Așa o fi?
România a marcat, de curând, o premieră care i-a făcut pe mulți să deschidă sticla de șampanie: avem al doilea trimestru consecutiv cu cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană, scrie profesorul Petrișor Peiu pe SpotMedia.ro .
Până și miraculoasa Polonie (-0,5% pe ultimele trei luni din 2020 și doar +0,9% pe primele trei luni din 2021) se uită de jos în sus la performanța noastră, iar Ungaria ((+2,8% pe ultimele trei luni din 2020 și doar +1,9 % pe primele trei luni din 2021) se vede din nou depășită de performanța de la București.
Sursa: AICI Cine mai are timp să mai citească și prostiile contabilicești care sigur nu vor face rating la televizor și care nu aduc voturi?
Sursa: AICI 133 de miliarde de lei împrumuturi făcute în cele 15 luni, 27,5 miliarde de euro. La care putem adăuga liniștiți și un mizilic de 3,5 miliarde de euro (cam 1,5% din PIB) de la începutul lui aprilie (sursa: AICI ).
Și alte obligațiuni în lei au mai fost emise în aprilie. Așa că, astăzi, putem să contemplăm ditamai datoria publică de jumătate de PIB sau de vreo 110 miliarde de euro, din care peste 32 de miliarde în ultimul an și jumătate.
Ce mai contează 110 miliarde de euro, pentru un guvern care și-a învățat poporul să aplaude vesel doar ceea ce i se anunță oficial? Iar oficial ne merge al naibii de bine.
Creștere economică record am avut și vom mai avea în anii următori, salariile au crescut, pensiile au crescut și ele (chiar dacă mai puțin decât se așteptau pensionarii), terasele s-au umplut de oameni veseli și petrecăreți, românii deja își plănuiesc concediile din Maldive, Caraibe sau (culmea aroganței) din capitala mondială a cluburilor și a luxului, prea-scumpa Mamaia.
Cine mai are timp să își strice ziua cu datorie publică, dobânzi, exemplul grecesc sau alte istorii neplăcute?
Pe acest fond vesel și optimist, nici nu a mai auzit nimeni vestea cea mare: România și Italia sunt singurele țări din Uniunea Europeană care vor să „tragă” în întregime împrumuturile din Mecanismul de Redresare și Reziliență la care au voie. Pentru noi asta mai înseamnă o nimica toată de 15 miliarde de euro.
Ei, unde au intrat 32 de miliarde nu mai încap 15 miliarde? Și ce mai contează că, astfel, vom depși senin pragul de 60% din PIB pentru datoria publică?
Pragul pe care ne-am asumat că îl vom respecta și pentru care am dat și o lege (nr.16/2010), care prevede înghețarea salariilor bugetarilor la depășirea de către nivelul datoriei publice a pragului de 50% din PIB și înghețarea pensiilor la depășirea pragului de 55% din PIB a datoriei publice...
Ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns, dar legea prin care ne impunem singuri o limitare a datoriei publice la 60% din PIB se numește pompos „a responsabilității fiscal-bugetare”!
Românii se vor liniști aflând de la politrucii din coaliția de guvernare că totul e sub control, pe motiv că oricum țara are un nivel de îndatorare mult mai mic decât alții.
Și așa este, alte națiuni sunt mai îndatorate decât noi. România are abia a 18-a cea mai mare datorie publică (ca pondere în PIB) din Uniune și este departe de nivelurile catastrofale din Grecia (205% din PIB), Italia (155% din PIB) sau Portugalia (133 % din PIB).
Sursa: AICI Dar să vezi minune mare: cu toate acestea, România se împrumută cel mai scump dintre toate statele membre ale Uniunii. Și, până la urmă, asta contează: cât de mult te costă să plătești înapoi împrumuturile contractate.
În aprilie 2021, statul nostru avea de plătit 2,84% dobândă dacă dorea să emită obligațiuni pe termen lung (peste 10 ani, cam cum sunt toate creditele noastre), iar „oile negre” Grecia și Italia plăteau de patru ori mai puțin (0,88%, respectiv 0,8%).
Toți ceilalți europeni plătesc dobânzi negative sau mai mici de 1%, cu excepția Poloniei (1,55%), Cehiei (1,85%) și Ungariei (2,69%). Așa, pentru comparație: cu o datorie de 80% din PIB, Ungaria are acces la bani mai ieftini decât România, care, vă aduc aminte, este cu datoria abia pe la 50% din PIB.
Sursa: AICI Păi dacă ne uităm la viteza cu care crește datoria noastră publică, parcă începem să ne dumirim: în 2019 am avut cel mai mare deficit bugetar din Uniune, iar în 2020 am avut al șaselea cel mai mare deficit din UE.
Sursa: AICI Vă spuneam că, în aprilie, guvernul nostru plătea o dobândă de 2,84% pentru a se împrumuta la termen de 10 ani. Ei bine, după o lună plătește deja 3,28%, cu 22,5 puncte de bază pe 20 mai față de 20 aprilie și cu 4,5 puncte de bază față de 20 noiembrie:
Sursa: AICI Da, țara noastră se poate împrumuta mai ieftin decât acum șase luni pe scadențe scurte /medii, dar nu o face, se împrumută masiv pe termen lung. Inclusiv de la Uniunea Europeană vrea guvernul nostru să ia bani tot pe termen lung.
Este locul acum să explicăm cum funcționează plata datoriei publice.
În fiecare an, țara are un necesar de finanțare, care se compune din deficitul bugetar din anul respectiv și din datoria scadentă care trebuie plătită. Dacă statul are deficit bugetar an de an, adică cheltuie mai mult decât încasează, el nu își poate plăti datoriile scadente și atunci le „rostogolește”, adică face noi împrumuturi pentru a rambursa creditele vechi.
Și asta face România, an de an. De exemplu, în 2020, statul nostru s-a împrumutat de 148 de miliarde de lei, cu 101 miliarde de lei a acoperit deficitul bugetar și cu 47 de miliarde de lei a plătit datoriile scadente în acel an.
În 2021, ne vom împrumuta cu 131 de miliarde de lei, din care cu aproape 80 de miliarde vom acoperi deficitul bugetar, iar cu aproape 51 de miliarde de lei vom plăti datoriile scadente.
În plus, cheltuielile bugetare includ și plata a 17 miliarde de lei pentru dobânzi și comisioane. Așa ca să știm: cam 3,5 miliarde de euro plătim anual pentru dobânzile și comisioanele aferente unor împrumuturi pe care nu le returnăm, de fapt, niciodată.
Ei bine, în 2022, țara are de rambursat 61 de miliarde de lei (cu 10 mai mult decât anul acesta), în 2023, 69 de miliarde de lei, iar în 2024 - aproape 60 de miliarde de lei. La care se adaugă dobânzi și comisioane de 12-17 miliarde de lei în fiecare din acești ani.
Adică, dragii mei, guvernul actual va împrumuta în perioada 2021-2024 de 250 de miliarde de lei , vreo 50 de miliarde de euro, pentru a plăti datoriile pe care le-au făcut guvernele de dinainte.
Sursa: AICI Așa funcționează lucrurile: generațiile viitoare plătesc datoriile generației actuale. Numai că tot acest mecanism poate să funcționeze dacă dobânzile se mențin pe la același nivel. Nimini nu știe, însă, ce dobânzi va avea de plătit România pentru a se putea împrumuta peste 3 ani, peste 5 ani sau peste 10 ani.
Națiunea noastră a cunoscut un moment de mare cumpănă în perioada 1977-1981. Atunci datoria externă a țării a crescut, de trei ori, în doar patru ani: de la 3,6 miliarde de dolari în 1977 la 10,5 miliarde de dolari în 1981. Ca pondere în PIB, datoria s-a dublat în doar trei ani, de la 13,2% din PIB în 1977 , la 26,9% din PIB în 1980.
Astfel încât Bucureștiul s-a văzut confruntat cu o problemă uriașă: dacă în 1977 avea de plată 409,6 milioane de dolari (datorie plus dobânzi), în 1981 s-a trezit cu o tranșă de plată de peste 3 miliarde de dolari!!!
Sursă tabele: History paradigms: the public debt of Romania in the last 100 years, Georgescu, George
Ce s-a întâmplat atunci? Ei bine, între 1977 și 1981, România a cunoscut furtuna perfectă. Întâi a venit cutremurul din 1977, care a produs pagube de peste 2 miliarde de dolari (peste 6% din PIB-ul de atunci). Apoi marele „black-out” din sistemul energetic de pe 10 mai 1977, care a mai costat și el câteva sute de milioane de dolari (încă cel puțin 1% din PIB, sursa: AICI ).
În paralel cu aceste dezastre naturale, prețurile petrolului au explodat de la 4 dolari/baril în 1973 la un incredibil nivel de 37 de dolari în 1981, iar România avea cam o cincime din economie bazată pe industria petrochimică și chimică:
Sursa: AICI Nu în ultimul rând, dobânzile la dolar au crescut de la 4% la peste 20% chiar atunci, la sfârșitul anilor '70, într-o mișcare unică în istorie:
Sursa: AICI Da, s-au amestecat toate ingredientele furtunii perfecte: un cutremur care să își consume 6-75 din PIB, o pană de curent generalizată în toată țara, creșterea de opt ori a prețurilor la principala materie primă importată și creșterea de patru-cinci ori a dobânzilor la principala monedă a împrumuturilor.
Atunci, România nu a rezistat acelui șoc și a cedat: țara a intrat în incapacitate de plată, regimul Ceaușescu a declanșat un efort criminal de plată accelerată a datoriei externe, care a adus foametea și frigul și a condus la căderea comunismului.
Nicolae Ceaușescu a identificat greșit inamicul suprem: îndatorarea externă, neînțelegând că atunci, între 1977 și 1981, el plătea prețul propriei nesăbuințe și a lipsei de înțelepciune.
Din dorința de a face repede investiții masive, regimul făcuse credite externe mult mai mari decât putea suporta economia. Iar din dorința de a produce rapid bunăstare pentru populație, regimul se baza excesiv pe o industrie care depindea exclusiv de prețurile din piața globală.
Ceea ce a pus la pământ România în anul 1981 nu a fost împrumutul în dolari, ci nivelul necontrolat al acelui împrumut plus dependența (la fel de necontrolată) de piața globală a energiei și a banilor.
Să ne întoarcem la ziua de astăzi, 40 de ani după catastrofa din 1981. România a intrat într-un sevraj al împrumuturilor care nu mai poate fi controlat. Teoretic, scopul nobil al acestor credite este dezvoltarea infrastructurii. Dar guvernanții vor să se împrumute cu 15 miliarde de euro pentru a face ceea ce nu pot face din banii nerambursabili actuali. Are vreun rost să te împrumuți cu 15 miliarde de euro, dacă tu nu poți cheltui nici banii nerambursabili pe care îi ai la dispoziție?
La sfârșitul anului trecut, România absorbise doar jumătate din suma nerambursabilă de 30 de miliarde de euro pe care a avut-o la dispoziție pentru perioada 2014-2020. Mult sub media Uniunii Europene:
Sursa: AICI De ce vrei să te împrumuți cu încă 15 miliarde de euro, dacă tu ai dovedit că nu poți cheltui mai mult de 15 miliarde de euro în șapte ani și că ți-au rămas deja necheltuiți 15 miliarde de euro?
Iar granița dintre dezvoltare și prăbușire nu este foarte bine demarcată. Grecia a construit peste 3.000 de km de autostrăzi și drumuri expres (de mai bine de trei ori mai mult decât noi), dar s-a împrumutat pentru asta, a intrat în incapacitate de plată și și-a pierdut o jumătate de PIB într-un singur an, iar astăzi are un șomaj de patru ori mai mare decât al nostru.
Spania a construit cea mai mare rețea de căi ferate rapide din Europa, dar plătește 2% din PIB să le întrețină și are un șomaj la fel de mare precum cel din Grecia.
Pe de altă parte, hai să fim realiști și să vedem cam câți km de autostradă putem să facem în fiecare an:
2004 - 97,2 km
2007 - 50,66 km
2009 - 42 km
2010 - 28 km
2011 - 57 km
2012 - 139 km
2013 - 108 km
2014 - 28,2 km
2015 - 46,6 km
2016 - 22,11 km
2017 - 15 km
2018 - 58,4 km
2019- 43 km
2020- 57 km
(sursa: AICI )
Vi se pare că putem să construim mai mult de 50-60 km de autostradă pe an? Merită să ne împrumutăm cu 15 miliarde de euro pentru o himeră?
Crede, oare, cineva, că e greu să prinzi de două ori o „ furtună perfectă”? Am uitat, oare, cu toții, că oricând, în România, poate să se producă un cutremur la fel de puternic precum cel din 1977?
Crede, oare, cineva că miile de miliarde de euro și de dolari tipărite și aruncate pe piață în ultimii ani nu vor aduce inflație și creșterea dobânzilor? Crede, oare, cineva că o țară care are un deficit comercial de 20 de miliarde de euro și care importă inclusiv pâine și carne nu va fi afectată de creșterea globală a prețurilor materiilor prime și ale componentelor (precum chip-urile semiconductoare)?
O națiune înțeleaptă nu va depăși niciodată moderația pentru niște obiective politice facile. Viitorul este la fel de important ca și prezentul, iar generațiile viitoare nu merită să plătească prețul lipsei noastre de echilibru.
