Cu toate că nu a prins decât puțin din perioada comunismului, Ana Ularu spune cu hotărâre că întoarcerea la acea epocă a fricii este absurdă și că toți tinerii care laudă această doctrină politică „ar plânge ca niște bebeluși când li s-ar lua toate drepturile“

Ana Ularu (37 de ani) este o artistă completă și un om complex. Îi plac Picasso, Matisse și Rothko, pălăriile cu boruri largi și cărțile – citește mereu în pauzele de filmări și niciodată nu ezită să recomande o lectură bună. Spune fără șovăire că este o persoană subiectivă atunci când vine vorba de artă și că este o fire revoluționară, doar că, odată cu vârsta, își alege cu grijă bătăliile. Actrița a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre construirea personajului său din „Spy/Master“ , despre comunismul dinainte de ’89 și așa-numiții champagne socialists de astăzi, precum și despre libertate, cancel culture și statutul femeii în societate.

„Weekend Adevărul“: Cum este să fi jucat în primul serial românesc nominalizat la un festival internațional de film?

Ana Ularu: Nu este o producție sută la sută românească, dar este foarte flatant. Când am aflat de nominalizare a fost bucurie și a fost petrecere cu pizza și vin cu echipa la noi acasă. E un compliment. Festivalul de film de la Berlin e unul dintre altarele uriașe la care vrei să ajungi. Câtă vreme am fost acolo, am chicotit încontinuu de bucurie.

În piele de șarpe

Personajul pe care îl interpretezi în serial, Carmen Popescu, este un spion care lucrează pentru serviciile secrete de contraspionaj din România comunistă. Cum ți s-a părut personajul?

E o femeie inteligentă, eficientă și luptătoare, egală cu toți din cercul ei, și își ține preferințele personale la minimum. Ți-e frică de ea pentru că e bună la slujba ei și a ajuns sus prin propriile mijloace de impunere. Totuși, cea mai mare greșeală pe care o face este că lasă să transpară vendeta personală față de Victor Godeanu, personajul principal, interpretat de Alec Secăreanu. Pentru ea, Godeanu e un om care nu respectă regulile și totuși ajunge unde vrea fără să plătească.

Ce ți-a plăcut la personajul tău?

Întotdeauna găsesc ceva care să-mi placă la personajele mele. La Carmen Popescu mi-a plăcut tot, chit că este inamicul. Claudiu Bleonț (n.r. – care joacă rolul lui Nicolae Ceaușescu în „Spy/Master“) zicea că „eu sunt avocatul personajului meu“. Mi-am descoperit un alt tip de fizicalitate pentru că scria în backstory-ul ei (n.r. – trecutul personajului) – parcă scris de Adina sau de Ioanina (n.r.– Adina Sădean, unul dintre scenariștii seriei, și Ioanina Pavel, producător creativ HBO Max) – că ea ar fi fost gimnastă în tinerețe, acesta fiind și motivul recrutării ei. Mi s-a părut un cadou acest detaliu. I se găsise o esență. M-am gândit că rigurozitatea dobândită ca gimnastă a fost ceea ce a ajutat-o să se ridice printre ranguri. De cele mai multe ori, un personaj este creat dintr-o propoziție, imagine sau dintr-un simplu miros. Am avut odată un personaj inspirat doar dintr-o statuetă – Ishtar, zeița fecundității și a distrugerii – în piesa „Epopeea lui Ghilgameș“, care s-a jucat la Teatrul Odeon, în regia lui Dragoș Galgoțiu.

Cum este să interpretezi un zeu?

Depinde de personaj. Noi am antropomorfizat sau umanizat zeii. Ce ne ajută întotdeauna sunt arhetipurile, pentru că în fiecare personaj e un pic de arhetip și un pic de animal. Pe tovarășa Carmen aș vedea-o șarpe, dar nu pentru că sunt considerați înțelepți, ci pentru că sunt loiali, iar Carmen este o „tovarășă“ loială sistemului și regulilor. Deviza ei: „Lucrurile ar merge foarte bine dacă toată lumea ar asculta de reguli“.

Misteriosul zâmbet al „tovarășei“ Carmen

Care au fost sursele de inspirație în construirea personajului, pe lângă cele primite de la echipa de producție?

Nu mi-am făcut niciun moodboard (n.r. – reprezentare vizuală a ideilor) fizic, ci unul mental. Este o carte de-ale lui Douglas Boy, „Agente“, în care vorbește despre femeile-spion din istorie, începând de la 1500 până azi. De la femei care au schimbat cursul istoriei, salvând regi, până la femei care au avut mici acțiuni de spionaj. Mi-am luat de acolo un soi de inspirație centralizată despre tipul de determinare pe care îl au acești oameni care știu că riscă moartea tot timpul. Personajul meu este cineva care lucrează în contraspionaj, deci cineva care e determinat să desfacă determinarea din alții pentru a-i prinde. Un proces mental alambicat și bizar. Chiar vorbeam cu Iulian Postelnicu, care joacă în serial, de metodele diferite prin care construim personajele. El consideră că pentru anumite personaje n-ai nevoie de atâta backstory, lucru cu care sunt perfect de acord, dar la Carmen mi-a plăcut foarte mult să-i fac unul din imaginația mea. Carmen a urcat în toată ierarhia sistemului destul de repede, ca o „doamnă de fier“, dar care a știut să zâmbească frumos atunci când a fost cazul.

L-ai menționat pe colegul tău Iulian Postelnicu, proaspăt câștigător al Gopo, pentru „Cel mai bun actor“. Cum a fost să lucrați împreună?

Iulian e un om și un actor minunat deloc cu nasul pe sus. Are o doză de umor foarte puternică. Eu și cu Iulian în aceeași cameră vom râde din nimic. E un actor care mie îmi place foarte mult. E foarte talentat, relaxat și foarte inteligent.

Spionii, în nuanțe de gri

Personajul tău din „Spy/Master“ este o „tovarășă“ de tip românesc sau de tip sovietic?

Cred că e o „tovarășă“ de tip sovietic. Mi s-a părut interesant să văd cât de departe pot merge cu un personaj care mi-ar displăcea complet în viața mea. Eu, prin structura și istoria mea, și prin cine sunt părinții mei, suntem genul de oameni pe care în timpul comunismului îi prindeau tovarășii și îi tundeau pe stradă și le tăiau blugii, întâmplare prin care chiar a trecut tatăl meu. A fost foarte neplăcut. De aceea tatăl meu e plecat în America încă din anii ’90. Noi am fost întotdeauna o familie de disidenți, artiști și liber cugetători, în degrabă furioși pe sistem.

Ce crezi că-i mână pe oamenii care lucrează ca spioni? Adina Sădeanu, din poziția de co-scenarist al serialului, a răspuns că puterea. Tu, ca actor care a jucat rolul unui spion, cum vezi lucrurile?

Cred că e un soi de beție a propriei inteligențe. A unei minți de matematician sau de șahist care vede anticipat cu 30 de pași și a unui om căruia îi place să mute piesele după propriul plac. De aici cred că le vine și hybrisul (n.r. – mândrie personală), cel puțin personajelor din „Spy/Master“. Toate sunt foarte inteligente – precum în tragedia antică –, iar ele știu acest lucru. Își lasă foarte puțin loc să fie failibili. Vezi și personajele din serialul „Succesion“ – poate cel mai bine scris serial vreodată. Personajele sunt de o inteligență feroce și absolut toți au impresia că sunt cu șapte pași în fața inamicului care a făcut șase.

Se spune despre spioni că au license to kill (permis de ucis). Crezi că la finalul zilei pun capul pe pernă liniștiți pentru că și-au făcut treaba bine?

Nu cred că se culcă liniștiți niciodată. Cel puțin în perioada aceea aveau cazuri de omucidere foarte speciale. Te trezeai cu cancer după o săptămână pentru că cineva ți-a pus plutoniu sub pat. Foarte mulți erau obligați în perioada respectivă să devină informatori spioni. Erau cooptați, amenințați, șantajați și informau. Îmi place numele de „Spy/Master“, dar inițial numele de proiect al serialului era „Untouchable“ (trad. – de neatins). Îmi plăcea la nebunie numele acesta, eu așa l-am citit. Godeanu era intangibil pentru că inteligența lui îi asigurase un loc foarte călduț lângă Ceaușescu și-n același timp în cădiță cu KGB-ul. Godeanu a avut grijă să perie atât de bine un dictator cu mințile pierdute încât acesta să nu vadă ce e în ograda lui, hrănindu-i paranoia în alte direcții, iar tovarășa Carmen și șeful ei, Mircea, au avut o intuiție încă de la bun început în ceea ce-l privește. Mirosiseră șobolanul care se ascundea la vedere.

Mulți s-ar întreba de ce te-ai mai complica, dacă în poziția în care te afli este deja călduț?

Toți oamenii aceștia sunt paradoxali și sunt personaje complexe. Mi-a plăcut foarte mult ce a făcut Alec în film. Nu îi știu dedesubturile, referitor la cum și-a construit el personajul, pe Victor Godeanu, dar pentru mine, ca spectator, o parte din el, oricât de corupt ar fi, cred că vede nemernicia sistemului și nu o mai poate accepta. E o parte extrem de justițiară în el și e dată de faptul că e gata să își lase familia și e gata să-și ucidă prietenii. I-a fost mai simplu decât credeam. Procesul mental și lupta sa internă nu sunt neapărat niște zbateri shakespeariene. O face pentru că e un supraviețuitor. Oamenii aceștia sunt foarte asemănători cu tragedia antică. Nu e nimeni bun, nu e nimeni rău.

Da, mentalitatea capitalistă este sinistră, însă ce să facem? Să ne întoarcem la mentalitatea de dinainte de 1989, la epoca fricii, a lui Orwell? E absurd.

Ce relație are Carmen cu șeful ei, Mircea, interpretat de actorul Laurențiu Bănescu?

O relație strict ierarhică. Ce îmi place mie la Carmen, în afară că poate fi o acritură, e faptul că știe să fie supusă și o face zâmbind. Nu are nimic senzual. Rolul acesta e deja acoperit de Svenja Jung (n.r. – personajul Ingrid din „Spy/Master“) care joacă rolul de love interest (n.r. – actor care joacă rolul de iubit/ă al personajului principal). Serialul nu este unul de tip noir cu arhetipurile de femme fatale.

Nu este îndrăgostită de nimeni?

Cred că John Cassavetes (n.r. – regizor american) se învârte puțin în mormânt la o posibilă nevoie a noastră de a o îndrăgosti neapărat de cineva pe Carmen Popescu (râde). Carmen are o treabă de făcut. De ce trebuie să fie îndrăgostită de cineva? Cât i-am infuzat eu, are un pic de emoție, cât își permite. Sunt convinsă că are o mulțime de slăbiciuni, cea mai mare fiind vanitatea. Am vrut să lăsăm emoțiile ei să fie ambivalente. Sunt două școli de gândire în ceea ce o privește pe Carmen. Una în care are o viață de familie și copil, dar ținută complet deoparte de toată nenorocirea prin care trece, iar cealaltă că există o zonă de libertate și de sexualitate în ea care nu apare mai deloc. Are un soi de ipocrizie. Va fi foarte interesant cum va vedea publicul personajul ei.

„Poți tempera capitalismul, dar nu știu cât poți îmblânzi comunismul“

Ai avut discuții cu părinții tăi despre perioada comunistă sau despre evenimentele din 1989 și pe care le-ai luat cu tine în „Spy/Master“?

Am discutat de foarte multe ori despre subiect de-a lungul timpului, dar nu am luat nimic în serial pentru că nu m-ar fi ajutat. Eu sunt foarte furioasă pentru ei pentru că li s-a furat tinerețea, iar coincidența face că eu a trebuit să joc un reprezentant al hoțului de tinerețe. Să nu ai voie să asculți muzica pe care o vrei? Să nu ai libertate? Să nu ai voie să te miști? Acei tineri care spun că a fost bun comunismul când își cumpără un bilet ca să viziteze o altă țară să nu uite că așa ceva nu era posibil în sistemul pe care îl vor. Doamne ferește să se mai întoarcă vreodată molima aia. A fost o perioadă ucigătoare pentru libera gândire și pentru vârfuri. Eu îmi amintesc perfect lucruri de la trei ani, iar la Revoluție aveam patru; am stat ascunși în beci, cu părinții mei, și am adunat gloanțe din curte. Chiar am avut o revelație zilele trecute legată de acel incident. Da, ne-am ascuns în beci și zburau gloanțe afară, da, erau foarte multe lucruri înspăimântătoare, dar acele trei zile pentru mine au fost minunate, pentru că eram într-un loc întunecat și călduț cu ambii părinți. N-am simțit frică, ci un sentiment de siguranță uriaș. Singurul moment tragic a fost când niște persoane l-au acuzat pe tatăl meu că ar fi securist. M-am prins de piciorul lui și nu voiam să-i mai dau drumul. Cineva voia să-l ia pe tata. Copiii simt. Fiica mea e un copil care, la doi ani, e o persoană cu care poți să ai discuții serioase.

Adina Sădeanu, co-scenaristul de la care a plecat ideea serialului, a spus recent că nu crede în reabilitarea comunismului. Tu ce părere ai despre tinerii care spun că a fost bun comunismul?

Sunt champagne socialists (n.r. – oameni cu păreri politice de stânga, dar care se contrazic cu stilul lor de viață). Imediat ce li s-ar lua toate drepturile, ar plânge ca niște bebeluși. Și eu citeam Cioran și Marx când aveam 15 ani, și trebuie lăsați să citească dacă vor. Cineva spunea că „Cine nu e revoluționar până la 30 de ani e idiot; cine e revoluționar după treizeci de ani e idiot“. Eu sunt revoluționară în continuare, deci idioată, însă îmi aleg bine luptele, așa că nu-mi bat capul cu astfel de dezbateri. În viață îți câștigi dreptul de a putea spune „Așa, și?“. Dacă i-ar lovi distopia pe acești tineri și li s-ar lua imediat telefonul de pe care scriu pe blog sau cu care își fac vloguri în care vorbesc de cât de bine e să fii comunist ori când merg în Thailanda pe banii părinților, nu cred că ar mai fi atât de vehemenți. Ei habar n-au despre ce vorbesc. Da, mentalitatea capitalistă este sinistră, însă ce să facem? Să ne întoarcem la mentalitatea de dinainte de 1989, la epoca fricii, a lui Orwell? E absurd. Poți tempera capitalismul, dar nu știu cât poți îmblânzi comunismul. Poți avea un sistem de sănătate socialist excelent, dar să dai la schimb dreptul la libera gândire? Ei, în acest capitalism, pot vorbi și visa la comunism cu voce tare și nu le dă nimeni în cap. Dacă situația ar fi fost inversă, adică dacă în comunismul pe care și-l doresc ei și în utopia aceea masturbatoare ar fi vorbit cu voce tare despre capitalism, altfel ar fi stat lucrurile. Nu au prins adevăratul comunism ca să vadă ce înseamnă. Niște „hipsterași“ care vorbesc despre comunism nu sunt periculoși, ci oamenii care fac demonstrații împotriva căsătoriilor dintre oamenii de același sex și care umblă cu Iisus în gură în sus și-n jos.

Înainte de ’89, secretomania devenise un stil de viață. Crezi că serialul „Spy/Master“ o să aibă succes în România?

Este adevărat că în comunism românilor le era teamă să fie cu adevărat ei și se cenzurau. Scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun“, al regizorului Bogdan Mureșanu, prezintă foarte bine tema aceasta: „Aoleu! Cine a auzit? Cine a văzut? M-a văzut ăla că am ieșit la ora aia?“. Dar secretele sunt fascinante peste tot în lume. M-aș bucura foarte tare să aibă succes. În afara faptului că e un serial în care joc și eu, mi se pare foarte bun. Îmi place la nebunie cum arată, cum e dozată și construită fiecare scenă. Este exact genul de puzzle mental care mie îmi place foarte mult.

De la „scrâșnituri pe bandă“ la playlisturi

După căderea regimului comunist, oamenii de film au putut arăta viața omului de rând, cel care era nevoit să stea la cozi pentru mâncare. „Spy/Master“ ne prezintă viața elitelor comuniste și care se bucurau de privilegiile sistemului.

Când zici elite, ți se strâng un pic comisurile gurii, pentru că nu era vorba de niște elite. Adevăratele elite înfundau pușcăria. Privilegiații regimului aveau acces la de toate și făceau contrabandă cu cele mai banale lucruri. Cea mai grăitoare poveste pentru mine cu ce însemna contrabanda comunistă și bezna în care trăiau oamenii atunci – și m-a marcat profund în adolescență – a fost când mi-am pus să ascult un album de la Jethro Tull. Eu aveam multă muzică veche remasterizată, deci cu sunet optim. Când a auzit mama cum suna muzica lor, a venit şi m-a întrebat: „Asta așa se aude? Așa sună?“. Era pentru prima oară când auzea plenar sunetul. Ea ascultase varianta re-trasă a 25-a oară pe o casetă din care se mai auzeau de departe câte o chitară ori vocea solistului. Nu se mai înțelegea nimic, erau niște scrâșnituri pe bandă. Era copie după copie după copie. Se introduceau ilegal aceste „muzici imperialiste“, cum le considera regimul. Cineva făcea o copie care ajungea la cineva care făcea o altă copie după acea copie. Eu gândesc istoria lumii în termeni de muzică. Este cel mai adevărat mediu care a vorbit despre spiritul societăților din fiecare punct. Asta spune foarte multe despre ce se întâmplă la noi, de aceea suntem atât de inspizi. Apropo, îmi fac playlisturi pentru personaje.

Carmen ce playlist a avut?

Carmen n-a avut playlist. Nu știu de ce (râde).

Dacă ar fi să-i faci unul acum, ce piese ai curatoria? Cinci melodii.

„Oameni“ a lui Aurelian Andreescu ar fi prima. Carmen cred că e un om foarte antropocentric. Face meseria asta pentru că știe să citească personalități, să vadă slăbiciuni. A doua melodie ar fi „Lovely Bloodflow“ de la Baths, are ceva din sincopele piesei și mă duce cu gândul la cum se ascunde Carmen și cum găsește soluții. A treia ar fi tema din „Pantera roz“, și aici se înțelege de la sine (râde). O a patra pe care ar asculta-o în secret ar fi „Je Chante Avec Toi Liberté“ de la Nana Mouskouri, iar pentru ultima melodie, o văd pe Carmen și un pic jazz – poate un Thelonious Monk, dar cred că merg cu Puscifer, „Queen B“. În capul meu e mult mai subversivă Carmen și cred că are o viață secretă în care ascultă melodiile astea. Libertatea cred că e un soi de dorință ascunsă a ei. Ca în cazul multora care s-au dat drept mari combatanți ai homosexualității, dar s-au dovedit a fi homosexuali în secret, de ce nu ar fi și Carmen antisistem? De aceea ar trebui să existe drepturi pentru toată lumea. Să te căsătorești cu cine vrei, să te numești cum vrei și să nu te intereseze pe tine ce fac oamenii cu viețile lor.