În 1978, generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa, șeful spionajului românesc și omul de încredere al lui Nicolae Ceaușescu, a cerut azil politic în Statele Unite ale Americii, fiind întâmpinat și identificat la sosire de agentul FBI Wayne A. Barnes.

După 45 de ani de la acel moment epocal, într-un interviu în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, fostul agent FBI dezvăluie detalii neștiute până acum, legate de dezertarea fostului general, printre care și modul în care FBI și CIA au înscenat uciderea lui Pacepa în Germania, pentru a-i șterge urmele.

Barnes spune și că, după mai bine de trei decenii, a fost abordat de o frumoasă româncă, despre care crede că era o spioană lucrând sub acoperirea de topmodel la New York și care încerca să afle unde se află Pacepa, pentru a-l lichida.

Inelul însângerat folosit pentru a ascunde fuga lui Pacepa

Pe 28 octombrie 2023 se împlinesc 95 de ani de la nașterea lui Ion Mihai Pacepa, fostul prim adjunct al DIE (Departamentul de Informații Externe) din România comunistă, cel care avea să devină persoana cu cea mai înaltă poziţie într-un serviciu de informaţii din blocul comunist care trecea în tabăra occidentală.

Unul dintre cei doar doi agenți de informații americani care îl știau pe generalul Ion Mihai Pacepa, Wayne A. Barnes, vorbitor de română, este cel care l-a întâmpinat și identificat pe acesta atunci când a aterizat în Statele Unite, acum 45 de ani, pe 24 iulie 1978.

Într-un amplu interviu acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, Wayne A. Barnes a vorbit despre cum a învățat româna, despre colaborarea și relația sa cu generalul Ion Mihai Pacepa, despre alți oficiali recrutați, ca și despre modul în care l-a protejat pe general.

Ales pentru o misiune ultrasecretă

Wayne A. Barnes a fost cel care l-a interogat pe generalul Pacepa, având în vedere faptul că fostul prim adjunct al DIE din România comunistă a specificat clar că dorește să fie interogat doar în română, iar agentul special FBI, un foarte bun vorbitor de limbi străine, urmase în 1973, timp de nouă luni, un curs de limba română la Defense Language Institute Foreign Language Center din Monterey, California.

Barnes este cel care l-a întâmpinat și identificat pe generalul Ion Mihai Pacepa în iulie 1978 în SUA., la doar câteva minute după ce avionul militar C-31 Hercules, trimis de președintele Jimmy Carter în Germania de Vest pentru a îl aduce pe general, a aterizat pe aeroportul prezidențial de lângă Washington. Pacepa devenea persoana cu cea mai înaltă poziţie într-un serviciu de informaţii dintr-o țară comunistă care trecea în tabăra adversarilor.

Timp de aproape trei decenii (1971-2000), Wayne A. Barnes (76 de ani) a fost agent special FBI însărcinat să se ocupe de Contrainformații privind România, Uniunea Sovietică și țările comuniste din Europa de Est. A interogat nu mai puțin de 25 de dezertori din țările comuniste, inclusiv ofițeri KGB, și a fost implicat în recrutarea mai multor ofițeri de informații, inclusiv a lui Mircea Căpăţînă-Raţă, consul la Ambasada României la Washington.

Wayne A. Barnes reușise să îl identifice pe Ion Mihai Pacepa în aprilie 1978, când generalul a fost trimis la Washington D.C. pentru a pregăti vizita de stat a lui Nicolae Ceaușescu. Împreună cu mai mulți agenți FBI, Barnes, un excelent cunoscător al problemelor românești, a supravegheat o reuniune organizată de către Ambasada României în Statele Unite, prilej cu care l-a identificat pe generalul Pacepa.

Iar pe 28 iulie 1978, când generalul Pacepa a ajuns în America, Wayne A. Barnes și colegul său Warren Rowlands erau singurii din comunitatea de informații din SUA care îl puteau recunoaște pe șeful spionajului românesc. Ulterior, între cei doi s-a legat o strânsă prietenie. O prietenie ce a continuat și după anul 2000, când Wayne A. Barnes s-a retras din FBI și a deschis o firmă de investigații, fiind implicat în recuperarea unor tablouri de foarte mare valoare furate din muzee și colecții particulare de pe tot globul. În 2003, Wayne A. Barnes a reușit să recupereze în doar șase săptămâni două tablouri de milioane de euro pictate de Monet și Renoir furate la finalul lui decembrie 2002, pretinzând că este un cumpărător român aflat în legătură cu liderii crimei organizate din Constanța și vorbind cu hoții în spaniolă cu accent românesc.

Fostul agent FBI a avut relații foarte strânse de prietenie și cu fostul ofițer DIE Constantin Răuță, ajuns ulterior la NASA, precum și cu Mircea Căpățînă-Rață, fost consul la Ambasada României la Washington. În perioada în care era agent special FBI, Wayne A. Barnes a făcut și o informare foarte clară și concisă pe o pagină despre generalul Pacepa, informare ce a ajuns direct la președintele SUA Ronald Reagan.

Demascarea sistemului lui Ceaușescu

Publicând în 1987 în SUA volumul „Orizonturi roșii“, Ion Mihai Pacepa a demascat natura criminală a Partidului Comunist Român și a Securității, ceea ce a adus prejudicii ireparabile regimului de la București. Cartea sa a dat în vileag un sistem al crimei organizate la nivel de stat care funcționa în virtutea unei autentice tradiții leniniste. Dar de data asta nu era vorba de ideologia omniprezentă în materialele de propagandă, ci de faptul că Ceaușescu, la fel ca Lenin odinioară, își finanța proiectul politic personal din acțiuni profund ilegale: trafic de persoane și de armament, spionaj industrial, extorcare de bani, acțiuni de influență, mită și corupție.

Dacă în Rusia pre-sovietică,-- gangsterul însărcinat să facă bani pentru partid era Stalin, în România lui Ceaușescu, cei ieșiți pur și simplu la furat bani și secrete de prin toată lumea erau miile de ofițeri acoperiți ai DIE. O asemenea depoziție a perturbat afacerile colosale ale acestei veritabile mafii. De aceea, Securitatea și moștenitorii săi nu i-au iertat niciodată generalului Pacepa așa-zisa lui trădare.

„Red Horizons“ a fost tradusă în româneşte ca „Orizonturi roşii: Cronicile unui spion comunist“ şi a fost publicată în SUA, de unde a fost trimisă ilegal în România. Cartea a fost, de asemenea, tradusă în limba maghiară, şi în 1988 ea a fost publicată clandestin la Budapesta într-o ediţie de buzunar. După 1990, „Red Horizons“ a lui Pacepa a fost republicată în 27 de ţări.

Generalul Pacepa este considerat de comunitatea de informaţii a SUA drept singurul din tabăra occidentală care a demolat o întreagă reţea de spionaj inamică.

Ascensiunea lui Pacepa

Născut pe 28 octombrie 1928 la Bucureşti, Ion Mihai Pacepa a ajuns, la apogeul carierei sale, şef-adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (DIE) al României comuniste şi consilier personal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu.

În 1951, Pacepa a fost recrutat de Securitate. Transferat în 1956 la Direcţia de Informaţii Externe, a avansat rapid în carieră. A fost numit şef-adjunct al grupului operativ din cadrul Agenţiei Comerciale Române din Republica Federală Germania (1956-1959), deţinând practic funcţia de şef al rezidenţei de spionaj a României în RFG. Ulterior a fost rechemat în ţară şi numit locţiitor şef serviciu la Serviciul 3 - Germania, Austria și ţările nordice.

În aprilie 1966, Pacepa a fost numit în funcţia de adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii Externe (DIE), ocupând această funcţie timp de șase ani, până în aprilie 1972. A fost avansat ulterior la gradul de general-maior (1967).

Între 19 aprilie 1972 şi 24 iulie 1978, Pacepa a fost consilierul lui Ceauşescu pentru securitate naţională şi dezvoltare tehnologică, prim-adjunct al şefului Departamentului de Informaţii Externe (DIE) şi secretar de stat la Consiliul Securităţii Statului (în cadrul Ministerului de Interne). Ulterior promovării sale în funcţia de secretar de stat, a fost avansat la gradul de general-locotenent (19 august 1974).

În iulie 1978, Pacepa a fost trimis de Ceauşescu în RFG pentru a transmite un mesaj secret Cancelarului german Helmut Schmidt, şi acolo a cerut azil politic în SUA prin intermediul Ambasadei americane din Bonn. Cererea sa de azil a fost aprobată de preşedintele Jimmy Carter. La 28 iulie 1978, generalul Pacepa a fost transportat în secret cu un avion militar american la aeroportul prezidenţial de la Andrews Air Force Base de lângă Washington.

Arafat şi Gaddafi au oferit recompense pentru uciderea lui Pacepa

În septembrie 1978, regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu i-a dat două condamnări la moarte, în contumacie, pentru crimă de înaltă trădare, şi a pus un premiu de două milioane de dolari pe capul său. Yasser Arafat şi Muammar al-Gaddafi au pus, de asemenea, câte un premiu de un milion de dolari pentru asasinarea generalului în SUA.

În anii 1980, Securitatea a oferit teroristului Ilici Ramirez Sanchez, cunscut sub supranumele Carlos Şacalul, un milion de dolari pentru a îl ucide pe Pacepa în America. Teroristul nu l-a putut însă identifica pe Pacepa. Mai multe tentative de asasinat l-au vizat pe Ion Mihai Pacepa, însă niciuna dintre ele nu a avut succes.

Mai mult, așa cum Wayne A. Barnes povestește în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, au fost și încercări de a afla locul secret unde locuia generalul Pacepa, inclusiv din partea unei tinere care oficial era manechin la New York și a încercat să obțină de la fostul agent special FBI adresa unde locuia Ion Mihai Pacepa.

Concluzia raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, aprobat de preşedintele României şi publicat pe 18 decembrie 2006, scoate în relief „rolul excepţional jucat în demascarea naturii criminale a regimului şi a Securităţii“ de generalul Pacepa. Potrivit acestui raport, el „a contribuit la degradarea dramatică a imaginii lui Ceauşescu. Informaţiile oferite de Pacepa au fost de asemenea un important revelator al caracterului criminal al dictaturii în influente cercuri politice şi de media din Vest. Securitatea şi moştenitorii săi nu i-au iertat vreodată lui Pacepa acest act de trădare“.

Generalul Pacepa a murit pe 14 februarie 2021, la vârsta de 92 de ani, din cauza infectării cu SARS-CoV-2.

„Faptul că am învățat româna mi-a schimbat viața“

„Weekend Adevărul“: În 1973 ați învățat limba română la Defense Language Institute Foreign Language Center din Monterey. Cum a apărut această oportunitate de a învăța româna?

Wayne A. Barnes: Învățasem deja spaniola și franceza la școală și la facultate. În 1973 lucram deja de aproape doi ani în FBI, lucram la Los Angeles. Și am primit un telefon de la Washington D.C. și mi s-a spus că am rezultate foarte bune la testele de limbi străine și am fost întrebat dacă vreau să merg să învăț româna la institutul din Monterey, California. Aveau nevoie de patru agenți FBI care să învețe limba română. La vremea aceea știam despre română că este o limbă romanică, însă nu știam prea multe despre România. Și am mers să învăț româna la institutul din Monterey timp de nouă luni. În fiecare zi învățam șase ore la institut, iar apoi trei ore acasă. Eram în total opt cursanți, dintre care patru agenți FBI, iar alți patru, diferiți angajați din structurile militare. Iar după nouă luni vorbeam limba română. Ulterior am fost trimis la Washington D.C. ca agent special FBI. Iar faptul că am învățat româna mi-a schimbat viața.

- Cât de dificil a fost pentru dumneavoastră să învățați româna?

Înțelegeam deja gramatica, însă sunt anumite diferențe speciale pe care de exemplu nu le întâlnești în engleză, cum ar fi în română substantivele cu genul neutru, de exemplu „scaun“. E ceva dificil. Și, deși româna e o limbă romanică, are sunete slave în cuprinsul ei, precum „î“ sau „ă“. M-a ajutat și faptul că învățasem înainte spaniola și franceza, alte limbi romanice. Momentul esențial când înveți o limbă străină e când o vorbești fluent și o înțelegi direct, fără să mai fie nevoie să traduci în limba ta nativă.

- Care sunt cuvintele dumneavoastră preferate în română?

E o întrebare bună și interesantă. Prin anii 1960, membrii grupului Black Panthers din America îi numeau pe polițiști „pigs“ (n.red. - „porci“). La un moment dat, când am discutat cu un român venit în America, mi-a spus că în România polițiștilor li se spunea „curcani“, în sens negativ.

În perioada în care eram agent FBI la Washington D.C., rezidentul DIE la Ambasada României era generalul Gheorghe Anghelescu, un om foarte dur și rău. Era tipul clasic de spion-șef. Și aveam nevoie de un nume de cod pentru el. Și am spus că aș vrea ca numele de cod pentru el să fie „Curcan“. Nimeni din sediul FBI nu vorbea româna, așa că nu știau ce înseamnă „curcan“. Iar numele său de cod a devenit „Curcan“ și generalul Anghelescu nu a aflat vreodată asta (râde).

Îmi mai place din română cuvântul „așa“, care nu are vreo paralelă în alte limbi. E o exclamare, e un cuvânt bun. Îmi place și cuvântul „însă“.

Am avut în FBI un foarte bun coleg, Warren Rowlands, care a murit de câțiva ani. El vorbea româna, însă la nivel minimal. Iar eu am fost printre primii agenți FBI care au vorbit fluent româna când am absolvit cursurile. Am avut și multe interacțiuni cu români în America și asta m-a ajutat. Am devenit bun prieten cu preotul Ușeriu din Washington. Însă când vorbești cu un „defector“, cum era generalul Pacepa, trebuie să știi româna excelent, cu nuanțele ei. Colegul meu Warren Rowlands avea un vocabular mai mare în română față de mine. Însă eu vorbeam româna mai rapid și mai clar, ceea ce era foarte bine din punct de vedere tehnic pentru FBI.

Când stăteam la masă cu generalul Pacepa și îl intervievam, stabileam pe rând următoarea întrebare cu colegul meu Warren Rowlands. Noi doi discutam, iar apoi eu îi puneam întrebarea în română generalului Pacepa. Iar generalul Pacepa se uita la mine și asculta întrebarea, iar apoi se uita la Warren și îi spunea răspunsul. Și totul a mers foarte bine.

Tot legat de români, îmi vine în minte o amintire interesantă. La un moment dat am mers cu familia în Glacier National Park din Rocky Mountains. Iar la un restaurant a venit la un moment dat o chelneriță și a început să vorbească cu noi. Și mi-am dat seama după accent că era din România. Și am întrebat-o direct în română: „De unde sunteți?“. Mi-a răspuns în română, foarte plăcut surprinsă.

- Când ați interacționat pentru prima oară cu români?

După ce am ajuns la Washington D.C., am descoperit acolo o mică biserică ortodoxă română. Și acolo era un preot, îl chema Anchidim Ușeriu. Am vorbit mult, am devenit buni prieteni și mi-am exersat și româna. Mai aveam câțiva colegi la FBI care vorbeau româna, însă ei vorbeau cu bancheri care știau româna și nu direct cu imigranți români. Însă eu vorbeam direct cu români plecați în America.

Îmi amintesc că la un moment dat vorbeam cu preotul Ușeriu în bucătăria locuinței sale din Washington. Și mi-a spus că vrea să îmi prezinte două doamne în vârstă care tocmai ajunseseră la el. Am mers în sufragerie și le-am spus doamnelor în română: „Bună dimineața! Ce mai faceți?“. Și s-au uitat la mine mirate și m-au întrebat: „Cum ați scăpat așa de tânăr?“. Preotul nu le-a putut spune că nu eram român. A fost atunci primul mare compliment pe care l-am primit ca vorbitor de română.

Agentul FBI și autocolantele cu „România liberă!“

- Ați avut și mai târziu interacțiuni neobișnuite cu români?

Am interacționat cu un român stabilit în America care avea rude cam prin toată România, de la Arad și până la Iași. Și la un moment, cu câțiva ani înainte de Revoluția din Decembrie 1989, i-am dat 200 de dolari. Și mi-a spus: „Cu banii ăștia voi putea face mai multe din astea“. Nu am înțeles ce voia să zică și a scos din valiză un autocolant mai mare pe care scria „România liberă!“. Și cu banii pe care i-am dat a făcut multe autocolante cu același text pe care le-a dat rudelor și prietenilor săi din România, iar aceștia lipeau noaptea autocolantele cu „România liberă!“ pe mașinile oficialilor comuniști. Iar a doua zi dimineața, românii zâmbeau când vedeau autocolantele pe mașini. Și asta se întâmpla în multe locuri din România. Și Securitatea dorea să afle cine a făcut asta. Acel colaborator a mai venit la mine, i-am mai dat bani și a făcut alte sute de asemenea autocolante ce erau lipite pe mașinile comuniștilor. Și ce e nostim e faptul că acele autocolante aveau un lipici foarte puternic!

Cum a fost acoperită dispariția lui Pacepa

„Weekend Adevărul“: Cum a fost pentru dumneavoastră ca agent special FBI experiența de a interacționa cu serviciile de informații din România comunistă?

Wayne A. Barnes: În anii 1970, Ambasada României la Washington avea câteva zeci de angajați, iar cam jumătate dintre ei erau ofițeri de informații. Iar unii dintre acești ofițeri se ocupau de actele privind imigranții sau cei care doreau să își viziteze rudele din America. Ofițerii aceștia de la Ambasada României nu îi lăsau să își viziteze rudele pe românii care nu mai aveau o rudă de gradul unu sau alte rude încă în România. Și asta nu era bine.

Cu sovieticii era cel mai greu atunci când doream să recrutăm oameni. Sovieticii, mai ales cei din KGB, credeau că URSS e cea mai mare superputere de pe glob. Așa că de ce ar fi vrut să vorbească cu un agent FBI?

Iar cea mai mare experiență psihologică din carieră a fost legată de faptul că fiecare om are o slăbiciune, și asta nu e neapărat ceva rău. Cum ar fi de exemplu faptul că vezi o poză a copilului care are probleme de sănătate și începi să plângi, indiferent de naționalitate. Pentru că știi că dacă nu faci un anume pas, acel copil nu va supraviețui. Și încercam să recrutăm oameni din cadrul Ambasadei României pentru a lucra cu FBI. Și era important să cunoaștem oameni de treabă, care iubesc viața, care comunică. Și, ca bază psihologică, cum ai putea testa oamenii din cadrul Ambasadei? Într-o zi, acest general DIE, Gheorghe Anghelescu, iese din ambasadă și nici nu apucase să facă prea mulți pași pe trotuar când apare o femeie din vecini care plimba un cățeluș alb. Iar femeia îi scosese lesa cățelușului. La un moment dat, cățelul alerga și i-a apărut în față lui Anghelescu. Iar acesta i-a dat un șut puternic cățelușului, proiectându-l la câțiva metri. Cățelușul schelălăia de durere și toți angajații Ambasadei României s-au uitat mirați, pentru că nu puteau înțelege cine ar putea lovi un cățel atât de drăgălaș. Iar Anghelescu a trecut mai departe. Și din acea zi ne-am dat seama că trebuie să facem ceva. Și mi-a venit o idee. Le-am spus colegilor din FBI că de fiecare dată când iese cineva din Ambasada României vreau ca acel cățel să fie acolo pe trotuar și să văd reacțiile celor din ambasadă. Am vorbit cu stăpâna cățelului și a fost de acord să colaborăm.

E o poveste foarte cunoscută, „Vrăjitorul din Oz“, unul dintre personaje fiind cățelul Toto. Și am dat acestei operațiuni numele „Toto“. Sursele noastre aveau întâlniri cu oameni din Ambasada României, așa că le știam programul. Iar doamna mergea cu cățelul pe trotuar, și ori de câte ori apărea cineva din ambasadă, îi dădea drumul cățelului. Iar un angajat al ambasadei, Mircea Căpățînă-Rață, care era consul, s-a oprit, a mângâiat cățelul, s-a jucat cu el. Ne-am dat seama că era un om bun. După aceea, Mircea a rămas nemișcat câteva clipe și s-a uitat discret să vadă dacă cineva din ambasadă l-a văzut. Nu îl văzuse nimeni. A mai mângâiat puțin câinele, apoi a plecat. Iar acest om a devenit clar cineva pe care trebuia să îl recrutăm. Și în cele din urmă l-am recrutat, a colaborat cu FBI și am legat o strânsă relație de prietenie. Și, așa cum am spus când Mircea Căpățînă-Rață a murit în 2020, „a fost cumva un șoc în 1977 când am stat de vorbă cu el, deoarece era pentru prima oară când cineva de la FBI se întâlnea cu un ofițer român de informații, într-o întâlnire privată“. A fost un om extraordinar, ne-a furnizat informații foarte importante.

- Care ofițeri erau mai dificil de recrutat în timpul Războiului Rece: cei din KGB-ul sovietic sau cei din DIE din România comunistă?

Cu sovieticii era foarte greu, inclusiv din cauza ego-ului lor mare și pentru că se credeau cea mai mare putere a lumii. I-am intervievat pe toți românii cu rang care au fugit din România în timpul Războiului Rece. Și nu erau puțini, cred că vreo 10-11.

Serviciul de intelligence sovietic era cu mult mai mare decât cel românesc. La un moment dat, în 1981, am intervievat un sovietic care fusese repartizat să lucreze în nordul Africii. Era colonel în KGB. Cu trei ani înainte, în septembrie 1978, disidentul bulgar Gheorghi Markov a murit la câteva zile după ce a fost înțepat cu o umbrelă otrăvită pe podul Waterloo din Londra. Și l-am întrebat pe colonel dacă a fost KGB-ul implicat în asasinarea lui Markov sau dacă a fost doar o implicare a bulgarilor. Iar colonelul KGB mi-a spus ceva ce nu pot să uit: „Bulgarii nu sunt nici măcar capabili să facă o umbrelă care să te protejeze de ploaie“. Ești prima persoană căreia îi spun asta. Iar acesta e un exemplu al ego-ului pe care îl aveau sovieticii.

Am intervievat și piloți sovietici de MiG-uri. Viktor Belenko a fost primul sovietic care a fugit din URSS. Am mai intervievat și un maior KGB, Stanislav Levchenko. Acesta lucra sub acoperire ca jurnalist în Japonia, a fugit în Statele Unite în 1979 și a primit cetățenia americană în 1989.

- Care a fost prima dumneavoastră impresie despre generalul Pacepa după ce l-ați întâlnit pentru prima oară?

Am avut numai impresii bune. Generalul Pacepa era un om într-o situație foarte dificilă. Îi luase mult până să reușească să găsească o cale să fugă din România comunistă. Și nu puțini erau cei care vorbeau urât despre el, pentru că fusese șeful unui serviciu de informații important în România, precum era KGB în Uniunea Sovietică. Putea fi un om rău, dar trebuia să îi știm povestea. În aprilie 1978, Pacepa mersese în Statele Unite, la Dallas și Washington. Și când l-am intervievat pe generalul Pacepa, ne-a spus că nu mai fusese în Statele Unite înainte de 1978 și că acolo, de fiecare dată când avionul ateriza și decola, se prefăcea că se încheia la șireturi și lua discret câte o pietricică și o punea în buzunar. Practic, lua o bucățică din America cu el înapoi în România. Și asta înseamnă că psihologic, în mintea sa, generalul Pacepa se autorecrutase deja. La cât de apropiat era de președintele Ceaușescu în calitate de consilier al său și director al unui serviciu de informații, Pacepa era un fel de vicepreședinte al României.

Lui Pacepa i-a fost greu să plece din România pentru că nu putea pleca precum un simplu cetățean și să se ducă, de exemplu, la New York ca turist. Pacepa vorbea germana și franceza, dar când a ajuns în America a dorit să fie intervievat doar în română de către FBI. Și aici am intervenit eu. Foarte puțini oameni știau cum arată Pacepa, nu îi apărea imaginea în ziare. Ne-a spus numele său și funcția la scurt timp după ce a aterizat. Iar apoi am telegrafiat rapid la sediul CIA din Langley și am primit confirmarea că era un înalt oficial. Însă ei nu știau cum arată. Numai că în aprilie 1978, când Pacepa fusese la Washington la un picnic organizat de Ambasada României într-o sâmbătă dimineața într-un complex rezidențial, am avut o echipă de supraveghere de la FBI cu mai mulți oameni. În aprilie 1978, Pacepa a venit la Washington ca secretar de stat şi consilier prezidenţial ca să pregătească vizita lui Nicolae Ceauşescu, însă o sursă de maximă încredere ne-a dezvăluit că el era, de fapt, general şi şef al spionajului din România. Ne-am luat coșuri de picnic și le-am pus pe mai multe mese din zonă ca să supraveghem zona. O parte dintre agenții FBI jucau volei pe un teren din apropiere. Și l-am văzut pe generalul Pacepa pentru prima oară, ne-am dat seama că era un oficial important după modul în care se purtau ceilalți cu el și stăteau la distanță de el. Eu și cu colegul meu Warren l-am identificat pe Pacepa când a aterizat în America în iulie 1978, la trei luni după prima sa vizită în Statele Unite.

- Cât de dificil a fost pentru FBI și CIA să îl protejeze pe generalul Pacepa în Statele Unite?

Au fost operațiuni speciale de la început. Timp de mai multe zile după ce a ajuns în America, nu s-a știut că generalul fugise. Era dat doar dispărut. Toate informațiile furnizate de către generalul Pacepa erau clasificate. Pentru a încerca să acoperim dispariția sa, au fost lăsate probe în Germania de Vest, probe destinate să îi facă pe cei din delegația comercială din România, din care el făcuse parte, să creadă că generalul Pacepa a fost fie răpit, fie ucis. Iată cum am făcut asta. Generalul Pacepa avea un inel distinctiv. La un moment dat am mers în curtea casei conspirative din Maryland, iar generalul și-a scos cămașa. Pacepa și-a pus inelul pe unul dintre umeri, iar unul dintre colegii mei, Ken Shull, ce asigura atunci și securitate pentru general, a lovit puternic inelul cu pumnul, făcând o zgârietură în piele. Am pus un bandaj pe rană și am pus inelul într-o pungă de plastic, iar CIA a dus inelul la „scena crimei“, undeva lângă un râu. După câteva săptămâni, un oficial din Departamentul de Stat a „lăsat să scape“ informația că generalul Pacepa fugise în America.

CIA avea mai multe case conspirative, ascunzători unde erau aduși oficialii care fugeau din țările comuniste din Europa de Est. Iar acești oficiali nu erau aduși în case conspirative din Washington D.C., pentru că acolo existau riscuri să fie cumva recunoscuți.

Fuga lui Pacepa l-a afectat enorm pe Ceaușescu. Iar în megalomania lui, Ceaușescu a crezut că fuga lui Pacepa a fost parte a unei conspirații. Însă generalul Pacepa plecase fără să spună cuiva despre planurile sale, nici măcar familiei. Era foarte important să îl protejăm pe Pacepa în America, urmând procedurile standard de protecție în asemenea cazuri.

Ambasada României la Washington și-a trimis atașatul cultural la Departamentul de Justiție ca să afle unde e Pacepa. Însă nimeni de acolo nu știa unde e generalul. Ceaușescu a trimis mai mulți spioni sub acoperire în America pentru a da de urma generalului. Însă oficialii americani nu erau naivi.

La începutul lui 1980, Yasser Arafat şi Nicolae Ceauşescu au trimis în Statele Unite o echipă de asasini palestinieni pentru a-l găsi și ucide pe generalul Pacepa. Numai că acea echipă nu avea vreo pistă. Iar asasinii au fost depistați și compromiși de către FBI. Am descoperit ulterior că Arafat îi ceruse lui Ceaușescu sprijin necondiționat la ONU în schimbul ajutorului său pentru a îl ucide pe Pacepa.

Când generalul Pacepa mergea cu avionul, nu își folosea vreodată numele real și nici nu făcea plăți cu cardul, pentru a nu i se da cumva de urmă.

- Au fost români care au încercat să vă contacteze și pe dumneavoastră pentru a da de urma generalului Pacepa?

Da, și aici am o poveste interesantă. Constantin Răuță, un fost ofițer DIE care fugise din România în America în 1973 și cu care ulterior am devenit foarte bun prieten, locuia în Hollywood, Florida, la vreo 20 de kilometri de Miami. Răuță ieșise la pensie de la NASA și locuia într-un apartament. Iar în complexul mare de apartamente unde locuia avea mai mulți prieteni români, toți născuți și crescuți în România. Se adunau și făceau grătare spectaculoase la Constantin Răuță, iar de la petreceri nu lipseau mititeii și sarmalele. Iar la acele grătare Constantin Răuță mă mai invita și pe mine. Iar eu eram singurul care nu era născut în România. Atmosfera era foarte plăcută. Iar la una dintre aceste petreceri, în 2010 sau 2011, a venit o femeie frumoasă, blondă și care purta o rochie roșie. Iar acea femeie, nu îmi amintesc numele ei, ieșea clar în evidență dintre toate româncele care erau acolo. Românca aceea frumoasă era topmodel la New York, vorbea cu toată lumea la petrecere. Nu am interacționat cu acea femeie, aveam o prietenă de ani buni, am cinci copii, știu ce vârstă am. Numai că spre finalul petrecerii, acea femeie a venit și s-a așezat în fața mea la masa la care eram. La un moment dat, după ce i-am spus că am prietenă, românca respectivă mi-a spus că am putea ieși la un moment dat la un restaurant în patru, în Fort Lauderdale, și că avea un prieten bun. Românca în roșu avea un prieten în Secret Service. Și ne-am văzut toți patru. Românca a propus să mergem la un restaurant pescăresc în Fort Lauderdale. A fost plăcut. Prietena mea a început să vorbească cu prietenul din Secret Service al româncei. Nu am vorbit vreo clipă despre servicii de informații sau lucruri asemănătoare. Erau conversații normale. Numai că la un moment dat românca a venit lângă mine și m-a întrebat: „Spune-mi, te rog, unde e românul ăsta, Pacepa?“. I-am spus că l-am intervievat timp de mai multe luni pe Pacepa, dar că a fost relocat ulterior și că nu știam unde se află.

Mi-a fost clar că femeia era spion din România. Detaliile se legau. Venise din România la New York, apoi în Florida, iar după o săptămână mă invita pe mine și pe prietena mea să ieșim în oraș alături și de amicul ei. Iar singurul ei scop fusese să afle cumva de la mine unde era generalul Pacepa. Acea femeie nici măcar nu se născuse când Pacepa a fugit. Cred că ar fi fost gata și să facă sex cu mine ca să îi spun informația. Așadar, la 33 de ani după ce Pacepa fugise, încă erau români care doreau să îl găsească și să îl ucidă. E cumva ceva parcă suprarealist.

- Ați spus la un moment dat despre generalul Pacepa: „Opiniile și informațiile sale erau atât de prețioase încât a devenit un consilier tacit pentru mai mulți președinți ai Statelor Unite, începând cu Jimmy Carter“. Cu care dintre președinții americani a avut generalul Pacepa cea mai bună relație?

Când Pacepa a ajuns în America, Jimmy Carter era președinte. Iar Jimmy Carter nu era foarte apreciat legat de expertiza lui pe partea de relații externe. Fusese guvernatorul Georgiei, însă nu fusese vreodată implicat în relații internaționale. Însă când Pacepa a ajuns în America, Jimmy Carter a fost la curent cu toate informațiile legate de acesta. Generalul Pacepa avea multe relații în lumea serviciilor de informații externe. Îi știa pe frații Castro în Cuba, îl știa pe Yasser Arafat, îl știa pe Hrușciov. Iar Pacepa a fost intervievat de CIA legat de ce știa privind aceste țări.

După ce Ronald Reagan a ajuns președintele Statelor Unite, mi s-a cerut de la sediul central al FBI să fac o prezentare foarte concisă și clară pe doar o pagină a generalului Pacepa și a ceea ce știa. Inițial, informarea mea avusese trei pagini, a trebuit să o comprim. Și am știut, fapt confirmat și de un prieten senator, că acea informare a mea legată de Pacepa va ajunge direct la președintele Reagan, pentru că acestuia îi plăceau informațiile foarte concise și clare. Și informarea mea despre Pacepa a ajuns direct la președintele Reagan.

Președintele Reagan a citit și cartea „Orizonturi roșii“ a lui Pacepa, carte ce pentru el a devenit un ghid privind dictaturile comuniste. Iar Pacepa a avut clar o contribuție importantă la terminarea Războiului Rece.

Nu știu dacă Pacepa s-a întâlnit vreodată față în față cu Jimmy Carter, însă s-a întâlnit cu siguranță cu Ronald Reagan. Generalul Pacepa a avut cea mai bună relaţie cu Ronald Reagan dintre toți președinții americani.

„Un om cu o inteligență specială, foarte organizat, meticulos“

- Care este ultima dumneavoastră amintire despre generalul Pacepa?

Am multe amintiri speciale legate de generalul Pacepa. Constantin Răuță era cel care organiza cele mai multe dintre întâlnirile mele cu generalul Pacepa, ne vedeam o dată la câțiva ani. Generalul era prieten cu familia Matasa. Claude Matasa a fost consul general onorific al României la Hollywood, Florida. La un moment dat era ziua soției lui, Netuța Matasa, făceam o petrecere, și a apărut generalul Pacepa, avea deja peste 80 de ani. Era un om decent și demn care fusese în situații foarte dificile. L-am ajutat în mai multe rânduri, inclusiv pe partea de securitate.

- Care e cea mai specială amintire pe care o aveți legat de prietenia dumneavoastră cu generalul Pacepa?

După ce a plecat în America în iulie 1978, își dorea mult să ia legătura cu Dana, fiica sa care era în București, dar nu găsea vreo cale să facă acest lucru. Dana locuia în București într-un bloc aflat chiar vizavi de Biblioteca Americană. Generalul Pacepa o știa în acel bloc pe o doamnă în vârstă și aflase că acea doamnă mergea o dată la patru luni la fiica sa care locuia în Statele Unite, în Oklahoma, și apoi se întorcea în țară. Iar acea doamnă, care era pensionară, putea ieși ușor din România. CIA a încercat pe parcursul mai multor luni fără rezultat să găsească o cale de comunicare cu fiica lui Pacepa.

După ce a ajuns în America, generalul Pacepa s-a întâlnit de mai multe ori cu congresmanul Frank Wolf, care l-a ajutat. Iar la un moment dat, i-a spus: „Încerc să iau legătura cu fiica mea“. Iar Frank Wolf a mers în România. La un moment dat, Frank Wolf a traversat strada de la Biblioteca Americană și a încercat să intre în blocul unde locuia fiica lui Pacepa, ca să îi dea un mesaj de la tatăl ei.

- Și ce s-a întâmplat?

Sesizând ce se întâmplă și că s-a abătut de la traseul oficial, forțele de securitate americane au încercat să îl pună efectiv la pământ chiar înainte de intrarea în bloc. Și congresmanul a sărit într-o parte. Nici această încercare de comunicare cu Dana Pacepa nu a avut succes.

- Cum a reușit generalul Pacepa să ia legătura cu fiica sa?

La unul dintre interviurile pe care i le-am luat ca agent FBI, generalul Pacepa mi-a spus: „Au trecut luni bune și nu am reușit să iau legătura în vreun fel cu fiica mea. Nu știu ce face. Trebuie să iau legătura cu ea“. Eram într-o casă conspirativă în Virginia și i-am spus generalului că dacă îmi dă cumva o pistă, ceva de care pot să mă agăț, poate putem face ceva. Și mi-a spus că în același bloc cu fiica sa locuia o pensionară care mergea des la fata sa din Oklahoma. Și generalul Pacepa mi-a spus că vrea să meargă în Oklahoma ca să îi dea acelei doamne un bilet pentru Dana, fiica sa. Generalul a mers la CIA și a spus ce vrea să facă. Iar cei de la CIA i-au spus clar: „Nu vă putem lăsa să mergeți în Oklahoma“. În cele din urmă, generalul m-a întrebat: „Vrei să mergi cu mine în Oklahoma?“. Iar eu i-am răspuns: „Dacă FBI nu mă lasă să merg, aș putea fi concediat“. Am vorbit în cele din urmă cu superiorii mei din FBI și cu oficiali din CIA. În cele din urmă au fost de acord ca eu să îl însoțesc pe generalul Pacepa până în Oklahoma. Am zburat amândoi de la Washington la Chicago și apoi în Oklahoma. Pe aeroportul din Washington, înainte să zburăm, doi ofițeri CIA au venit în grabă și m-au pus să semnez actele pe care scria că doar eu răspund pentru viața generalului Pacepa pe parcursul drumului dus-întors.

La un moment dat, la escala de pe aeroportul din Chicago, ne-am oprit pe la niște magazine în forma literei „U“. Și m-am aplecat să mă uit după ceva într-o vitrină, sub o tejghea. Iar generalul, care era la câțiva metri mai încolo, nu m-a mai văzut. S-a uitat în stânga în dreapta și era speriat, mai ales că nici nu vorbea engleza. L-am văzut într-o oglindă, m-am ridicat încet. Iar când m-a văzut din nou s-a liniștit.

Când am ajuns la aeroport în Oklahoma, acolo ne aștepta un agent FBI. Am ajuns la casa din Oklahoma unde locuia fata acelei pensionare, ne-am văzut cu mama ei, ne-am împrietenit, a fost o întâlnire plină de căldură, între români. Și generalul Pacepa, vizibil impresionat, i-a dat mesajul pentru fiica lui.

- Dacă ar trebui să îl descrieți pe generalul Pacepa într-o frază, care ar fi acea frază?

Generalul Pacepa a fost un om cu o inteligență specială, un om de mare curaj într-o perioadă foarte dificilă. Era un om foarte organizat, meticulos. Mi-a plăcut mult de generalul Pacepa. Și ne-am împrietenit, iar asta a fost ceva special.