Alina Mungiu-Pippidi: Primim câți refugiați trebuie. Nu vă e rușine?
Familia mea a venit în Regat ca refugiată. Străbunicul meu lucra în administrația românească, la Cahul, în Basarabia, și deși era cam grec de origine, se simțea cât de poate de român. Când Armata Roșie a invadat Basarabia în urma pactului Molotov-Ribbentrop cei care lucrau direct pentru stat au avut la dispoziție 48 de ore ca să plece în țara-mamă. Au fost petrecuți de rude care nu aveau același noroc, cu urări de bine. Pe pod, străbunica mea s-a hotărât că nu poate să lase lăzile de zestre pentru fetele ei și hotelul familiei. S-a întors cu bărbatul ei, care nu a reușit să o oprească, și fiul ei de nouăsprezece ani. Cele două fete au trecut amândouă, fiind logodite cu militari români – băieții din Regat încartiruiți la Cahul, care după dansuri și vizite în uniforme de gală s-au trezit din garnizoana plicticoasă de provincie și curtea la fete în marea conflagrație cât ai clipi.
Străbunicul meu a fost împușcat de ruși pe loc. Pare-se că la un moment dat condusese și închisoarea, în care erau agenți comuniști închiși. Străbunica mea s-a întors din Siberia în 1965 la fetele ei din România, care nu au dus-o ușor, pentru că după Stalingrad soții lor au fost dați afară din armată când au venit comuniștii. Fratele de nouăsprezece ani a dispărut pentru totdeauna și nici mormântul nu i s-a mai găsit. Restul familiei, care nu a putut trece Prutul, au ajuns în Asia Centrală. Un supraviețuitor, văr al bunicii mele, ne-a scris după 1990, în rusește, a trebuit să găsim un traducător ca să citim scrisoarea lui. Hotelul a devenit școală și a fost demolat de abia după 1990.
Povestea familiei mele nu are nimic excepțional. S-au nimerit câțiva dintre ai mei în cele 14 milioane de victime pe care Hitler și Stalin le-au făcut împreună în Estul Europei. Adică de morți. Refugiații, deportații care au supraviețuit și strămutații nici nu se mai pun. Ei au supraviețuit să ne povestească nouă. Adesea, datorită unor localnici – în cazul nostru, în Oltenia și Neamț -, care i-au adăpostit până și-au găsit un rost.
Războiul civil din Siria a dezrădăcinat până acum 11 milioane de oameni. Din aceștia, numai Libanul, o țară săracă, multiconfesională și multietnică cu patru milioane de locuitori (un pic mai mult ca Republica Moldova) și care nu datorează nimic Siriei, dimpotrivă – Siria adeseori a stimulat conflictul intern din Liban – adăpostește azi 1,7 milioane de oameni. Cât Estonia.
Mai multe țări europene foste comuniste, printre care și a noastră, pretind că nu pot lua câteva mii de refugiați.
Unii lideri iresponsabili ai acestor țări, printre care și a noastră, denunță înțelegerile europene și caută scuze – că nu sunt în Schengen, sau că refugiații nu vor să vină la ei, ci la alții, ca să se derobeze de obligațiile lor umanitare. Se invocă mari temeri identitare, de îți vine să crezi că o să le fure cineva pe Sfânta Paraschiva sau tirajele neepuizate din Dan Puric. Că așa vezi că prostia și neînțelegerea nu vin de la Dumnezeu, ci de la oameni. Doi copii de culori diferite, ce să mai spun de religii, se joacă imediat unul cu altul fără teama că se contaminează.
Înțelegerile europene nu sunt ideale. Dar sunt necesare pentru statul de drept european. Ca să oprim mișcarea asta neregulată și să ne putem ocupa de cei care vin ne trebuie un sistem de care să ne ținem. Cine e alocat la o țară primește beneficii acolo și nu în altă parte – dacă nu statuăm asta clar nu mai putem controla mișcarea și Schengen-ul dispare. Nu generozitatea lipsește țărilor mai bogate, care iau deja sute de mii de azilanți și migranți. La Munchen autoritățile au cerut oamenilor să nu mai dea năvală cu ajutoarele. La Berlin sunt oferte mai mari decât cererea. Oamenii acolo sunt altfel, au învățat ceva din trecutul lor – numai în universitatea mea, la precedentul val de refugiați din Africa s-au adoptat trei copii. Au venit temporar și au rămas – fetița Helen de zece ani e între timp bilingvă, în engleză și germană. E cât se poate de la locul ei când se joacă pe culoarul nostru alergând pe sub fotografiile mari cu fotografii scoase din coperțile cărților mele – camioane cu aer sovietic prăfuite din Crimeea și proclamarea unirii Principatelor Române de Aman, pe care am pus-o pe coperta cărții mele cu Wim van Meurs Ottomans into Europeans, la rândul lor cu nimic deplasate în Friederich Strasse. Că lumea o fi mare, dar tot ce e în ea ne atinge, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu.
Generozitatea vine mai ușor când ești bogat, de acord. Dar având în vedere istoria familiilor noastre, în trecut și azi, e dezamăgitor cum ne purtăm pentru câteva mii de oameni. Când s-au deschis granițele Schengen am trimis peste frontiere două milioane de migranți economici, pe care nu-i aștepta deportarea dacă rămâneau acasă. În Florența, unde am locuit în 2002-2003, bisericile locale, în loc să se teamă de invazie, au programat ca să aibă loc și ortodocșii să se roage. Deja se organizaseră pentru albanezi cu câțiva ani înainte. Și azi, deși avem peste un milion de oameni în Italia și ziarul românesc acolo adesea sună caInfractorul sau Știrile de la ora cinci italienii nu ne consideră o specie inferioară, și se acomodează cum pot cu verii mai puțin civilizați.
Țara noastră pierde ocazia de a arăta că poate da înapoi ceva din ce primește. Consilieri slabi, lideri de opinie analfabeți civilizațional și conducători politici care nu există decât în ședințe foto ne fac să arătăm foarte rău zilele astea. Mă consolez cu Angela Merkel: dacă nu mă mutam în Germania nu știu dacă ajungeam să trăiesc sub guvernarea cuiva de care să nu-mi fie rușine, dimpotrivă. Gândiți-vă numai la satele sașilor care stau goale și în paragină în Transilvania și la marile pârloage care încă mai stau nelucrate în țara noastră, părăsită de atâția români, înainte să refuzați intrarea unor oameni care își riscă viața dacă rămân la ei acasă. Că restul l-au pierdut deja, demult.
