Ana Ularu povestește că de-a lungul timpului s-a confruntat cu diverse tipuri de agresiune și bullying, mai ales în adolescență, când se îmbrăca băiețește: „Nu mă erijez deloc în victimă, dar m-am lovit foarte mult de prejudecăți“.

Ana Ularu (37 de ani) este o artistă completă și un om complex. Îi plac Picasso, Matisse și Rothko, pălăriile cu boruri largi și cărțile – citește mereu în pauzele de filmări și niciodată nu ezită să recomande o lectură bună. Spune fără șovăire că este o persoană subiectivă atunci când vine vorba de artă și că este o fire revoluționară, doar că, odată cu vârsta, își alege cu grijă bătăliile. Actrița a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre construirea personajului său din „Spy/Master“, despre comunismul dinainte de ’89 și așa-numiții champagne socialists de astăzi, precum și despre libertate, cancel culture și statutul femeii în societate.

„Weekend Adevărul“: Cum ajunge un actor român să joace la Hollywood?

Ana Ularu: Eu am avut șansa de a juca în filmul unui regizor debutant, Bogdan George Apetri, numit „Periferic“. Filmul a luat niște premii, am luat și eu niște premii și m-a contactat un agent cu care am ales să lucrez. Treaba ta ca actor devine mult mai grea din clipa când ai un agent, pentru că ești mult mai solicitat. E un efort mult mai mare pe care îl faci odată ce intri într-un sistem internațional, inclusiv financiar, inițial. Trebuia să zbor, uneori de pe o zi pe alta, la Londra, să dau probe, anunțate cu foarte puțin timp înainte, și care erau destul de costisitoare. De foarte puține ori cu reușită, pentru că asta e natura meseriei. Astăzi, e mai ușor, pentru că actorii fac cu precădere self-tapes auditions. Se filmează singuri și trimit videoclipuri la castinguri. Însă, mereu o spun, câtă vreme am făcut „Periferic“, nu m-am gândit la niciun soi de recunoaștere. Te gândești că vrei să-ți dezvolți cariera? Absolut, dar eu când lucrez mă gândesc doar la ce lucrez. Cred într-o gândire mult mai zen de înfăptuire a ceea ce ai în față la momentul dat, fără să proiectezi în viitor. Nicio secundă cât am făcut „Spy/Master“ nu m-am gândit că vom fi nominalizați la Berlinale.

Mulți actori de la Hollywood se pregătesc pentru roluri folosind method acting (n.r. – interpretarea metodică) argumentând că doar astfel pot reda cu acuratețe un personaj. Lucrând la Hollywood cu nume celebre precum Keanu Reeves, Tom Hanks sau cu regizorul Ron Howard, consideri că ai învățat lucruri noi din punct de vedere tehnic?

Nu cred că am învățat ceva actoricește, diferit. Am învățat cum să funcționez în fiecare sistem, conform proiectului. Sunt un om adaptabil. Nu am cuantificat la sfârșitul zilei, să-mi spun „astăzi, am învățat x, y, z”. Stau foarte mult de vorbă cu toți oamenii cu care lucrez, dar nu m-am dus ca la școală. De exemplu, mi s-a părut foarte interesant la Keanu cum își conservă energia. Avea momente în care se aduna în sine, nu se expanda atât de tare pe cât o fac eu. Method acting sau ideea acestei metode nu este ceșcuța mea de ceai. Este doar o altă extrapolare a metodei Stanislavski, care la finalul vieții sale a spus că „Există și calea de a merge din înăuntru spre afară, dar este la fel de valabil și drumul de a merge de afară spre înăuntru“. Metoda Meyerhold, de exemplu, funcționează tot timpul din exterior spre interior – aleargă dacă vrei să ți se facă frică.

Multă vreme se spunea că cinematografia românească produce doar filme de artă pentru publicul de festival din străinătate. În ultimii ani asistăm la un boom, unde producții internaționale precum serialul „Wednesday“ al lui Tim Burton au ales să lucreze cu studiouri românești sau filme comerciale românești precum „Teambuilding“ care au succese istorice la cinema sau pe platformele de streaming. Suntem oare martorii unui nou Nouvelle Vague Roumaine?

Eu sunt pentru existența a orice. Nu cred că una se anulează pe cealaltă. E loc pentru toată lumea. Probabil e un nou val de cinema românesc.

„Nu e o crimă să fii subiectiv“

Artiștii și operele lor sunt de multe ori supuse oprobriului. Tu ce părere ai de cancel culture (n.r. – cultura anulării)? Există o separație între om și artist?

Sunt extrem de ruptă din punctul acesta de vedere. Nu pot să dau un răspuns care să mulțumească activiștii, dar nu pot să mă trădez nici pe mine. Eu sunt cât se poate de activistă, dar când vine vorba de artă, probabil că sufăr de ipocrizie. Sunt gata să anulez din cauza subiectivismului un artist care nu-mi place, dar să apăr unul care-mi place, ca Woody Allen sau Picasso. Îmi place să vizitez muzee, iar unul dintre ele a fost atelierul său din Paris. În viața de zi cu zi, probabil că fusese un monstru, mai ales pentru Dora Maar sau oamenii care l-au iubit. Desigur, odată ce știi omul, privești altfel pictura sa, dar vrei să lași generațiile următoare să crească fără să vadă un tablou de-ale sale? Până la urmă, perspectiva noastră e unică. Suntem cu toții jucători first person (n.r. – perspectiva grafică din jocurile video unde este redată din punctul de vedere al jucătorului). Nu e un răspuns simplu, pentru că ține de subiectivism și nu e o crimă să fii subiectiv.

Se spune că ai atâtea vieți câte cărți ai citit. Se poate vorbi la fel și despre un actor și personajele pe care le joacă?

Sunt fericită că mă joc. Eu nu am crescut niciodată din punctul acesta de vedere și în continuare sunt copil. Nu trăiesc viața altora, ci momente din viețile altora. Nu trebuie să-ți asumi tot. Eu descopăr amănunte din viața personajului în timp ce joc. Desigur, îți creezi un backstory și citești textul printre rânduri. E normal și indicat să faci asta, dar nu e ceva ce trebuie făcut musai la toate personajele.

De-a lungul timpului am auzit de persoane care și-au pierdut mințile în urma unui rol. Cât de mare este riscul pentru un actor să se piardă ca om?

Foarte mare. Sunt foarte multe cazuri de actori care s-au pierdut. Actori care s-au lăsat, actori care s-au călugărit sau care au luat-o razna. E interesant cum actori care l-au jucat pe Iisus au înnebunit. Poate e o chestie de hybris, poate că divinitatea nu se vrea neapărat pusă pe ecran și se supără. Nu-mi place să vorbesc despre credința mea, dar sunt spirituală. Sunt un om cu foarte multă credință, dar nu neapărat în Dumnezeul acela cu barbă din Cer. Însă cred într-o forță care e mai presus de noi și în forțe intermediare – ceea ce s-ar numi „îngeri“.

Fiecare artă cu ritmul ei

Conform IMDB, nu ești doar actriță, ci și regizoare. Te vezi în viitor mai mult în spatele camerei, regizând?

Da, am regizat niște videoclipuri muzicale de la trupa Greeting Sugar și le-am făcut pe banii mei. Aș mai face asta oricând. Chiar am planuri cu soțul meu în direcția asta. Marc e ca mine, actor și regizor, dar el a avut nominalizări la Cannes pentru videoclipurile sale. A avut mult mai mare succes, dar și bugete. Eu am adus de la mine de-acasă (râde). Am scris împreună și vrem să regizăm împreună, dar nu o să mă las niciodată de actorie. Sper asta. Mi-e teamă de ideea de a mă lăsa de actorie, pentru că ar însemna boală. Mie îmi place să joc, și o să joc și bunici. În cazul meu, probabil bunici criminali (râde).

Ce îți place la un regizor?

Îmi plac regizorii care colaborează și care mă surprind. Nu sunt un om care ține cu dinții de ideile sale. Sunt cât se poate de voluntară și îmi place să creez, dar îmi place să fiu și modelată. E o întâlnire la mijloc. Într-adevăr, nu este democrație în totalitate, până la urmă trebuie să te subsumezi viziunii cuiva. E o gândire comună, dar toată lumea se adună sub un singur steag, altfel ar fi disonanță. În toate artele se vorbește despre ritm, despre contratimp, iar muzica e construită în așa fel încât se subsumează unei game, unui tempo. O pictură are ritm – „Guernica“ lui Picasso are ritm.

„Run, boy, run“

Mama ta, ca scenograf, a lucrat la clipuri pentru artiști internaționali precum trupa Kasabian şi Dizzie Rascal care este artist grime, gen muzical derivat din cultura hip-hop. Tu ai regiza un clip care provine din acest gen muzical?

Îmi place foarte mult să regizez, nu contează genul muzical. Îmi place să scriu scenarii în mintea mea. Respect hip-hopul. Este o altă formă de punk, o altă formă de rebeliune. Aveam o idee foarte bună pentru o piesă de la Subcarpați. I-am povestit lui Bean MC (n.r. – fondatorul trupei), dar nu până la capăt. Am și jucat într-un clip al celor de la Subcarpați, dar clipul pe care mi-ar plăcea să-l regizez vreau să-l fac pentru că este un soi de declarație de dragoste a mea pentru spațiul dintre granițele astea. Un soi de teamă a mea că trebuie să nu mai fiu. De asemenea, mi-ar plăcea să regizez o piesă a lui Woodkid, dar e animație și ar costa enorm.

Dar într-un musical te-ai vedea jucând?

M-aș vedea și într-un musical, de ce nu? Vreau să fac muzică. Ce-i drept, e cam nișat ce fac eu. Nici nu mor de talent în direcția asta, nu sunt un virtuos, precum cei de la operă, care sunt supra-oameni. Eu mă uit la Cecilia Bartoli ca la Dumnezeu. Aș putea trece drept lăutar, dar și ei sunt foarte talentați, deci eu sunt venetică pe plaiurile muzicii. Mie îmi place foarte mult să cânt, mă face fericită. Îți cânt niște rock ori altele atât cât mă duce vocea. Mă duce mai mult de când m-am lăsat de fumat, de când m-am îndrăgostit de soțul meu care nu fumează. A fost o dovadă a puterii personalității și convingerii mele, pentru că fumam isteric. Nu o să spun niciodată când m-am apucat de fumat, pentru că va citi și mama acest interviu (râde), dar m-am luat serios în facultate. Era un stres îngrozitor. Primul an de UNATC este întotdeauna ceva care îți rupe creierii.

„Am fost lovită fizic de multe ori“

Nu te obosesc interviurile ca tur de forță pentru promovarea unui film? Unii actori spun că sunt treaba murdară a meseriei.

Nu mă deranjează. Mi se pare flatant ca cineva să fie interesat de părerea mea, despre orice ar fi, mai ales că odată cu timpul îmi mai schimb părerile. Omul are dreptul să-și schimbe părererile, și nu numai, e obligat să o facă dacă argumentele merg în direcția aia. Asta ne-ar ajuta foarte mult și ca nație. Iacătă, toți cei care militează pentru familia tradițională și care se opun faptului ca dreptul la căsnicie să fie al tuturor celor care își doresc o familie. Ar putea să-și mai schimbe puțin părerea.

Teama de repetiție provine oare din faptul că mare parte din timpul tău ți-l petreci repetând pentru rolurile pe care le interpretezi?

Mă obsedează de a nu arăta ca toată lumea. Am avut această teamă dintotdeauna, de când am o conștiință formată și o identitate care să știe să se exprime. De când mi s-a cristalizat personalitatea, am început să am snobismele aferente, printre care obsesia de a nu mă repeta în societate. Nu arătam ca celelalte fete din liceu când erau la modă Christina Aguilera și Britney Spears, iar blugii erau într-un anumit fel. Eu mă îmbrăcam diferit. Am încercat o perioadă să mă raliez, prin gimnaziu. Îmi doream să ascult muzica celor din generația mea, însă când mă duceam acasă ascultam Charles Aznavour și Patricia Kaas ori Queen şi Sting. Ori eram în faze extrem de punk sau hippy, ori eram înnebunită cu The Who și Led Zeppelin. Aveam gusturi diferite. Nu mă încăpățânam să fiu diferită. Eram. Când a apărut moda emo, eu de-a naibii m-am dus complet în altă direcție. Am fost constantă cu mine și cu felul de cum mi-a plăcut să mă învelesc în haine de-a lungul timpului. Ele sunt armura noastră exterioară. Îmi plac lucrurile un pic teatrale și în același timp o îmbrăcăminte foarte funcțională. E un „puștism“, dar e haios. E și un tip de rebeliune, însă n-am avut devieri majore. E o muncă de-o viață să vezi ce te compune ca om.

Nu te-ai lovit de prejudecăți din cauza asta?

M-am lovit tot timpul de prejudecăți. Mi s-a întâmplat să se strige după mine „Ce urâtă ești!“. Am fost lovită fizic de multe ori. Am fost lovită peste ceafă și am căzut. Să lovești o fată de 14 ani? De multe ori, oamenii se luau de mine pentru că purtam pălării cu boruri largi. Mi-au plăcut dintotdeauna (n.r. – a purtat una chiar și în timpul interviului). Le-am văzut prima dată la mama mea, care purta trenciuri negre și pălării pe vremea când lucra ca scenograf la filmul „Gadjo Dilo“. Nu mă erijez deloc în victimă, dar m-am lovit foarte mult de prejudecăți. Una dintre cele mai urâte amintiri este de când mă întorceam de la școală și eram îmbrăcată cu hainele tatălui meu. Am trecut pe lângă băieții de la Steaua, care se antrenau, și s-au legat de mine: „Ce-i asta, mă? Băiat sau fată? Ia să vedem!“. Au încercat să mă atingă, dar m-am ferit. A fost înfiorător, dar tatăl meu m-a crescut cu ideea de autoapărare și am avut tot timpul un soi de instinct și o reacție rapidă. În Milano a vrut cineva să mă ia de talie și i-am sucit mâna fără să îmi dau seama. Altă dată, când filmam la Roma, am văzut o masă cu niște fete tinere care erau agresate de niște huligani englezi veniți la un meci. Le pupau cu forța și le ziceau: „Hei, fata! Da` de ce nu zâmbești? Ia mai zâmbește!“. Iar ele, încă încercau să fie politicoase... Mi s-a urcat sângele la cap știind că aștept o fetiță. Îmi adusesem aminte prin tot ce trecusem de-a lungul timpului și mă întrebam „Dar de ce să zâmbesc eu? De ce să fiu obligată să fiu politicoasă în fața unui agresor? Eu nu am fost în viața mea politicoasă în fața unui agresor”. Sunt niște bariere pe care nu le avem deloc ca societate față de fetele tinere. E un segway (n.r. – bicicletă electrică cu auto-echilibru și două roți; folosit aici cu sensul de „trecere“) direct în serialul în care joc acum. Se numește „The Power“. Noi nu ne dăm seama câtă violență și câte micro-agresiuni sunt asupra fetelor tinere. E o teamă constantă pe care o trăiesc. Ne obișnuim de mici să trecem pe partea cealaltă a străzii. Bărbat sau femeie sau orice altceva s-ar defini oamenii, suntem puși în relația aceasta nesănătoasă de unul contra celuilalt, când de fapt noi ca societate funcționăm împreună, nu unii împotriva celorlalți.

De multe ori auzim femei adulte care iau apărarea bărbaților și judecă femeile. De ce crezi că se întâmplă asta?

Pentru că sunt îndoctrinate. Dăm singure în noi pentru că ni se spune „așa e femeia“. Au crescut în sistemul de „mergi cu capul plecat și fii ascultătoare“ ori „lasă, că se întoarce el acasă“ și „dacă te înșală, e întotdeauna vina celeilalte, nu e vina lui!“. Săptămâna trecută am avut una dintre „celebrele” mele certuri cu șoferii de pe aplicațiile de ridesharing, când șoferul nu a oprit la trecerea de pietoni, o fată care traversa regulamentar i-a spus ceva de dulce, iar el a început să urle la ea și să o jignească.

Nu te-a recunoscut șoferul?

Nu mă recunoaște nimeni. Mă mai recunoaște câte cineva, din când în când, iar cei care o fac sunt din teatru. Asta mă bucură foarte tare, mai ales că joc la Teatrul ACT, care este independent. Înainte de fiecare spectacol mă uit o dată la zece minute pe mystage.ro ca să verific câte locuri s-au ocupat în sală. Cabotinul din mine are nevoie să știe că e public în sală (râde). Pe vremuri, cabotin însemna un actor mediocru care urmărește succesul prin metode ușoare, dar sensul a evoluat, iar astăzi s-a inversat într-unul de overactor – actorul care exagerează și se suprasolicită.

Te inspiră și îți dau forță pentru rolurile tale problemele prin care trec femeile în societate? Mai ales că de regulă joci personaje feminine dure?

Nu doar femeile trec prin asta, ci și persoanele trans. Mă responsabilizează în a le da personajelor mele un pic mai multă „carne“. Atunci când primesc un astfel de personaj, nu vreau să fie unul sec – doar o mașină de ucis. Mă bucur să pot fi reprezentanta acestui arhetip de femeie războinică.