Un român plecat la muncă în străinătate și-a amintit un episod dureros urmărind circul politic încheiat cu instalarea guvernului PSD-PNL-UDMR.

Tânărul pe nume Octavian Herța, care locuiește în Londra potrivit profilului de Facebook, povestește un moment în care a cunoscut un conațional pe un șantier de construcții.

Muncitorul respectiv i s-a confesat că a ales să vină în Anglia pentru a-și putea întreține mama bolnavă de cancer. Era absolvent de studii superioare de Educație Fizică și multiplu campion național la haltere. A reprezentat România în competiții internaționale și a obținut rezultate de top pentru țara natală.

Herța spune că și-a amintit momentul "privind teatrul politic mizerabil care se desfășoară zilele astea în România" și aduce în discuție problema românilor care fac performanță în anonimat în domenii diverse.

Redăm, mai jos, scrisoarea postată de Facebook de către acesta:

"În urmă cu vreo trei ani, am avut un job de câteva săptămâni în sediul Vogue din Londra, în Hanover Square. Fusesem trimis să supraveghez modernizarea a două etaje – recompartimentare, mobilier nou, mochetă schimbată, lucruri de genul ăsta.

În prima fază, s-au dărâmat niște pereți, s-a demontat mobila veche și s-a scos sticla temperată care separa birourile.

Toată munca asta grea, inclusiv căratul tonelor de deșeuri, a fost făcută de o echipă formată din patru români. Rolul meu acolo era să le spun ce să dărâme dar și să veghez la respectarea regulilor de protecție a muncii. Să nu-și rupă ceva, să nu se taie sau să nu lovească pe cineva.

Era o muncă grea, murdară și periculoasă. Oamenii ăia aveau ca sarcină să demonteze totul, să dărâme, să aibă grijă să nu se rănească, să încarce toate deșeurile în pubele iar apoi să le transporte în afara clădiri, la skip. La sfârșitul fiecărei zile de lucru, locul trebuia curățat ca-n palmă, chiar dacă a doua zi dimineață urma să o luăm de la capăt.

Printre cei patru era și un băiat de vreo 24 de ani. Scund și bine făcut, tot timpul cu zâmbetul pe față. Muncea cât ceilalți la un loc, nu se plângea niciodată, venea primul, pleca ultimul. Îl găseam în fața clădirii dimineața, bându-și cafeaua cumpărată de la Nero și nu părăsea șantierul până nu se asigura că toate sunt la locul lor. Nu vorbea prea mult, însă nici nu era ursuz. Se vedea însă că preferă să-și vadă de treabă, decât să se bage prea mult în discuțiile cu ceilalți trei români.

După vreo trei zile, eram în fața clădirii, fumând o țigară. A ieșit și el, plin de praf și gâfâind de la pubelele pline ochi cu bucăți de rigips pe care tocmai le adusese la parter. I-am spus să ia o pauză, că nu ne aleargă nimeni să terminăm mai devreme de 7-8 zile lucrarea de demolare. S-a așezat pe asfalt, cu spatele sprijinit de perete și a scos o pungă cu bomboane.

L-am întrebat dacă era de multă vreme în Londra. Mi-a răspuns că sosise de vreo două luni iar ăsta era al doilea lui job în construcții. Terminase facultatea de educație fizică și sport și fusese nevoit să plece din România. Avea mare nevoie de bani, maică-sa se îmbolnăvise de cancer iar de taică-său nu mai știa nimic de vreo zece ani, plecase de acasă într-o după-masă și nu se mai întorsese.

Vorbea calm și articulat, privind aproape exclusiv punga cu bomboane de ciocolată pe care o muta dintr-o mână în alta. Nu i se mișca niciun mușchi pe față. Avea maxilarul puternic, dinții albi și niște ochi căprui, pe care și-i ridica din când în când spre mine. L-am întrebat dacă a făcut sport, gândindu-mă la facultatea pe care tocmai o terminase. A ezitat câteva momente și a confirmat, dând din cap.

Era halterofil de performanță. Câștigase câteva titluri naționale și fusese vicecampion european la juniori, dacă nu mă înșel. Cred că participase și la vreo două campionate mondiale, nu-mi mai aduc bine aminte toate detaliile. Mi-a arătat fotografii cu el pe podium, cu medaliile la gât, precum și secvențe video din diferite competiții.

Am stat o vreme cu telefonul lui în mână, urmărindu-l cum smulge halterele de pe podea, cum este îmbrățișat de antrenor sau cum stă cu mâna la inimă pe podium. În timpul ăsta, rămăsese așezat lângă zidul clădirii, ronțăind câte o bomboană. I-am dat telefonul și nu am găsit nimic inteligent să-i spun.

Băiatul ăsta era campion la haltere, concurase cu cei mai buni sportivi din lume iar acum demola pereți de rigips și căra pubele pline cu deșeuri pe un șantier în Londra, ca să-și poată ajuta mama bolnavă de cancer. Mi s-a făcut rușine. Rușine că un astfel de om a ajuns să mănânce bomboane, plin de praf din cap până-n picioare și că eu am ajuns să-i spun să ia o pauză, ca să se odihnească.

În loc să fie antrenor sau profesor de sport, să-și urmeze vocația, în loc să concureze pentru noi titluri, venise aici ca să muncească din greu, pentru că în România nu avea nicio șansă să-și întrețină mama bolnavă. Fusese unul dintre sportivii de top iar țara pentru care câștigase medalii nu l-a prețuit suficient cât să-l păstreze, ajutându-l să-și urmeze visul.

Asemenea atâtor alți oameni valoroși, băiatul ăsta plecase din țară de disperare. A preferat să-și rupă spatele ridicând cu brațele sale puternice partiții de birou din sticlă temperată în loc să ridice deasupra capului haltere care i-ar fi adus medalii.

L-am felicitat încurcat, zâmbind idiot. Nu știam ce-aș mai fi putut spune în contextul ăla. Mi-a mulțumit, s-a ridicat, și-a băgat punga cu bomboane în buzunarul pantalonilor plini de praf și s-a întors după pubele, să le scoată din clădire.

Timp de câteva minute, l-am ajutat în tăcere să arunce rigipsul în skip. Mi-ar fi fost rușine să-l privesc cum muncește, în timp ce aș fi pufăit din țigară. Știu că sună cam patetic, dar m-am simțit mândru să muncesc câteva minute alături de un campion.

Mi-am amintit de povestea asta, privind teatrul politic mizerabil care se desfășoară zilele astea în România, sub ochii noștri. Mă gândeam la miniștrii ăștia propuși de PSD și PNL. Mulți dintre ei nu au nicio treabă cu domeniile peste care au devenit jupâni. Habarniști, băgători de seamă, panglicari, incompetenți, tupeiști, artiști în descurcăreală.

Așa ajungi ministru în România, nu prin performanță. Cu cât știi mai puțin, cu atât ai mai multe șanse. Tot ce contează e să intri în sistem. Să stai la șpriț cu cine trebuie. Să pupi în fund pe cine te poate ajuta în carieră. Să ai gura mare și să dai cu pumnul în masă. Să te strecori, să minți, să te descurci. Să te pricepi la combinații, să profiți de ceilalți, să folosești sistemul în favoarea ta.

Pe ceilalți, anonimii, oamenii bine pregătiți profesional, cei care au înregistrat performanțe notabile în domeniile în care muncesc și care nu știu sau nu vor să dea din coate, nu-i vede nimeni. Unii sunt încă în România, alții au plecat în străinătate. Cunosc oameni extrem de valoroși în țară, care nu vor avea niciodată șansa să conducă vreun minister, deși ar putea să o facă în cel mai competent mod.

În Londra am cunoscut experți în cibernetică, fotografi extraordinari, medici apreciați și, iată, sportivi de performanță. Oricare dintre ei ar merita să fie măcar o zi miniștri. Ar fi infinit mai capabili decât majoritatea celor care formează acest jalnic guvern, în care incompetenții, hoții și lipsiții de rușine s-au aliat, bălind la cele 30 de miliarde de euro oferiți de UE. Pentru că da, doar de bani le pasă.

Uneori așa mă gândesc: că adevăratul guvern al României nu e la Palatul Victoria. Adevărații miniștri nu-s plimbați cu limuzinele de colo-colo. Nu. Miniștrii României sunt ascunși de ochii lumii, făcându-și treaba în anonimat, în țară sau peste granițe.

Sunt românii care lucrează pentru NASA, Google ori Microsoft. Sunt cei care operează cancere în Austria și America. Sunt cei câțiva funcționari din ministere care își consumă viețile construind proiecte care aduc miliarde României. Sunt sportivii care și-au pus medaliile în sertar iar apoi au plecat să muncească prin capitalele Europei.

Printre ei și printre mulți alți anonimi sunt cei care ar trebui să fie miniștrii noștri. Ei ar trebui să alcătuiască guvernul, să conducă țara, să fie lăsați să facă reforme. Dar, desigur, nu vor fi vreodată. România nu va fi niciodată a lor, ci mereu va aparține leprelor patentate, lipsiților de rușine, hoților profesioniști, incompetenților și combinagiilor.

Avem ce prețuim. Asta-i tot."

Distribuie Distribuie Comentarii