De la avortul legal, dar inaccesibil în spitalele publice, până la lipsa cronică a educației sexuale și la diagnosticele întârziate pentru boli specifice femeilor, sănătatea feminină rămâne un subiect incomod, ignorat sau tratat cu superioritate.

Dincolo de cifre și statistici, sănătatea femeii rămâne o luptă invizibilă. Foto: Shutterstock

După decenii în care a fost tratată ca o problemă socială, o resursă de stat sau o categorie „vulnerabilă“, românca de azi se confruntă cu un paradox dureros: pe hârtie are mai multe drepturi ca niciodată, dar, în realitate, se confruntă cu o sumedenie de obstacole – fie ele administrative, culturale sau medicale – care îi limitează profund accesul la îngrijire și la servicii de sănătate. În spitale, femeile nu sunt crezute când spun că au dureri. În școli, li se spune că educația sexuală e o amenințare. Iar în cabinetele ginecologice, rușinea e mai prezentă decât empatia. Când nu sunt considerate prea „emoționale“, sunt considerate prea „tari“. Când cer ajutor, sunt suspectate că exagerează. Când suferă, li se spune că „așa e la femei“. Dar ce se întâmplă cu adevărat în România anului 2025? Cine are, de fapt, acces la servicii medicale? Cine e ascultat? Cine decide?

Discriminarea de gen: „exagerezi“

În multe cazuri, durerea menstruală severă este banalizată, simptomele cardiovasculare sunt interpretate greșit, diagnosticele se pun târziu, iar bolile care afectează preponderent femeile, cum ar fi endometrioza sau sindromul ovarelor polichistice, sunt încă puțin înțelese chiar și de către specialiști. În multe cabinete medicale, femeile sunt încă privite cu condescendență sau suspectate că „exagerează“. În spitalele aglomerate, „așa e la femei“ a devenit o replică standard. Iar atunci când cer să li se explice un diagnostic, sunt tratate ca paciente dificile.

În fapt, endometrioza afectează aproximativ 1 din 10 femei aflate la vârsta fertilă, iar în România, asta înseamnă peste 500.000 de paciente – un oraș întreg de femei care trăiesc cu durere cronică, epuizare, infertilitate și, cel mai grav, neîncrederea sistemului medical. În multe județe din România, femeile nici măcar nu știu că durerea lor are un nume – pentru ele, durerea nu e doar fizică, ci și una emoțională venită atât pe fondul negării simptomelor de către medici, cât și al problemelor de fertilitate . Se estimează că, de cele mai multe ori, diagnosticul este pus abia după 5-7 ani de investigații, suspiciuni și tratamente greșite, perioadă în care simptomele sunt adesea puse pe seama „sensibilității“ sau „stresului“. De cealaltă parte, între 30% și 50% dintre ele se confruntă cu infertilitatea, însă ajung la un specialist abia când boala a avansat.

Însă, din 2023, România a făcut un pas important prin lansarea Programului Național pentru Diagnosticul și Tratamentul Endometriozei, coordonat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Programul permite decontarea unor intervenții chirurgicale specifice și urmărește crearea unei rețele de centre specializate. Cu toate acestea, implementarea este lentă, iar accesul real la tratament rămâne inegal, în special pentru femeile din afara marilor orașe.

Întreruperea de sarcină, un serviciu medical mai mult teoretic

Dacă în trecut statul își însușea controlul asupra corpului femeii prin interdicții, astăzi, același control se manifestă prin absență. Lipsa educației sexuale, inaccesibilitatea contracepției moderne și stigmatul asociat cu orice formă de îngrijire ginecologică compun o realitate în care sănătatea reproductivă a femeii este lăsată pe cont propriu, dar nu și în afara judecății publice. Metodele de contracepție – pastilele, steriletul, implantul – sunt, de cele mai multe ori, prea scumpe sau greu accesibile pentru tinerele femei din mediul rural sau pentru cele cu venituri reduse, care sunt acaparate de rușine numai la gândul că poate ar fi bine să meargă la un consult ginecologic. Iar fenomenul își are rădăcinile încă de la vârsta adolescenței – aproape 45% dintre fetele sub 15 ani devenite mame în Uniunea Europeană sunt din România, iar 30% dintre toate mamele minore din UE sunt tot românce, conform unui studiu realizat de Salvați Copiii România în perioada octombrie-decembrie 2023.

Între presiuni sociale, rușine și lipsa sprijinului, sănătatea femeii rămâne o povară nevăzută

Totodată, deși avortul sau întreruperea de sarcină a devenit legal în România după căderea regimului comunist, accesul real la acest drept fundamental este unul fragmentat, inconsistent și deseori condiționat de factori non-medicali. Chiar dacă, în teorie, orice femeie are dreptul să solicite întreruperea sarcinii până în a 14-a săptămână, pentru mii de femei acest drept rămâne doar unul teoretic. În practică, zeci de spitale publice din România refuză să efectueze astfel de intervenții, invocând motive religioase, lipsa personalului sau a infrastructurii. În peste 80% din spitalele publice din țară nu se mai efectuează întrerupere de sarcină la cerere, potrivit unui raport făcut public de Asociația Moașelor Independente în 2024. Raportul evidențiază că, din 176 de unități medicale publice cu secții de obstetrică-ginecologie, doar 7 furnizează avort medicamentos sau chirurgical conform recomandărilor medicale și legislației naționale. Mai mult, 90% din spitale și clinici nu redirecționează femeile care solicită întreruperea sarcinii către alte unități care oferă aceste servicii. Motivele invocate? „Conștiința medicului“, „lipsa condițiilor“ sau „nu avem cine să se ocupe“. În realitate, este vorba de o retragere sistematică a statului din responsabilitatea de a garanta un serviciu medical fundamental.

Epuizarea, un stigmat

De cealaltă parte, și sănătatea mintală a femeilor din România este un subiect despre care se vorbește puțin și se înțelege și mai puțin. Într-o cultură care a învățat femeile să „reziste“, să „nu se plângă“, să „țină familia unită“, depresia, anxietatea şi epuizarea psihică devin stigmate mai degrabă decât diagnostice medicale recunoscute. Acest lucru se întâmplă în contextul în care femeile sunt de două ori mai predispuse decât bărbații să dezvolte tulburări de anxietate și depresie, potrivit unui raport realizat de „European Commission & OECD Health at a Glance (2023)“. Cu toate acestea, accesul la servicii de sănătate mintală este profund inegal, mai ales în mediul rural, unde psihoterapeuții sunt aproape inexistenți, iar consilierea psihologică lipsește complet din școli și cabinete medicale de stat. Chiar dacă, în general, percepția a început să se schimbe, în continuare, pentru anumite categorii sociale, a merge la psiholog înseamnă că „ai o problemă gravă“, „ești nebună“, „nu ești în stare să-ți controlezi viața“. Totodată, etichetele sociale precum „mamă puternică“, „soție răbdătoare“, „angajată responsabilă“ le determină pe multe dintre ele să își „poarte singure crucea“, să ducă lupte tăcute, fără să fie sprijinite în mod real. Cu alte cuvinte, tac și îndură.

Într-o țară în care mii de fete nasc înainte să termine școala, iar spitalele întorc spatele pacientelor, sănătatea femeii rămâne, și astăzi, un teritoriu al rușinii și al luptei continue pentru acces la servicii medicale garantate de lege.

Foto interior: Shutterstock