În urmă cu 33 de ani asistam, fără să știm, la o ultimă încercare a comuniștilor de a ținte în viață URSS, o entitate care s-a dovedit în cele din urmă un colos cu picioare de lut.
Ziua de 19 august - punctul de la care destrămarea URSS a devenit inevitabilă - este, în același timp, zi de doliu pentru Putin și moment de sărbătoare pentru toate celelalte republici, cu excepția uneia, pe care o vom dezvălui la final.
Puciul din 19 august: O scenetă?
Trebuie spus că data insurecției din 19 august nu era întâmplătoare. Pe 20 august reprezentanții republicilor din Uniune trebuiau să semneze un nou tratat, care ar fi limitat puterile centrului. Moscova urma să păstreze doar trei atribuții: apărare, politica externă și comerțul exterior.
Momentul rămâne și astăzi unul controversat. Deși Mihail Gorbaciov a pretins că a fost izolat de puciști la Foros, reședința sa din Crimeea, este foarte posibil ca președintele URSS să fi fost la curent cu planurile acestora.
Marea majoritate a complotiștilor erau oamenii săi de încredere și își datorau funcțiile direct lui Gorbaciov, notează Thierry Wolton, în cartea sa, KGB-ul la putere. Sistemul Putin: ”Se știe azi că Gorbaciov fusese informat despre lovitura de stat, că i-a lăsat să acționeze, așteptând să vadă ce întorsătură vor lua lucrurile. Apoi s-a desolidarizat de ei”.
Scopul acestei pseudo-lovituri de stat era ca, odată puciul eșuat, Gorbaciov să apară ca un salvator și că, datorită lui, URSS evita reîntoarcerea la perioada brejnevistă.
Generalul Lebedev, într-un interviu din 1994 pentru Itar-Tass a descris succint ce s-a întâmplat atunci: ”Totul nu a fost decât o farsă grandioasă, planificată și executată strălucit. Rolurile au fost scrise și pentru toți actorii inteligenți, care, cu voie sau fără voie, și-au jucat partitura”.
Cine a stricat planul?
Cu toții ne amintim imaginea lui Elțîn cățărat pe un tanc din fața Casei Albe - clădirea Parlamentului RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă), îndemnând moscoviții la rezistență în fața Partidului Comunist. Elțîn - care era președintele ales al Federației Ruse, deci mai legitim decât Gorbaciov - a mai reușit atunci un lucru important: a devenit cunoscut pe plan mondial.
Potrivit lui Thierry Wolton, reacțiile lui Elțîn în aceea zi aveau să schimbe pentru totdeauna soarta Rusiei. ”Era firul de nisip care înțepenise mecanismul. Nici Gorbaciov, nici puciștii nu o prevăzuseră”.
De ce Elțîn a putut zburda liber în acele zile?
În dimineața zilei de 19 august, Boris Elțin a plecat de la dacea sa din afara Moscovei și a mers către Casa Albă. Nimeni Nu l-a oprit; nici comandoul de eliă Alfa care îl păzea, nici filtrele organizate de puciști pe drumul către capitală.
Potrivit raportului comisiei de anchetă, care a încercat să lumineze lucrurile a evidențiat că execuția planului de puci a eșuat lamentabil. ”Eșaloanele inferioare ale KGB nu au urmat ordinele șefilor; au rămas neutre sau chiar s-au raliat lui Elțîn. Peste două treimi din secțiile regionale ale KGB ajunseseră să ise alăture lui Elțîn încă din 19 august. Cureaua de transmise care unea creierul și brațele statului totalitar nu mai funcționa”, arăta Wolton în cartea sa.
Motivul pentru care s-au raliat cekiștii nu sunt clare, dar se pare că, în procesul în care ei orchestrau Perestroika economică, au prins gustul gustul banilor și doreau să profite de privatizările întreprinderilor sovietice.
Salba de declarații de independență de după puci
Pierderea de influență a Uniunii Sovietice s-a văzut imediat. O serie de republici din cadrul URSS și-au declarat independența la doar câteva zile după evenimentele de la Moscova, iar până la finalul anului nu mai era nimic din colosul sovietic. Gorbaciov demisiona pe 25 decembrie 1991, la ora 19. O jumătate de oră mai târziu, drapelul roșu cu secera și ciocanul a fost înlocuit cu cel rusesc. După 69 de ani de la înființare (20 decembrie 1922), URSS înceta oficial să mai existe.
Iată și succesiunea declarațiilor de independență a republicilor sovietice față URSS:
Estonia - 20 august
Letonia - 21 august
Ucraina - 24 august
Belarus - 25 august
Republica Moldova - 27 august
Kârgâzstan - 31 august
Uzbekistan - 1 septembrie
Tadjikistan - 9 septembrie
Armenia - 21 septembrie
Azerbaidjan - 18 octombrie
Turkmenistan - 27 octombrie
Kazahstan - 16 decembrie
Remarcăm că aproape toate republicile foste sovietice au ca Zi națională fie momentul când au scăpat de jugul sovietic, în 1990/1991, fie momentul eliberării de ocupația Rusiei țariste, în 1918.
O singură excepție: Belarusul lui Lukașenko, care nu îndrăznește nici măcar aici să-și afirme vreo brumă de autonomie față de Moscova și își sărbătorește ziua națională pe 3 iulie, care marchează eliberarea Minskului de sub ocupația nazistă, în 1944. Independența față de URSS a fost obținută pe 25 august 1991.
