Rusia urmează în Ucraina acelaşi plan ca şi în Cecenia: oraşe bombardate, un satrap instalat cu forţa la putere, stăpânire prin frică

Ofensiva rusă din regiunea Donbas de-a lungul unui front de sute de kilometri este scena celor mai îndârjite lupte pe pământ european de la al Doilea Război Mondial: maşina de război a Rusiei, cu o forţă superioară a artileriei, avansează încet, în ritm de un kilometri sau doi pe zi, dar sigur, provocând pierderi devastatoare forţelor ucrainene de apărare. Armata Rusiei, redresată după eşecurile de la începutul invaziei, duce acum războiul total pe care l-a dorit – unul care aduce cu războaiele împotriva separatiştilor rebeli ceceni.

La capătul unui război prelungit, declanşat în anii `90 şi purtat în două etape, Putin a nivelat oraşele şi satele unui stat suveran şi a subjugat populaţia, pe un fundal de haos şi teroare.

Ucraina are o populaţie de 40 de ori mai mare ca Cecenia, astfel că o invazie pe acelaşi tipar ar fi exponenţial mai devastatoare.

În cazul Ceceniei, şi acum al Ucrainei, strategia Rusiei are trei etape:

Pacificarea

Prevăzută a fi rapidă acolo unde este posibil, se produce altminteri prin distrugere sistematică până la nimicire. În Cecenia, faza rapidă a avut loc în majoritatea localităţilor periferice din preajma râului Terek, unde trupele ruse au năvălit spre finele anului 1999. În primele zile ale invaziei în Ucraina, trupele ruse au copleşit rapid apărarea din localităţile din sud precum Melitopol şi Herson.

Dimpotrivă, în zonele urbane apărătorii ucraineni au format o rezistenţă slab înarmată, dar compactă.

Tactica ruşilor în acest caz a fost să pună la pământ aceste oraşe – clădire cu clădire. Mariupolul, un oraş plin de viaţă, a fost redus la ruine după trei luni de asediu, având aceeaşi soartă cu capitala cecenă Gronzîi – numit de ONU „cel mai distrus oraş de pe Pământ” .

Instalarea unui zbir

Cucerirea este urmată de instalarea unui zbir care să cimenteze ocupaţia şi să menţină supunerea populaţiei. Candidaţi s-au găsit şi printre ceceni, lăudaţi şi de marii scriitorii ruşi ca având un spirit aproape indestructibil – mai cu seamă fiind amintit Ahmad Kadîrov, fostul mare muftiu al Icikeria, cum se numea Republica Cecenia independentă, asasinat în 2004, după o domnie scurtă.

Ruşii au găsit un substitut în persoana fiului său, Ramzan, un fost rebel. În Ucraina, ruşii au avut de unde alege în teritoriile deja ocupate Doneţk şi Luganski, ca în cele nou-capturate să găsească politicieni pro-ruşi sau corupţi suficient de servili încât să îndeplinească ordinile de a crea o aparenţă de normalitate în timp ce se ocupă de eliminarea ultimilor rezistenţe civile.

O nouă ordine

În final, impunerea unei noi ordini. La început, localnicii vor fi ţinuţi în frâu de forţele de ocupaţie, dar apoi va fi necesar să existe o forţă locală, care să-şi exercite autoritatea asupra localnicilor şi să fie capabilă singură să asigure supunerea şi represiunea. Astfel se va construi un nou aparat de dominaţie în cadrul căruia cei învinşi îşi vor asuma responsabilitatea pentru zdrobirea ultimelor urme ale rezistenţei locale, scrie Atlantic. Vor fi promise şi stimulente: reconstrucţie de tip Potemkim precum zgârie-norii ţipători sau uriaşa moschee din Groznîi.

Planul Rusiei are şi alt aspect, unul de rău augur: ca şi în cazul Ceceniei, Rusia ar fi dispusă să aştepte cu răbdare momentul de a-l duce la capăt, acceptând între timp un armistiţiu.

Invazia din Ucraina are asemănări izbitoare cu desfăşurarea războaielor din Cecenia: ruşii au fost învinşi în Primul Război Cecen ca victoria lor să vină abia după un impas şi o înfrângere umilitoare în a doua Bătălie pentru Groznîi.

Eşecurile şi aşteptările nerealiste ale primei luni a invaziei în Ucraina seamănă extrem de mult cu campania iniţială din Cecenia – ruşii se aşteptau şi atunci la minimă rezistenţă şi capturare-fulger.

A urmat un armistiţiu şi retragerea trupelor ruse, după care, în ceea ce părea o victorie a cauzei separatiste, chiar recunoaşterea suveranităţii Ceceniei. Apoi Rusia a aşteptat ca statul devastat să se destrame singur – pe fondul haosului, sărăciei şi conflictelor interne, preşedintele republicii, Aslan Maskhadov, n-a avut puterea de a ţine sub control miliţiile ce şi-au crescut influenţa- forţele naţionaliste au fost înlăturate de radicalii de dreapta, militanţii islamici salafişti, ca şi de ideologii străini precum Ibn al-Khattab care a comandat combatanţi islamişti în ambele războaie cecene.

În calitate de premier al Rusiei, Putin s-a folosit de o operaţiune sub steag fals a FSB pentru pretextul unei a doua invazii – de data asta, armata rusă a zdrobit întreaga rezistenţă şi a nivelat Groznîi.

În Cecenia de azi, procesul este încheiat şi a atins faza integrării imperiale. O pace cosmetizată şi un oraş prosper sunt faţada unei republici guvernate cu impunitate de ofiţeri de securitate, unde domneşte frica, dar şi revolta înăbuşită, sub regimul brutal al lui Kadîrov.

În teritoriile ocupate din estul şi sudul Ucrainei, procesul este abia la început – la Herson se plănuieşte un referendum de proclamare a independenţei sau de anexare la Rusia – în timp ce ucrainenii primesc deja lecţii de istorie revizionistă. La fel ca şi în Cecenia, au luat naştere mişcările partizane de după ocupaţie.

Ucraina este o naţiune mult mai întinsă decât Cecenia şi are parte de fluxul armelor occidentale. În prezent, Ucraina rezistă, în timp ce Rusia progresează pe fondul avantajului adus de logica conflictului de uzură. Moscova are clar în minte un rezultat precum în Cecenia, arată analiza The Atlantic.