kennedy ajunge să funcționeze ca un fel de scenă primordială amintită greșit, că totul este, retrospectiv, fixat pe asasinat ca fiind momentul în care totul a mers groaznic de prost”.

În anii 1970 a început adevărata teorie a conspirației Kennedy, spune Knight. Faimosul film Zapruder, un film de 26 de secunde realizat acasă de un martor care a surprins asasinatul în detalii sângeroase, a fost difuzat pentru prima dată la televiziunea publică în martie 1975. În acel an, Senatul american a deschis o nouă anchetă privind mușamalizările din cadrul CIA, FBI și alte agenții guvernamentale, inclusiv comportamentul acestora în cazul asasinatului lui Kennedy și al Comisiei Warren. Acest lucru a dus, în 1976, la o nouă anchetă, cea a Comisiei speciale pentru asasinate din Camera Reprezentanților, care a concluzionat, în 1979, că Oswald nu a fost probabil singurul vinovat și că asasinatul a fost probabil o conspirație. Cu toate acestea, nu a reușit să numească niciun complice și a sigilat multe dintre concluziile sale pentru 50 de ani, ceea ce nu a pus capăt speculațiilor.

Într-adevăr, presupunerile privind asasinatul au devenit o distracție națională. Elementele misterului au devenit parte a limbajului: movila cu iarbă, glonțul magic, al doilea asasin.

Pe lângă faptul că este locul de naștere al conspirației moderne, asasinatul lui Kennedy poate fi considerat și locul de naștere al industriei teoriei conspirației. La trei ani de la eveniment, Mark Lane - un investigator al asasinatului - a publicat „Rush to Judgment”, care punea sub semnul întrebării concluziile Comisiei Warren. Cartea a rămas pe lista bestsellerurilor timp de doi ani. De atunci au fost publicate peste 1.000 de cărți pe această temă. În curând a devenit evident că se puteau face mai mulți bani argumentând în favoarea unei conspirații decât din contră.

Luna aceasta am avut parte de un nou episod. Paul Landis, una dintre gărzile de corp ale lui Kennedy din coloana de mașini din acea zi, „rupe tăcerea” cu o carte de memorii: „The Final Witness”. Landis adaugă încă o firmitura la pista conspirației, susținând că a scos un glonț de pe bancheta din spate a limuzinei lui Kennedy - posibil „glonțul magic” care l-a ucis pe JFK și l-a rănit pe guvernatorul Texasului, John Connally Jr - și l-a pus mai târziu pe o targă în spital, unde a fost găsit. De ce a așteptat Landis atât de mult timp și dacă memoria sa este sau nu exactă sunt încă alte întrebări care tulbură apele.

Evenimentul a alimentat epoca de aur a filmelor conspiraționiste

Evenimentul a ocupat, de asemenea, mințile romancierilor și regizorilor de film. A alimentat epoca de aur a filmelor conspiraționiste din anii '70, precum „The Conversation”, „The Parallax View” și „Three Days of the Condor”. A fost abordat de scriitori cu greutate, printre care DeLillo, Norman Mailer, JG Ballard, James Ellroy și Thomas Pynchon.

Aceste curente s-au combinat în 1991 pentru a ne oferi un moment de cultură pop care a amplificat conspiraționismul: filmul JFK al lui Oliver Stone. Stone a fost unul dintre acei copii din anii '60 pentru care asasinarea lui Kennedy a fost "locul unde totul a mers prost". El nu și-a făcut propriile cercetări, ci a apelat la cercetările dubioase ale reporterului de investigații Jim Marrs și ale procurorului districtual din New Orleans Jim Garrison. În punctul culminant al filmului de trei ore, Garrison, interpretat de Kevin Costner, își prezintă descoperirile într-o sală de judecată, detaliind un complot conspirativ elaborat și reluând din nou și din nou filmarea Zapruder în care capul lui Kennedy este sfâșiat, pentru a dovedi că a existat un al doilea trăgător.

Este un film puternic, convingător - și un nonsens total. Încercarea lui Garrison de a-l urmări în justiție pe Clay Shaw, pe care îl acuza că făcea parte din conspirație, nu a reușit să se adeverească în 1969. Stone a modificat faptele și a adăugat personaje fictive pentru a face ca propria poveste să se țină - dar aceasta a fost dezmințită pe scară largă, în mod concludent.

Cu toate acestea, publicul a înghițit-o cu poftă. JFK a devenit un succes, câștigând peste 200 de milioane de dolari în întreaga lume și obținând mai multe premii, inclusiv două Oscaruri. Impactul său a dus la adoptarea în 1992 a Legii privind înregistrările JFK, care a ordonat biroului național de arhivă al SUA să colecteze toate înregistrările oficiale ale asasinatului și să le pună la dispoziția publicului, deși unele documente au fost dezvăluite abia anul trecut.

Pe măsură ce a devenit mai mult o preocupare marginală, conspirația JFK a început să fie amestecată cu altele: mușamalizări guvernamentale despre OZN-uri, programe militare secrete, fenomene paranormale. Mișcarea a devenit mainstream în 1993, odată cu serialul „Dosarele X”, în care David Duchovny și Gillian Anderson au investigat tot felul de fenomene paranormale și de fapte oficiale dubioase, făcând ca această inițiativă să pară serioasă, eroică și cool.

În secolul XXI, însă, totul a început să se răstoarne. Internetul a grăbit apariția unei noi rase de conspiraționiști - și a întreprinderii conspiraționiste. Rețelele de socializare i-au ajutat pe oameni să își răspândească și să își monetizeze conținutul, în timp ce respingerea de către mass-media a devenit o insignă de onoare. Au apărut noi conspirații care trebuiau examinate, de la 11 septembrie 2001, la noi afirmații conform cărora aselenizările au fost falsificate, până la speculații nesfârșite despre „uciderea” Dianei, prințesa de Wales.