A fost primul proiect statal românesc modern și un prim pas către obținerea independenței față de suzeranitatea otomană. Astfel că după șapte de ani de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza, un personaj providențial în istoria românilor, Principatele pășiseră pe drumul modernității și al reformei.

Domnia autoritară a lui Cuza, viața sa privată scandaloasă, dar și lipsa reformelor radicale, tranșante în societatea românească, au dus însă tulburări politice greu de gestionat.

În plus, mari puteri precum Austria, Imperiul Otoman, dar mai ales Rusia, urmăreau să dezintegreze această construcție politică și să refacă vechile state medievale ale Moldovei și Țării Românești.

După abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1866, Principatele Române se aflau pe marginea prăpastiei. Aveau doar trei luni la dispoziție pentru a găsit un înlocuitor, dar și pentru a convinge Marile Puteri că unirea trebuia păstrată.

Rusia și Imperiul Otoman erau pregătite pentru o intervenție militară și dizolvarea Principatelor Unite.

Pericolul de la graniță, Principatele - pe muchie de cuțit

După abdicarea lui Cuza a fost organizată o locotenență domnească formată din Lascăr Catargiu (moșier moldovean, conservator), Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie.

Dar la nivel internațional, situația Principatelor Unite era critică: locotenența nu era recunoscută.

În plus, Marile Puteri potrivnice unirii invocau prevederile Convenției de la Paris din 1861 care arătau că unirea principatelor românești erau valabilă doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În acest context, elitele politice românești trebuiau să găsească urgent o soluție. Cel mai mare pericol era reprezentat de Rusia.

„Curtea de la Petersburg sprijinise unirea principatelor, convinsă că noul stat va gravita în orbita sa. De îndată ce ea a constatat că, dimpotrivă, Cuza se străduia să împiedice pătrunderea influenţei ruseşti, a hotărât să acţioneze pentru a anula actul de la 24 ianuarie 1859 şi a separa principatele. Percepţia rusă era că România lui Cuza şi-a dat un potenţial militar superior ponderii sale politice şi că, prin sprijinul acordat mişcărilor naţional-revoluţionare, a devenit un factor de instabiliate; în consecinţă, ea trebuia să dispară, revenindu-se la situaţia de dinainte de 1859.”, scria Florin Constantiniu în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român”.

Rușii, precum turcii, erau pregătiți de o intervenție în Principate. La rândul său, Austria manifesta o atitudine agresivă față de Principate și cerea la rândul ei dezunirea. Riscul uriaș era ca fiecare dintre aceste mari puteri să rupă și să-și împartă între ele Principatele românești.

Norocul românilor a fost că Austria era implicată în războiul cu Prusia. Mai rămâneau însă Rusia și Imperiul Otoman.

Principele străin, singura soluție

Începea o cursă contracronometru pentru găsirea unui principe străin dintr-o casă regală de prestigiu și care să accepte preluarea unui stat cu mari probleme.

Refuzați de belgieni, priviți cu șovăială de nemți

Prima alegere a oamenilor politici și diplomaților români a fost Filip, conte de Flandra și duce de Saxonia.

„Belgia era în aceea vreme un model pentru România. Astăzi, urma acestei influenţe, nu mai este aşa de vizibilă ca atunci. Cel mai cunoscut câmp de influenţă e cel constituţional. Într-adevăr constituţia belgiană de la 1831, a servit ca reper proiectului primei constituţii elaborate de Cuza, în octombrie 1859”, preciza Cristian Preda, în lucrarea „Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent”.

În disperare de cauză, românii l-au proclamat domnitor pe Filip de Flandra, fără voia sa. Abia ulterior prințul belgian avea să afle că era domnitor al Principatelor Unite, o țară de care nici nu auzise.

Locotenenţa domnească i-a trimis o depeşă, prin care-l informau pe principele belgian de faptul că era domn al Principatelor Române Unite. Abia peste o lună, prințul flamand a trimis un răspuns. A refuzat tronul principatelor, la sfatul lui Napoleon al III-lea, regele Franței.

Într-o situație extrem de dificilă, diplomații români s-au reorientat către prințul Carol de Hohenzollern Sigmaringen, ce era înrudit atât cu familia regală prusacă, cât şi cu familia imperială franceză.

Carol avea 27 de ani, era născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen şi era cel de-al doilea fiu al prinţului prusac Karl Anton. A urmat cariera militară, pornind de la cadet, apoi sublocotenent de dragoni, locotenent secund de artilerie și ajungând în 1866 la gradul de căpitan în armata prusacă. S-a înrolat voluntar în armată şi la 1864 participase la cel de-al doilea război al Schleswigului, remarcându-se în cadrul unor asalturi de fortificaţie.

Ion C. Brătianu s-a deplasat de urgență la Dusseldorf pentru a se întâlni cu Karl Anton de Hohenzollern și cu fiul său Carol.

„În timpul acestei convorbiri, Brătianu, adesându-i-se în mod oficial în numele țării și a locotenenței domnești, i-a propus prințului coroana României, descriindu-i în continuare situația Principatelor și explicându-i clar ce multe pericole planează asupra acestora, dacă mai durează incertitudinea. În sfârșit, prințul a fost rugat stăruitor să ia o decizie favorabilă cauzei românești”, precizează Paul Lindenberg în „Regele Carol I al României”.

Și de această dată propunerea a fost primită cu reticență, prințul Carol solicitând răgaz de gândire. Mai ales că trebuia să ceară aprobarea împăratului german Wilhelm. În plus, situația Principatelor era delicată.

„Prințul Carol a replicat că, ce-i drept, simte în el curajul de a da curs acestei solicitări, dar că are și serioase îndoieli și se întreabă dacă el corespunde unei misiuni atât de pline de răspundere, că deocamdată încă nu poate da un răspuns precis“, se arată în aceeași lucrare.

Împăratul Wilhelm nu a fost de acord însă ca prințul Carol să devină domnitor al Principatelor Române. L-a sfătuit pe Karl Anton de Hohenzollern să-i transmită fiului să se gândească mai bine. Una dintre probleme era faptul că prințul Carol urma să fie vasal al otomanilor, lucru considerat nedemn pentru un Hohenzollern. La rândul său, prințul Frederich Karl considera că prințul Carol merita ceva mai bun.

Prințul neamț convins de măiestria diplomației românești

Situația era extrem de dificilă pentru români. Zilele treceau amenințător, fără un răspuns din partea familiei de Hohenzollern.

Elitele românești au apelat la o serie de trucuri diplomatice și propagandistice pentru a-l convinge pe Carol să ia rapid o decizie. În primul rând a fost organizat un plebiscit, iar românii l-au votat în unanimitate pe Carol de Hohenzollern, puternic mediatizat.

Apoi, Brătianu a trimis scrisori principiilor de Hohenzollern în care le înfățișa o realitate romanțată: faptul că sunt așteptați cu brațele deschise de români și că se organizează slujbe religioase în cinstea nominalizatului.

Mai mult, ziarele berlineze titrau despre alegerea lui Carol ca domnitor al Principatelor Unite și despre faptul că românii era foarte bucuroși de venira noului conducător.

„Știrea ce denota atâta certitudine l-a surprins pe prinț, ca și pe rudele sale; ea emana de la Brătianu care, grăbit să vină de la Paris la București, agitase acolo foarte energic problema alegerii. El trimisese și cu data de 16 aprilie 1866 o depeșă către principele Karl Anton în cuprinsul căreia se spunea că cinci milioane de români l-au ales ca domn pe prințul Carol și că în toate bisericile rugăciunile fierbinți ale clerului s-au unit cu cele ale poporului pentru a-l binecuvânta pe cel ales“, se arată în „Regele Carol I al României“, de Paul Lindenberg.

În realitate, situația era cu totul alta. În timp ce elitele politice și sociale erau dornice de aducerea unui principe străin, țăranii erau sceptici, ba chiar nu era deloc încântați, fiind speriați că se va renunța la reformele lui Cuza.

Și chiar și în rândul elitelor era un puternic curent pro-francez care se va opune politicii pro-germane a viitorului rege Carol I.

Dar propaganda diplomatică a dat roade. Cert este că la acea dată, principele Carol a fost impresionat. El s-a hotărât să accepte propunerea românilor, în ciuda reticenței împăratului german. Uneori istoria are nevoie de puțin ajutor ca să intre pe făgaș.