Elvira Popescu, una dintre multele personalități din România adoptate de francezi, a avut o singură fiică, Tatiana Athanasescu. La rândul ei, Tatiana a avut tot o fiică, din căsătoria cu Guy Juvet, Antoinette Juvet-Mir (65 de ani), care este, astăzi, unica urmașă în viață a Elvirei Popescu.

În prezent, Antoinette lucrează la Geneva, fiind șef protocol la Organizația Internațională a Muncii, unde are o carieră la vârf de câteva decenii. Cu emoție în glas, ea a împărtășit într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“ amintirile cele mai de preț pe care le are cu bunica ei: româncă până la moarte, îndrăgostită de Paris și de cultură, un exemplu de modestie și dedicare până la perfecțiune în privința muncii.

Una dintre cele mai mari actrițe ale României, Elvira Popescu a cunoscut gloria atât în țara noastră, cât și în Franța. S-a născut la Bucureşti în 1894. Când avea 11 ani, părinții și-au dat seama de talentul său actoricesc extraordinar, observând că aceasta putea imita pe oricine. Actorul Ion Nicolescu, unchiul său, a fost cel care a inițiat-o în tainele actoriei, îndrumând-o să facă studii în domeniu. Elevă a marilor actori Constantin I. Nottara și Aristizza Romanescu, Elvira Popescu a debutat pe scenă la doar 16 ani, la Teatrul Național București. Ulterior, cariera Elvirei Popescu a fost una impresionantă. În 1912 avea să fie distribuită în ”Independența României”, primul film românesc, unde avea să joace printre alții alături de actorul Aurel Athansescu, cu care se va căsători. Elvira Popescu a avut o singură fiica, Tatiana Athanasescu, născută în 1914.

După câțiva ani, Elvira Popescu a divorțat de Aurel Athanasescu, căsătorindu-se ulterior cu Manolescu Strunga, ministrul Finanţelor şi Agriculturii la vremea respectivă.

Elvira Popescu era febleţea membrilor Casei Regale. Regele Ferdinand era îndrăgostit de ea, Regina Maria o numea „trufanda“, iar principele moştenitor Carol al II-lea şi amanta acestuia Elena Lupescu au avut-o ca prietenă foarte apropiată în exil.

În 1919, când avea doar 25 de ani, Elvira Popescu a fost numită directoare artistică la Teatrul Excelsior, iar în 1921 a pus bazele Teatrului Mic, pe care avea să îl conducă până în 1923, când a plecat în Franța. Înainte de a pleca în Franța, a divorțat de Manolescu Strunga.

Elvira Popescu a cucerit rapid scenele pariziene cu talentul său inegalabil. Marele scriitor și dramaturg francez Louis Verneuil a fost cel care a convins-o să se mute în capitala Franței. Îndrăgostit până peste cap de Elvira Popescu, Louis Verneuil a scris special pentru marea actriță comedia "Verişoara din Varşovia”. În interpretarea Elvirei, comedia "Verişoara din Varşovia" a depășit 1.000 de reprezentaţii. Presa de specialitate din Paris a elogiat-o in corpore, fapt ce era foarte rar întâlnit în Franța, supranumindu-o “Reine du Boulevard”, “Notre Dame du Théâtre” sau “Monstre Sacré”.

Mai populară în Franța decât Greta Garbo

După aproape un deceniu petrecut la Paris şi numeroase roluri de succes, Elvira Popescu ajunsese în Franţa un nume mai popular decât Greta Garbo. Elvira Popescu a a jucat și în mai multe filme foarte apreciate, alături de staruri precum Alain Delon şi Claudia Cardinale.

În 1960, Elvira Popescu a jucat în filmul „Plein soleil“ („În plin soare“), lansat în engleză ca „Purple Noon“ (1960). Este vorba de ecranizarea franceză a cunoscutei nuvele americane „Talentatul domn Ripley“, scrisă de Patricia Highsmith în 1955. Tom Ripley a fost interpretat cu talent de tânărul Alain Delon, care era la începutul carierei. Maurice Ronet l-a încarnat pe Greenleaf, iar Marie Laforet a fost în rolul lui Marge. Elvira Popescu jucat-o pe „madame Popova“, iar această primă ecranizare a regizorului Rene Clement a fost considerată de mai mulți critici mai bună decât ecranizarea din 1999 a lui Anthony Minghela, avându-i în rolurile principale pe cunoscuții Matt Damon, Jude Law şi Gwyneth Paltrow.

Una dintre cele mai frumoase actrițe românce din toate timpurile, Elvira Popescu a ajuns inclusiv directoare la Théâtre de Paris şi la Theatre de Marigny. Se spune că Elvira Popescu ar fi fost una dintre sursele de inspiraţie ale lui Henri Matisse pentru faimosul tablou „La Blouse Roumaine“, realizat în 1940.

Apreciată de doi președinți ai Franței

Cariera Elvirei Popescu a avut o longevitate impresionantă, intinzându-se pe parcursul a 65 de ani. Ultimul soţ al Elvirei Popescu a fost baronul Sebastien Foy care s-a stins din viață în 1967. Marea actriță a apărut ultima oară la televiziune în serialul „La Voyante“, în 1972, iar ultimul său spectacol a fost piesa “La Mamma“, scrisă pentru ea special de către André Roussin.

În 1985, Elvira Popescu a părăsit vila somptuoasă pe care i-o lăsase contele Foy la Mezy pentru a se muta într-un apartament din Paris. La o vârstă înaintată, fără să își fi pierdut șarmul, Elvira Popescu a continuat să țină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, unde veneau constant mari personalități din toate domeniile, de la André Roussin, Guy de Rothschild și Jacques Chirac până la Pierre Cardin și Valéry Giscard d’Estaing. Cu toții au admirat-o și apreciat-o.

Elvira Popescu a fost recompensată în 1987 cu premiul “Molière” întreaga carieră, fiind decorată de două ori în 1970 și 1989 cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte distincții ale statului francez. Elvira Popescu a murit pe 11 decembrie 1993, la Paris, fiind înmormântată în Cimitirul Père-Lachaise din Paris. Unica sa fiică, Tatiana Athanasescu (1914-2003) s-a căsătorit în 1935 la Paris cu contele francez Guillaume Lecointre de care va divorța în 1944, recăsătorindu-se ulterior cu Guy Juvet, cu care a avut o fiică, Antoinette Juvet-Mir, unica urmașă în viață a Elvirei Popesco. În prezent, Antoinette Juvet-Mir, nepoata marii actrițe , lucrează la Geneva, fiind șef protocol la Organizația Internațională a Muncii, unde are o carieră la vârf de câteva decenii.

Am contactat-o pe e-mail inițial pe Antoinette Juvet-Mir și a acceptat cu multă plăcere și emoție să acorde un amplu interviu telefonic exclusiv pentru ”Weekend Adevărul”, interviu pe parcursul căruia a depănat numeroase amintiri speciale despre ilustra sa bunică. Este pentru prima oară când Antoinette Juvet-Mir acordă un interviu.

Născută la Geneva în 1958, Antoinette Juvet-Mir are un master în literatură franceză și un al doilea în literatură engleză, ambele obținute la Universitatea din Geneva. A lucrat timp de 11 ani ca redactor, editor și traducător la diferite instituții din cadrul Națiunilor Unite la Geneva, Londra și Roma, precum și la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) de la Paris, unde lucra mai multe luni pe an pentru a fi aproape de bunica sa.

Lucrează la Organizația Internațională a Muncii din 1993, fiind numită în 2013 Șefă a Protocolului. Și în prezent este Șefă a Protocolului la Organizația Internațională a Muncii în cadrul cabinetului directorul general.

„Weekend Adevărul“: Când ați descoperit pentru prima oară că bunica dumneavoastră a fost o actriță excepțională?

Antoinette Juvet-Mir: Cred că am știut dintotdeauna acest lucru, pentru că viața noastră era articulată în jurul teatrului. Însă cum bunica mea avea o mare modestie, considera cumva teatrul ca munca sa. Când mergeam la Paris, o vedeam zilnic mergând la teatru. Era și directoare de teatru și actriță. Mama, care a fost mâna dreaptă a bunicii mele din punct de vedere artistic, îmi vorbea despre ea încă din copilărie. Teatrul a făcut parte din familia noastră. Mai târziu, când am crescut, am avut o mare surpriză artistică văzând-o pe bunica mea pe scenă. Însă am știut mereu că era o actriță imensă.

Care sunt primele dumneavoastră amintiri și impresii despre Elvira Popescu?

Eram fascinată. Îmi aduc aminte de o fotografie cu mine stând pe genunchii săi. Eram fascinată de frumusețea și de personalitatea ei uriașă, ca și de lumina pe care o degaja. Eram fascinată de parfumul său – folosea un parfum ce mirosea minunat. Era o bunică foarte tandră și afectuoasă. Am adorat-o!

Limba română, un cod secret pe filieră maternă

Ați avut de multe ori conversații în română cu Elvira Popescu. Cum a fost descoperirea limbii materne?

Mama și bunica vorbeau mereu românește între ele. Pentru mine, limba română era limba secretelor. Mama era singurul copil al bunicii, iar eu eram singurul copil al mamei mele, astfel că aveam o relație foarte sudată cu ele. Pentru noi, româna era „limba noastră“. Nu puteam să duc conversații întregi în română, însă înțelegeam totul și puteam transmite mici mesaje către mama ori bunica atunci când nu doream ca ceilalți să înțeleagă. Pentru mine, româna era adevărata limbă maternă. Este cumva limba în care m-am născut.

Care sunt cuvintele în română pe care le iubiți cel mai mult?

Sunt multe cuvinte în română pe care le ador. Aș menționa în mod special „frumoasă“ și o expresie pe care o folosesc și eu frecvent, o expresie pe care bunica mea o utiliza atunci când îi era teamă și voia să își facă singură curaj: „Cu Dumnezeu, înainte“. Mai sunt și expresii pe care le folosesc de Paște, atunci când ciocnim ouă, expresii pe care le folosește și familia mea, care nu are rădăcini românești, soțul meu fiind spaniol.

Cum v-a influențat bunica viața?

Bunica mi-a influențat enorm viața. M-a impresionat mult prin puterea exemplului său. Bunica mea a fost un exemplu extraordinar de curaj monumental. A fost și un exemplu de multă muncă, de dragoste pentru lucrul bine făcut și de respect pentru muncă. M-a învățat să nu mă uit vreodată în urmă. Și ea a avut, ca fiecare, momente dureroase în viață, momente în care s-a simțit trădată. Însă a doua zi întorcea pagina și se concentra pe viitor. Am însoțit-o în multe turnee, inclusiv în ultimul din carieră. Îmi amintesc piesa „La Mamma“, de Andre Roussin, creată special pentru ea, piesă ce dura două ore și pe care o juca în fiecare seară. Iar bunica, deși cunoștea foarte bine piesa, o repeta inclusiv în timp ce eram în mașină între două spectacole. Iar eu, care o urmăream în turnee și pe scenă, vedeam că la fiecare reprezentație aducea ceva nou, ceva diferit.

În 1923, a plecat la Paris, cucerind rapid scena pariziană. Foarte repede, „L'accent d'Elvira Popescu“ a devenit proverbial. Critica a elogiat-o in corpore, fapt care este foarte rar întâlnit în Franța. Cum era pentru dumneavoastră accentul francez al bunicii?

Accentul pe care îl avea bunica era accentul său natural . Nu era ceva lucrat. Nu era un accent făcut special pentru teatru, era accentul său veritabil. Avea același accent și de fiecare dată când vorbea românește. Cred că în farmecul extraordinar pe care îl degaja, chiar mai mult decât accentul, conta mult și vocea sa. Bunica aparținea unei epoci în care actorii de teatru nu aveau microfoane. Și învățase pe parcursul studiilor la Conservatorul din București cum să aibă o voce puternică, specială, o voce care să fie auzită și de spectatorii din ultimul rând al unei săli de teatru. Avea o voce care era precum un instrument muzical. Pentru mine, vocea bunicii mele semăna cumva cu un violoncel. Și cred că vocea sa excepțională, pusă în slujba talentului, a contribuit mult la cariera sa impresionantă.

„Româncă, înainte de orice“

Care erau amintirile despre România pe care vi le povestea?

Erau adesea amintiri personale destul de dureroase din copilăria sa... De exemplu, ea și-a pierdut mama de foarte tânără... A crescut fără acea figură feminină, iar acest lucru a marcat-o profund. Bunica îmi povestea adesea de plimbările pe care le făcea la țară în România deoarece nu era pasionată de școală. În schimb, la Conservator a fost imediat captivată și a strălucit.

Ce loc ocupa România în inima ei?

Am ascultat recent un interviu al bunicii, în care spunea: „Mi-e dor de voi“... Mi s-a părut atât de frumoasă această frază și exprima atât de emoționant dragostea sa față de România... Și cred că bunica o spunea mult mai bine decât mine. Inima ei a rămas mereu în România. Bunica a rămas mereu româncă, înainte de orice. A luat cu ea toate amintirile legate de România și le-a făcut să trăiască în continuare. Și, cu siguranță, ea a contribuit mult la dragostea pe care francezii o aveau față de România.

Cum a fost legătura Elvirei Popescu cu România după ce a plecat din țara natală?

Bunica a revenit la un moment dat în România pentru ca mama mea să își revadă tatăl. Iar ulterior a decis să își aducă familia în Franța. Bunica avea un nepot care trăia cu ea în Franța, iar un altul venea des la ea. De asemenea, sora mai mare a bunicii era tot timpul cu ea în Franța.

Dacă ar trebui să o descrieți pe Elvira Popescu într-o frază, care ar fi acea frază?

(Zâmbește) Viața bunicii mele ar putea fi descrisă în multe fraze. În orice caz, pentru mine bunica a fost cel mai mare motiv de mândrie. Și nu doar pentru că a fost o bunică foarte afectuoasă și tandră cu mine, ci și prin exemplul pe care mi l-a dat. A fost mereu o mândrie pentru mine să spun că sunt nepoata Elvirei Popescu. Pentru mine, bunica a fost uriașă, atât uman, cât și artistic. Putea să joace orice rol, de la o fetiță de pe stradă până la o contesă. Avea o paletă totală de roluri.

Ultimul tren

Aveți un moment anume din viața bunicii dumneavoastră care vă este mai aproape de inimă?

Am multe amintiri. Însă una anume rezumă marea modestie a bunicii mele. Eram într-un turneu cu ea, pe care îl făcea vara, eu mă ocupam de logistică, de hotel, după care mă alăturam ei la teatru. Bunica juca în acel turneu în piesa „La Mamma“. Era un moment în care fiul său din piesă era pe scenă, iar bunica mea era în spatele scenei. Unul dintre primele lucruri la care mă uitam când ajungeam cu ea într-un teatru era ușa ce ducea în culise pentru a putea merge în sală și apoi să mă întorc în culise. Și, cum vă spuneam mai devreme, în fiecare seară spectacolul era diferit, pentru că bunica aducea rolului lucruri noi. Toate serile erau minunate. În acea seară despre care vă vorbesc, reacția sălii era din nou extraordinară. M-am dus în grabă în culise la bunica. Iar bunica mea, care avea multă autoritate, mi-a spus: „Întoarce-te imediat în sală! E ok în seara asta“. Ca și cum în celelalte seri nu ar fi fost bine, deși în toate serile reprezentațiile erau extraordinare. Însă bunica era atât de exigentă cu ea însăși încât în acea seară a considerat că a făcut o treabă bună și că nepoata sa trebuie să păstreze amintirea acelei seri. Este o amintire ce mă emoționează de fiecare dată, pentru că rezumă extraordinara modestie a bunicii mele.

Care este ultima amintire pe care o aveți legată de Elvira Popescu?

Este una extrem de emoționantă și vă mărturisesc că este o amintire cu care continui să trăiesc... În ultimii ani ai săi de viață mergeam la bunica la Paris aproape în fiecare weekend prin rotație eu, mama și tata. Eu nu ratasem vreodată vreun tren în acei ultimi ani când mergeam la ea, trenul Geneva-Paris devenise cumva o rată pentru mine, făcusem de sute de ori acel drum. Iar în ultimul weekend în care am mers să o văd am ratat trenul. Când am ajuns în cele din urmă la ea, era aproape adormită și am rămas mult timp în ușă privind-o... Nu știam dacă să o trezesc, dacă se va îngrijora că am ratat trenul. Nu am trezit-o și regret asta și acum... Am lăsat-o să doarmă, însă am privit-o mult. Nu știam că era ultima oară când o vedeam... După o săptămână, tata s-a dus la ea ca să o aducă la Geneva de sărbători. S-a dus să îi cumpere flori, pentru că adora să fie înconjurată de flori. Și tocmai atunci a murit... Multe persoane mi-au spus că trebuia să ne așteptăm la deces la 99 de ani. Însă problema e că moartea nu ne găsește niciodată pregătiți. Nu contează vârsta. Iar bunica avea o forță atât de mare a vieții, încât moartea ni se părea cumva de neimaginat în acel moment.

Cine cu Dior și Cardin, seri de poezie cu Jacques Chirac

A fost teatrul marea pasiune a bunicii dumneavoastră?

Este o întrebare cumva dificilă. Pentru mine, teatrul era slujba bunicii. În schimb, dacă vorbesc de pasiuni, România făcea parte din ființa bunicii mele. România era inseparabilă de ea. Când se întâmpla ceva dureros în România, suferea profund. În inima sa, România era marea pasiune, urmată de Paris. Bunica mea adora toate artele – avea toate simțurile artistice superdezvoltate. Îi plăcea mult opera, avea un simț artistic special pentru sculptură și pictură. Era o epocă în care mulți români care erau mari personalități artistice, de la dramaturgi și scriitori până la muzicieni, veniseră la Paris. Aș spune că marile pasiuni ale bunicii mele au fost România, Parisul și publicul. Bunica mea a iubit profund publicul. Iar acest fapt nu se aplică în cazul multor actori mari, cărora le e teamă de public. Însă bunica mea iubea fiecare persoană din sala de spectacol – era foarte modestă și spunea uneori: „Oare ce am făcut în viață ca oamenii să îmi fie atât de recunoscători?“. Bunica nu își dădea seama de bucuria pe care o aducea oamenilor.

Cum credeți că a reușit Elvira Popescu să aibă un asemenea succes la Paris?

Ea a ajuns la Paris într-o perioadă în care era o emulație puternică cu actori incredibil de buni, o perioadă în care parizienii erau mari iubitori de teatru, de literatură și muzică. Eu aș explica marea sa poveste de dragoste cu Parisul prin faptul că dădea totul, dădea tot ce era mai bun în ea în mod constant. Bunica a făcut și filme apreciate, însă iubea mai puțin cinema-ul comparativ cu teatrul. Pentru ea, teatrul era locul unde trăia. Iar față de Paris avea o dragoste specială. Au fost găsite caiete cu poezii pe care ea le scria în românește și le dedica Parisului când stătea în România. Pentru bunica, Parisul era orașul luminilor și al artelor. A fost o întâlnire specială între Parisul epocii și bunica mea. Mama mi-a povestit că atunci când bunica a urcat pe scenă pentru prima oară la Paris ca să joace în „Verișoara din Varșovia“, învățase rolul pe de rost în franceză, pentru că pe atunci nu vorbea franceza. Iar publicul era extaziat și se tot întreba: „Cine este această actriță? Este extraordinară!“. A fost dragoste la prima vedere între publicul parizian și bunica mea. Iar această dragoste are legătură atât cu imensul său talent, cât și cu generozitatea pe care a avut-o toată viața.

Între cei mai de seamă francezi ai vremii

Chiar și la peste 80 de ani, fără să-și piardă farmecul, bunica dumneavoastră a continuat să țină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată protipendada artistică și politică a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d'Estaing, precum și mulți alții, se numărau printre cei care o priveau și o ascultau fermecați. Cum ar putea fi explicată longevitatea farmecului inefabil al bunicii dumneavoastră?

Bunicii mele i-a plăcut mereu să primească oaspeți. Bunica era foarte frumoasă și avea o alură superbă. Bunica iubea marile personalități. Avea o mare afecțiune față de André Roussin, de care a legat-o întreaga carieră, și, de asemenea, era atașată de familia Rothschild. Este o poveste superbă legată de Pierre Cardin, pe care l-a întâlnit când acesta lucra pentru Christian Dior. Cardin avea un talent uriaș, așa că l-a angajat ca designer. La un moment dat, bunica a mers cu Christian Dior la restaurantul Maxim’s, local care, peste ani, a fost cumpărat de Pierre Cardin. Prima serată organizată de Cardin în acel restaurant faimos a fost în onoarea bunicii mele. A fost o serată extraordinară la care am participat și la care au luat parte numeroase personalități. Jacques Chirac o aprecia mult pe bunica mea – erau seri superbe în care venea și recita poezii.

Dintre marii actori francezi, care erau cei mai apropiați ca prieteni de bunica dumneavoastră?

Bunica avea o relație extrem de strânsă cu Jean Marais. A fost prietenă și cu Sacha Guitry, dar și cu Jean-Claude Brialy, care i-a fost aproape până la moarte. Bunicii mele îi plăcea mult să le dea porecle unor prieteni. Ea, care ținea minte texte ce durau şi două ore, nu ținea mereu minte numele complete ale unor oameni. De exemplu, când spunea „Grand“ știam că era vorba de Pierre Brasseur, un mare actor pe care îl admira mult. Cu Alain Delon era o relație aproape filială. Era emoționant să îl vezi pe Alain Delon lângă bunica mea. Ea fost prima care l-a făcut pe Alain Delon să debuteze pe scenă, la Theatre de Paris. De aici s-a născut o afecțiune foarte mare între ei doi, din ambele sensuri. Sunt sigură că Alain Delon îi păstrează și acum bunicii mele o mare afecțiune.