Aerodromul Saki, situat la 90 de kilometri nord de oraşul-port Sevastopol, care găzduieşte Flota Rusă la Marea Neagră, a fost zguduit de 12 explozii, succedate la mici intervale de timp.

Moscova nu a recunoscut că a avut loc vreun atac sau că ar fi suferit pierderi, şi nici Ucraina nu şi-a asumat făţiş responsabilitatea. S-au vehiculat mai multe ipoteze privind provenienţa atacului sau modul în care a fost comis, majoritatea punându-l în seama unei acţiuni a partizanilor sau a forţelor speciale ucrainene.

Iar asta pentru că se presupune că forţele ucrainene nu au avut la dispoziţie arme cu rază lungă de acţiune cu ajutorul cărora să lovească atât de departe de linia frontului. SUA au exclus să furnizeze Ucrainei arme ATACMS, rachete balistice tactice cu rază de 300 de kilometri.

Prin urmare, următoarele posibilităţi ar fi ca ucrainenii să fi folosit muniţie produsă intern sau echipamente pe care partenerii occidentali le-ar fi putut trimite fără a le face publice.

Ucrainenii au insistat să primească sistemul de rachete tactice balistice de mare precizie ATACMS ce pot fi folosite cu toate tipurile de lansatoarele de rachete primite până acum de Ucraina, inclusiv Himars produse în SUA.

SUA au explicat însă că nu ar putea oferi aceste rachete Ucrainei, întrucât ar antrena riscuri serioase de escaladare în urma căreia ar putea fi declanşat Al Treilea Război Mondial.

Dar SUA au oferit totuşi echipament pe care nu l-au dezvăluit iniţial în cadrul pachetelor sale de asistenţa de securitate, şi anume rachete anti-radar AGM-88 HARM capabile să distrugă sisteme de apărare aeriană sau să le scoată din funcţiune.

Pe de altă parte, ucrainenii înşişi au transmis mesaje ambigui, poate chiar voit, un oficial ucrainean declarând anonim pentru NYT că în atac ar fi fost folosit „un dispozitiv de fabricaţie exclusiv ucraineană”, acesta dând de înţeles că armata ucraineană l-ar fi lansat: „era o bază aeriană de la care decolau în mod regulat avioane pentru atacuri împotriva forţelor noastre din teatrul de operaţiuni din sud”.

În acest sens, cel mai plauzibil candidat ar fi Grim-2, un sistem mobil de rachete balistice cu rază scurtă de acţiune (între 50 şi 500 de kilometri) aflată în dezvoltare şi despre care se ştie că nu este încă funcţională. Cu o rază teoretică de acţiune de peste 450 de kilometri şi un focos de 500 de kilograme este de două ori mai puternică decât cele mai sofisticate ATACMS produse în prezent în SUA.

Dacă a fost într-adevăr un atac arme ucrainene, acestea ar putea să fi funcţionat cu rachete antiradar, deoarece, a explicat el, acestea din urmă au capacitatea să bage „în stand-by" o mare parte din sistemele radar ale Rusiei.

Thomas Theiner, un fost specialist în artilerie în armata italiană a declarat pentru Yahoo News că, de pildă, sistemele de ghidare prin GPS americane ar fi putut conferi un avantaj important rachetelor ucrainene în ce priveşte precizia de ţintire.

„Sisteme de ghidaj prin GPS sunt atât de secrete că SUA nu le-a vândut nimănui până acum”, a spus Theiner, precizând că Italia a încorporat tehnologie GPS americană în rachetele sale anti-navă TESEO, însă inginerii SUA le-au instalat fără a le permite omologilor lor să arunce vreo privire.

„N-au primit decât instrucţiunile pentru soft. Dacă SUA au procedat la fel în cazul rachetelor GRIM-2, s-ar asigura că orice fel de tehnologie americană ar fi distrusă la impact şi deci imposibil de recuperat de către ruşi.

Totuşi e posibil ca atacul să fi fost comis prin mijloace mai puţin sofisticate.

Publicaţia americană WP a citat un alt oficial ucrainean care a afirmat că responsabilitatea ar aparţine forţelor speciale ucrainene. Asta ar însemna că comandourile ucrainene sunt capabile să se infiltreze nedetectate în Crimeea şi eventual să se şi strecoare afară.

Indiferent ce tactică au folosit ucrainenii, atacul e de natură să sporească vulnerabilitatea forţelor ruse pe câmpul de luptă, mai ales că Moscova avea motive să considere Crimeea sigură. Aceste atacuri i-ar putea face pe ruşi să se simtă în ceaţă în privinţa muniţiilor de care dispun ucrainenii, forţându-i să-şi mute echipamentele şi să teamă de alte atacuri asupra bazelor aeriene, navale şi depozitelor de muniţie.