Andrei Pleşu împlineşte astăzi 66 de ani. „Intelectualii trebuie să construiască, încăpăţânat, speranţe“
Ar trebui angajată o echipă redacţională generoasă numeric pentru a scrie, chiar şi sintetic, o biografie a lui Andrei Pleşu. Vă arătăm, în schimb, câteva episoade din apariţiile publice şi academice ale criticului de artă, filosofului, eseistului, bloggerului Andrei Pleşu, personalitate reprezentativă a Şcolii de la Păltiniş. Şi câteva vorbe de duh – fără să alăturăm chipul autorului pe fundal violet, cum se face pe reţelele sociale – adunate din articolele sale de pe blogul pe care-l întreţine pe adevarul.ro
Dacă în viaţa publică Andrei Pleşu e un exemplu al moderaţiei, în apariţiile editoriale, umorul grav, lucid şi exhuberanţa lingvistică nu-i pot fi moderate. Un exemplu: extragem din volumul „Obscenitatea publică“ (2004), publicat la editura Humanitas, un scurt, sprinţar autoportret. Cu siguranţă puţin relevant, deloc edificator în legătură cu activitatea sa publică, totuşi de o expresivitate aparte: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile şi îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac şi cîrnaţii de Pleşcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanţa. Sunt, hélas, lacom, echivoc, uşor de atras spre lejerităţi de tot soiul... Asta e, vreau-nu-vreau, «reţeta» mea existenţială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. [...] Cine - atribuindu-mi perfecţiuni geometrice - e dezamăgit să-mi vadă ridurile, şi-a creat un interlocutor fals şi nu am de gînd să încurajez o asemenea anomalie“. Andrei Pleşu, „Obscenitatea publică“, pagina 11.
„O limbă română care, folosită de el, îşi dezvăluie posibilităţi neaşteptate [...] Andrei Pleşu face, ca de obicei, o acrobaţie lingvistică de performanţă“, spunea criticul literar Alex Ştefănescu, în „Istoria literaturii române contemporane“, în legătură cu volumului „Jurnalul de la Tescani“, publicat de Andrei Pleşu în 1993. „Autorul jurnalului nu vede ceea ce vede, ci ceea ce gândeşte“, spune Alex Ştefănescu.
Totuşi, cartea care poate fi considerată cartea de vizită a lui Andrei Pleşu este „Minima moralia“, despre care criticul literar spune că „a aterizat graţioasă şi ineficientă în terifianta realitate a dictaturii comuniste, ca un aerostat în craterul unui vulcan în plină erupţie“. Volumul a apărut în anul 1988 şi a fost reeditat în 2002, 2005 şi 2013. Alex Ştefănescu: „Valoarea morală a unui om este, în realitate, valoarea lui de întrebuinţare (de către ceilalţi oameni). Cu cât un semen ni se pare mai convenabil, mai utilizabil în avantajul nostru, cu atât îl socotim mai bun. Judecarea morală a unui om este de un cutremurător cinism (ca judecarea – din perspectiva producătorului de cherestea – a unui arbore)“.
După ’89, Andrei Pleşu publică, printre altele, „Chipuri şi măşti ale tranziţiei“ (1996), „Despre îngeri“ (2003, 2005, 2012) „Comèdii la porţile Orientului“ (2005, 2006, 2008, 2011, 2012), „Note, stări, zile (1968 – 2009)“ (2010, 2012), „Despre frumuseţea uitată a vieţii“ (2011), „Parabolele lui Iisus“ (2012). În acest timp, este activ pe scena publică şi ocupă funcţii precum ministru al Culturii (28 decembrie 1989 – 16 octombrie 1991), ministru al Afacerilor Externe (29 decembrie 1997 – 22 decembrie 1999), membru în CNSAS (timp de patru ani, până la 7 octombrie 2004) şi consilier prezidenţial pentru relaţii internaţionale (20 decembrie 2004 – 3 mai 2005).
Angajat în viaţa publică este însă în permanenţă: după ’89 a înfiinţat institutul de studii avansate „New Europe College“ şi revista culturală „Dilema“ (devenită „Dilema veche“), în care scrie săptămânal. Începând din decembrie 2012, Andrei Pleşu este blogger „Adevărul“ , titulatură pe care a privit-o neîncrezător la început, dar care l-a apropiat şi mai mult de cititorii săi. Articolele de blog ale lui Andrei Pleşu sunt printre cele mai citite articole publicate pe adevarul.ro
„Prin firea, educaţia şi biografia mea, prefer ordinea delimitărilor legitime, respectul unor reguli unanime dar stricte, «specializarea» profesională şi socială. Sunt pentru dialog, cu condiţia să nu vorbească toată lumea în acelaşi timp. Sunt pentru libertatea opiniei, cu condiţia să fie privilegiată competenţa opiniei. Sunt pentru libertatea exprimării, cu condiţia exprimării corecte şi civilizate. Pe scurt nu haos, nu diletantism ţanţoş, nu agramatism agresiv. Or ăsta e, cred, riscul blogurilor: sunt prea la îndemînă. Numai cine nu vrea nu intră pe teren. […] Şi dacă, totuşi, mă înşel? Dacă, fără să-mi dau seama, ajung în categoria acelora care au fost scandalizaţi de apariţia tiparului, a maşinii cu aburi, a trenului, automobilului şi avionului? Dacă mă sclerozez prematur? Nu e mai bine să dau o şansă lumii noi? Nu e mai bine să risc? Să văd şi eu cum e? Să asum starea de fapt, fie şi cu titlul de experiment? Un bătrîn nu e bătrîn adevărat, dacă nu face, din cînd în cînd, pe tînărul. Aşa că am să încerc. Am să arăt prietenilor şi duşmanilor că nu sunt chiar aşa de anchilozat. Că pot face şi eu turism în Arcadia noutăţii. Ba chiar – dacă mă enervez – că am, ca să zic aşa, blog-ul în sînge. Dacă reuşesc, voi putea zice, ca domnul Jourdain, că, în fond, toată viaţa am practicat blogăreala, chiar dacă n-am ştiut c-o fac“, scria Andrei Pleşu în prima sa postare pe blog.
Fragmente aleatorii din editorialele lui Andrei Pleşu de pe adevarul.ro:
România în chiloţi, 14 ianuarie 2013 : Inventarul „culturii” autohtone a ajuns să semene a groapă de gunoi: huiduieli la sărbătorile naţionale şi la înmormîntări, hachiţele Oanei Zăvoranu, alcovul cuplurilor Bahmuţeanu-Prigoană, Irinel-Monica şi Andreea Marin-Ştefan Bănică, erotismul exacerbat al poliţiei olteneşti, răfuielile interlopilor etc.”Specificul” subiectelor atrage după sine alegerea corespunzătoare a invitaţilor la ”dezbateri”: Miron Cosma, C.V.Tudor, Condurăţeanu, Dan Diaconescu ş.a.m.d. Talk-show-ul politic a căzut şi el, demult, în retorică ţăţească, în tacla de bodegă, în sentimentalism turmentat. Seară de seară, o echipă de cuconiţe nervoase îşi dau poalele peste cap în diferite studiouri de televiziune, întrecîndu-se una pe alta în mediocritate şi ţîfnă.
Slăbiciunile Occidentului, 18 august 2014 Relaţiile „diplomatice” dintre Federaţia Rusă şi restul lumii seamănă cu încercarea unei doamne distinse de a dansa menuet cu un tigru flămînd. Lucrurile se termină prost…Una peste alta, Putin e băiat de băiat, om de ispravă, hiper-cool. Numai Siberia e mai cool!
Cînd vinovatul e nevinovat, 21 iulie 2014 : Victor Ponta nu e vinovat! Face şi el ce poate, ce-i îngăduie vîrsta, educaţia, vanitatea şi soarta…Problema este că, pur şi simplu, nu e la locul lui.
O ţară de cartier, 14 iulie 2014 : De ce se vorbeşte atît de Dan Voiculescu? Personajul e din cale-afară de bogat, dar nu din cale-afară de interesant. Ştim că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a confirmat drept colaborator al fostei securităţi (dar, slavă Domnului, nu e un caz unic), ştim că de şase ani reuşeşte, prin felurite tertipuri, să-şi amîne procesele, declarînd mereu că vrea să le vadă încheiate, ştim că nu-l poate suferi pe Traian Băsescu. Ei şi? Nu ţin minte nici o vorbă memorabilă rostită de dl. ”profesor” (?!), în afară de cele repetate la nesfîrşit, în declaraţii de presă reiterate isteric, pe toate canalele: ”nu sunt oligarh, sunt pensionar”, ”a fi oligarh e o calificare pozitivă”, ”beneficiarul real al unei afaceri e cel din spate, iar eu sunt mereu în faţă” ş.a.m.d.
O dată pentru totdeauna, 17 martie 2014: Fizic vorbind, mă dau bătut: sunt gras, urît, poate nu prea român, am ochi bulbucaţi şi mănînc toată ziua, pe banii contribuabililor, ecleruri şi omlete.
Oameni de plastilină 10 martie 2014: Am urmărit şi eu, ca şi alţii, dialogul Antonescu-Gâdea. Dl. Gâdea a fost în linia deja cunoscută a personajului pe care îl întruchipează: un băiat nervoşel şi sentimental deopotrivă, pendulînd între scîncet umed şi furie răcnită. O obrăznicătură cu veleităţi inchizitoriale. De cîte ori îl văd, îmi vine să-l întreb: „Drăguţule, tu ce vrei să te faci cînd o să fii mare? Predicator? Activist social? Fată-n casă? Şef de sală? Un singur lucru să nu încerci: gazetăria. Nu de alta, dar e o meserie care obligă, între altele, la o bună cunoaştere a limbii române“.
Viitorul românesc, 29 decembrie 2009: Pentru ca o naţiune să se mobilizeze consecvent şi tenace e nevoie nu de o făloasă privire îndărăt, spre legendare zile de glorie, ci de un proiect comun, de o viziune asupra viitorului. Cu alte cuvinte, o perspectivă de construcţie comună e un factor de coeziune infinit mai vital şi mai eficace decât memoria unor împrejurări trecute.
Frica, 16 februarie 2010: Suferim, se pare, de un masochism galopant, cu înfăţişări diverse: ne place să ne cultivăm spaimele, să colecţionăm veşti proaste, să anticipăm catastrofe (sau să le urmărim febril pe cele care au loc aiurea), să degustăm nefericirea altora, să ne simţim înconjuraţi de primejdii iminente. Ne e mereu frică de ceva şi ne trăim frica voluptuos, lacom, practicând, ca pe un sport agreabil, numărătoarea inversă. […] O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu de mult, înaintaşii noştri. Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie
Metamorfoze, 1 iunie 2010 A deveni şef, lider de opinie sau de partid, vedetă de televiziune, ministru, mă rog, VIP de o specie oarecare, echivalează mai întotdeauna cu o mică sau mare sminteală. Ar fi la îndemână să vorbim de „rinocerizare" dacă n-am fi în ţara lui Caragiale, „o ţară tristă, plină de umor", aşezată definitiv la „porţile Orientului, unde totul se ia în uşor". Rinocerizarea e dramatică, sumbră, când nu e direct sângeroasă. Sminteala autohtonă e şi ea toxică, dar are un „ce" ridicol: stârneşte mai curând deriziune decât teamă. Nu impresionează prin ferocitate, ci prin penibil.
Sursa: adevarul.ro
