Alina Mungiu: Toți sociologii școliți înainte de 1989 au colaborat cu Securitatea sau și mai rău!
Alina Mungiu-Pippidi face o dezvăluire șocantă pe România Curată : Toți sociologii școliți înainte de 1989 au colaborat cu Securitatea sau și mai rău! „Sociologii maturi din viața publică românească, cei cool care vorbesc la tîrguri de carte și cei plicticoși, care conduc Senate, facultăți și catedre au fost informatori toți, cînd nu mai rău. E destul să vezi unde au lucrat înainte de 1989, și dacă au scăpat de trimiterea la munca de jos după represiunea cu transcedentalii (cazul Aurorei Liiceanu, care a ajuns la linia de producție) și dacă au rămas pe post pînă a venit Revoluția.”, spune Alina Mungiu.
Iată ce scrie Alina Mungiu pornind de la cazul Mircea Kivu pe România Curată :
Nu îl apăr pe Kivu, în legătură cu care îl prevenisem demult pe Nicușor Dan (nu că a fost informator, că nu știam, îl credeam mai tînăr ca mine), ci că se lasă folosit, între 2000 și 2004 tot scotea PSD la 50 la sută, trebuie să fii foarte tînăr sau complet ignorant să nu înțelegi cum asocierea cu diferite instituții duce direct la compromis și cum câmpul tactic al institutelor de sondaje era în anul 2004 și după complet securizat. În asta făceam eu breșe sub Năstase organizînd sondaje cu bani de la German Marshall Fund și ce alți donori mai găseam, pentru care procuratura română mă și investiga, la cererea lui Funar, pentru ”false analize”, mai exact, că stricam monopolul securist.
Tot atunci i-am atras atenția Renatei Weber că făcuse un board de sociologi cu trecut dinainte de 1989 la Soros (a doua fundație Soros, prima, care avea membru fondatori niște foști disidenți români, era anticomunistă și independentă, dar nu am timp acum de istoria Soros România și cum au reușit și acolo diverși securiști să recupereze terenul inițial pierdut, profitînd de o eroare a lui George), și că aceștia erau un risc din punct de vedere al securismului, pe lîngă că nici profesional mare lucru (vă rog, comparați citatele oricărui sociolog român cu ale mele, care sunt pe mediu ca performanță, că m-am apucat tîrziu, și vă veți lămuri, deși unii au zeci de doctoranzi pe care îi obligă să îi citeze).
După acest avertisment public dat Renatei, care i-a mai înlocuit cu elevii lor după aceea (nu pe toți), m-a oprit pe stradă Zoltan Rostaș, devotatul istoric al sociologiei românești, pentru al cărui demers am toată stima, tot așa cum pentru el personal am toată afecțiunea, și m-a rugat cu lacrimi în ochi să o las baltă. Tocmai scrisesem că în urma revoltei minerilor din 1977 Ceaușescu recrutase toată sociologia și făcuse la Petroșani un institut de control al mișcărilor de masă, și că înrolase pe mulți la lucrul contra celui mai mare succes al lui- asasinarea temeinică a capacității românilor de a se asocia prin tehnici de subversiune, cultivarea neîncrederii, izolarea și compromiterea liderilor. Zoltan mi-a dat a înțelege că nu va avea de cîștigat nimeni din adevăr, iar adevărul era că nu doar la Petroșani, ci la institutele de sociologie din rest de asemenea, recrutarea bătea spre sută la sută.
În urma scandalului, s-au dat și vreo două dosare pe piață, cu obișnuita selectivitate, sociologul cu care lucram eu, ca să mă învăț minte, și cel al Băncii Mondiale, că era în opoziție cu grupul de la Petroșani, deci cei care trecuseră de partea noastră. Clar!
Între timp, sociologii disidenți ca Pavel Cîmpeanu, care nici după 1989 nu fuseseră recuperați de universitate, au murit, iar aripa naționalistă a băieților a cîștigat asociația de sociologie prin Ilie Bădescu fără contestare și generația a doua, sub forma lui Dan Dungaciu, era lansată pentru cucerirea a noi și noi orizonturi și reproducerea elitelor în noi și noi forme (vreo două vlăstare ale generației de bază sunt mari critici radicali pe Criticatac).
Am fost unicul cronicar în anii două mii a acestei reproduceri de succes a securismului în sociologia românească, și singurul de partea mea (excepția a fost Septimiu Chelcea, care a votat contra lui Bădescu, dar el și cu mine nu ne-am cunoscut niciodată) a fost Paul Stahl, fiul lui Henri, întors de la Paris și care a făcut lui Eugen Simion propunerea de a desființa cele trei institute din București ale Academiei și a crea un institut nou de sociologie, pe alte baze. Eugen Simion a îngropat propunerea pe undeva, dar Paul mi-a povestit când ne-am văzut ultima oară la Paris, la lansarea traducerii cărții mele Secera și buldozerul. Sociologii foarte tineri, curajoși de mici, mi-au scris public atunci, nu că vor face ei curățenie, sau că să facem un institut alternativ, au eludat total subiectul securismului profesorilor lor, și mi-au comunicat doar că ei fiind acolo totul e OK și valoarea asigurată (sadly, după cinsprezece ani nici ei nu au cîte citate ar trebui). Dar sunt azi, probabil, conferențiarii și profesorii acestei discipline fără noroc.
Ca atare, sociologii maturi din viața publică românească, cei cool care vorbesc la tîrguri de carte și cei plicticoși, care conduc Senate, facultăți și catedre au fost informatori toți, cînd nu mai rău. E destul să vezi unde au lucrat înainte de 1989, și dacă au scăpat de trimiterea la munca de jos după represiunea cu transcedentalii (cazul Aurorei Liiceanu, care a ajuns la linia de producție) și dacă au rămas pe post pînă a venit Revoluția.
