Așa o fi?
Undeva, la granița Olandei cu Belgia și cu Germania, în centrul de greutate al triunghiului format de Aachen, Liege și Genk, Uniunea Europeană s-a înghesuit în inima unei cetăți de pe malurile fluviului Meuse (cam cât un Pitești de mare) și tremură sub asediul valurilor de Covid.
Hai să vedem cam în ce stare se află puternicul pact de Stabilitate și Creștere, acum în 2021, la finalul primului semestru al anului:
Sursa: AICI Mai pe românește spus, jumătate din statele membre au depășit demult limita de 60% pentru datoria publică. Campioanele nesăbuinței sunt suferinda Grecie (cu o datorie publică peste 207% din PIB ), Italia (156%), Portugalia (135.4%), Spania (122.8%), Franța (114.6%), Belgia (113.7%) și Cipru (112.0%). La nivelul Uniunii, media datoriei publice atinge 90,9% din PIB, la sfârșit de iunie 2021. Iar pentru Zona Euro atinge 98,3%! Și, ca să fim sinceri, nici Germania nu mai îndeplinește acest important criteriu de la Maastricht...
Poate la deficitul guvernamental o sta mai bine Uniunea Europeană? Nu prea:
Sursa: AICI Media zonei Euro la deficit bugetar e cam dublă față de nivelul Maastricht (-6,4%), iar pe ansamblul Uniunii avem -5,6%. Campioanele nesăbuinței sunt, din nou: Spania (-10,9%), Cipru (-10,5%), Franța (-9,9%), Grecia (-9%) și Italia (-7,6%). Dar cam toate statele Uniunii au sărit calul la acest indicator.
Și dacă, la primul criteriu, România stă încă bine, cu 47,5% din PIB datorie publică la sfârșit de iunie, la deficit avem un greu de apărat nivel de - 6,3%.
Compromiterea definitivă și iremediabilă a disciplinei bugetelor statelor membre a început în martie 2020, atunci când Comisia Europeană a suspendat regulile Pactului de Stabilitate și Creștere (sursa: AICI ) și a continuat în 2021, când aceeași Comisie Europeană a prelungit până în 2023 suspendarea aplicării regulilor de la Maastricht (sursa: AICI ) .
Așa că, dacă este să fim serioși, ar trebui să admitem că slăbiciunea economiilor europene se permanentizează. Dar și decizia la nivelul Uniunii se bizantinizează. Și-uite așa, din prelungire în prelungire, din combatere a crizei în combatere a crizei, politicienilor europeni le-a încolțit o idee creață: Ce-ar fi să nu mai respectăm niciodată nicio regulă? Ce-ar fi să renunțăm la granițele prea strâmte ale constrângerilor? Ce pact? Ce stabilitate? Ce creștere? Ia mai bine să curgă vinul și să încingem grătarele. Totul în numele nemuritorului Coivd, care s-a instalat confortabil în finanțele publice europene. Cel puțin pe malurile Mediteranei. Acolo unde a încolțit o idee care l-ar face gelos până și pe Zeul Suprem al Împrumuturilor, Florin Vasilică Cîțu: nu mai avem nevoie de nicio limită a îndatorării, pentru că statele europene sunt acum „mult mai solide și pot plăti mai ușor datoriile” .
Politicianul care contestă regulile stricte „nerealiste” de la Maastricht nu este altul decât premierul italian, Mario Draghi, aflat în plină cursă populistă la el acasă (sursa: AICI ). Populismul lui Draghi nu are, evident, nicio legătură cu faptul că Italia a devenit, de vreo zece ani, „bolnavul financiar” al Europei. Ia uitați, oameni buni, cam cum s-a tot mărit datoria publică a statului italian: de la 105% din PIB în 2003 la 135% în perioada 2014-2019 și până la fabuloasa cotă de 156% în 2020:
Sursa: AICI De mulți ani, Italia se manifestă ca un „bolnav” cronic financiar: își crește datoria cu o treime în timpul crizelor, iar în timp de creștere nu își poate reduce datoria. De fapt, populismul este mult prea tentant la Roma pentru a mai fi cineva riguros cu îndatorarea generațiilor următoare. Căci, de, chiar dacă toată lumea recunoaște că Italia e „bolnavul” Europei, toți se amăgesc cu zicala că acest bolnav e prea mare pentru a fi lăsat să cadă (too big to fail). Eu zic să-l puneți la încercare, să vedem dacă poate sau nu poate să cadă...
În paralel cu critica regulilor Pactului de Stabilitate și Creștere, Draghi propune și o nerealistă scădere a defictului bugetar de la 9,4% anul acesta la 5,6% anul viitor și la 3,9% în 2023. Ce uită să ne anunțe cheltuitorul Draghi este că, cel târziu la jumătatea lui 2023, în Italia vor fi alegeri și nu va mai fi el responsabil de scăderea deficitului. Exact ca la noi: dacă citești programul oricărui guvern, reducerea deficitului se va face fix în ultimul an de mandat, adică atunci când nu te mai poate verifica și sancționa nimeni. Așa că, deocamdată, Draghi e liber să cheltuie „fără număr” pe opt doze de vaccin (ne-au cam depășit!), lockdown-uri și alte scheme temporare care devin permanente...
Și, deloc surprinzător, frații latini degrabă risipitori ai italienilor, francezii sunt pe aceeași lungime de undă: Jos cu Maastricht-ul! strigă și ministrul de finanțe de la Paris, Bruno Le Maire, încă de la începutul anului. Căci, ce să vezi, renunțarea la prudență financiară ar onorabiliza uriașa datorie publică a Franței (115% din PIB), precum și încă-uriașul deficit bugetar (-9,9% din PIB).
Alături de Roma și Paris mai apare o voce stranie: germanul Klaus P. Regling (sursa: AICI ), directorul Fondului european pentru stabilitate financiară - European Financial Stability Facility (EFSF). Care are și el de apărat o mică avere: 440 de miliarde de dolari cu care Fondul acesta a împrumutat statele membre și cu care (printre altele) a preluat jurisdicția unei treimi din datoria grecilor la precedenta criză (164 de miliarde de euro). De banii ăștia, Regling și-a primit o binemeritată laudă de la celebrul ministru de finanțe grec Yanis Varoufakis, care din „broker falit” și „incult” nu-l scoate.
Ideea cu care defilează Regling e simplă și cred că e inspirată de către doamna consilier Viorica Dăncilă de la BNR: dacă oricum datoria publică medie în UE este în jur de 100%, ce să ne mai muncim s-o reducem cu 5% în fiecare an (a douăzecea parte), nu mai bine mutăm limita de îndatorare de la 60% la 100% din PIB? Că, zice el, funcționarul european, oricum acum dobânzile sunt mai mici decât în anii 90. Numai că, ce să vezi, omul se face că uită că în timpul crizei datoriilor suverane dobânda anuală la obligațiunile grecești pe termen lung (10 ani) era de peste 15%, iar la cele italiene de peste 7%! Și cu certitudine, crize vor mai veni, c-așa este construit capitalismul. Și dobânzile vor fi iarăși mari. De altfel, și acum, avem o creștere de dobândă pentru toate statele europene. Nu-i nimic, zic risipitorii, luăm exemplu de la Cîțu, facem inflație și ponderea datoriilor scade. Da, e adevărat, de 10 ani nu a mai fost inflația așa de ridicată în Zona Euro:
Sursa: AICI Numai că uită adepții relaxării definitive de pe continent că economia Uniunii Europene este la pat și i se administrează perfuzii continuu din iunie 2020. Perfuzii atât din împrumuturile pe care le fac marii risipitori (Franța, Italia, Grecia, Portugalia, Spania), cât și, mai ales, din partea Băncii Centrale Europene. 1.365 de miliarde de euro a băgat Banca Centrală Europeană, până astăzi, în cumpărarea de obligațiuni ale statelor europene. 1.365 de miliarde de euro proaspăt tipăriți. 334 de miliarde de euro pentru obligațiunile germane, 246 de miliarde de euro pentru cele franțuzești, 210 miliarde de euro pentru obligațiunile italiene și 156 de miliarde de euro pentru cele spaniole. Plus 110 miliarde de euro pentru obligațiunile emise chiar de UE (așa-numitele obligațiuni supranaționale). Adică peste 1.000 din cele 1.365 de miliarde de euro proaspăt tipărite s-au dus doar la țările mari, să le susțină financiar:
Sursa: AICI Și se mai miră toți, inocenți, de unde vine inflația asta mare! Ei, dar ce contează, până la urmă cineva tot va trebui să plătească și datoriile uriașe ale guvernelor prea leneșe și prea populiste ale marilor bărbați de stat de la Roma și Paris. Și știți cine? Populațiile de acolo, care se afundă în sărăcie. Unul din cinci europeni se află în risc de sărăcie sau excluziune socială. Cam 100 de milioane de oameni:
Sursa: AICI Și unde credeți că avem ratele cele mai mari ale riscului de sărăcie? În afară de „campioanele” România și Bulgaria, desigur. Păi unde altundeva decât în țările puternic îndatorate din sudul mediteraneean: Grecia (25,7% din adulții fără copii și 29,7% dintre adulții cu copii), Spania (24,3 din adulții fără copii și 29,7% dintre adulții cu copii) și Italia (23,4% din adulții fără copii și 37,8 dintre adulții cu copii și vorbim, în cazul italian, de anul 2019, de dinainte de criză!), toate peste media europeană:
Sursa: AICI O rază de speranță mai avem, totuși: rațiunea n-a murit cu totul în Europa. Un grup de opt state membre (așa-numitele state „frugale”) au decis să preseze Comisia europeană pentru revenirea rapidă spre zonele sustenabile ale datoriei și deficitului bugetar. Ministrul austriac de finanțe, Gernot Blümel este portavocea acestui grup de națiuni (Germania, Austria, Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda și Luxemburg), care știe că vor trebui, până nu e prea târziu, să oprească entuziasmul cheltuitor al colegilor din sudul continentului.
România se află pe nicăieri în această poză, deși are cel mai mare procentaj de populație în risc de sărăcie din întreaga Uniune. La pachet cu cea mai mare dobândă din Uniunea Europeană. Nici că-i pasă guvernului de la București, el are alte priorități. Datoria publică? Un moft. Deficitul bugetar? Neimportant. Banii pentru primarii care au venit să se bucure de un congres fără mască, asta este preocuparea guvernanților. Plus bunăstarea mercenarului Arafat, padișahul morților și stăpânul incendiilor din spitale, scrie profesorul Petrișor Peiu pe SpotMedia.ro .
