Cum ştim dacă România evoluează sau nu, dat fiind că ţările de acest tip au totdeauna evenimente multe şi schimbări pe fond puţine? Cu alegerea lui Klaus Iohannis în noiembrie 2014 am arătat că există o majoritate de români care vor o ţară altfel şi în decembrie majoritatea credea că ţara merge într-o direcţie bună. Distanţa de la ţara reală la ţara altfel pe care ne-o dorim trebuie însă evaluată. E mai mică în 2015 decît a fost în 2014, sau 2012, sau 2010? Cum ştim unde mergem, şi dacă mergem undeva?

Avem prognozată o creştere anuală pentru acest an şi la anul în jur de patru la sută, asta e bine: dar ne trebuie zeci de ani în asemenea ritm ca să realizăm celebra convergenţă. Estonia a reuşit cel mai bine din fostele ţări comuniste în acest proces, a ajuns în 2013 la circa 18.000 de dolari (metoda Atlas) pe cap de locuitor, apropiindu-se de Grecia şi Portugalia, precedentul val de integrare europeană, care au în jur de 21-22.000. Noi suntem de abia un pic peste 9.000. Germania are 47.000. Estonia a reuşit de asemenea cel mai bun scor de control al corupţiei, care a precedat cu câţiva ani scorurile bune economice.

Guvernul Ponta ar putea pretinde că nu a condus ţara aşa de rău, 2015 fiind cel mai bun scor în topul Competitivităţii Globale pentru România (cel mai rău l-a obţinut guvernul Tăriceanu, ca şi cel mai mare procent de cheltuială bugetară, 40% – straşnic guvern liberal am avut, au cheltuit mai mult ca socialiştii), dar diferenţele nu sunt semnificative. Pe toate palierele de guvernanţă, inovare şi competivititate problema nu e doar că suntem pe ultimul loc în UE, ci că nu ne mişcăm de acolo. Ţara nu e în pragul vreunei catastrofe, dacă stagnarea şi corupţia instituţionalizată nu ar fi catastrofe în sine, şi dacă exemplul unor ţări ca Estonia, care şi-au triplat performanţa economică şi au ajuns în top global la bună guvernare şi inovaţie administrativă (E-stonia), nu ar arăta că pot exista tranziţii reuşite, că liderii sau partidele bune, cu viziune, pot trage o ţară înainte.

Indicatorii de guvernare nu arată nici ei vreo evoluţie. Captura cea mai rudimentară, adică contractele date la firme favorite în proporţie de peste 50 la sută din bugetul unei entităţi de stat erau – ca valoare- 18.5% în 2006 şi 18.6 % zece ani mai târziu în domeniul cel mai sensibil al construcţiilor, deci nu se schimbă nimic, nici de formă – iar asta e departe de a fi totalul capturii, deşi e prima estimare pe zece ani de contracte (ne-a luat un an să adunăm toate contractele de peste un milion de euro). 

Corupţia e instituţionalizată exact cum era la finele comunismului (guvernul central şi consiliile judeţene sunt la fel de capturate de interese private), iar libertatea, la o societate de supravieţuire, săracă şi profund imorală, nu a adus o asociere pentru binele mai înalt, ci doar probleme de acţiune colectivă. Presiunea UE şi SUA, combinată cu eforturile unor ONG-uri şi a unor fragmente de presă independentă, au creat un început de justiţie independentă bazat pe insule de performanţă în DNA şi câteva curţi de justiţie din România, ameninţate deopotrivă de corupţia încă persistentă din magistratură şi de încercarea de a o controla prin serviciile secrete.

Dar acum că DNA a început să cureţe Buzăul, Caraşul, Prahova, judeţe care par integral mafiote dacă citeşti rechizitoriile, se vor schimba regulile jocului în aceste locuri? Americanii şi europenii au investit în Băsescu crezând că el va livra bunurile, dar România nu a evoluat pentru că pe de o parte Băsescu proteja DNA, dar pe de alta crea oportunităţi pentru Udrea, Cocoş, Bica şi ai lor. Riscul ca şi acum să se întâmple la fel e foarte mare.

În aceste două săptămâni am să arăt cum arată un cerc virtuos în materie de bună guvernare pe baza singurelor cazuri identificate global în ultimii cinzeci de ani: Chile, Uruguay, Costa Rica, Estonia, Georgia, Taiwan, Botswana şi Coreea de Sud sunt unicele ţări care au reuşit să treacă de la un regim în care clientelismul şi corupţia erau frecvente la unul în care au devenit excepţii. Întreaga analiză a acestor ţări o puteţi citi în capitolul cinci al ultimei mele cărţi publicată de Cambridge University Press (aici, cu rapoarte de ţară în profunzime aici). Acolo vedeţi şi de ce am ales ţările astea şi nu altele – nu mă pot întinde aici. Efortul nostru de a documenta aceste ţări face parte din proiectul meu de cercetare UE FP7 ANTICORRP şi e singular: nimeni altcineva nu a finanţat şi documentat cum reuşeşti în lupta cu corupţia, avem prea puţine cazuri de succes. Despre cum nu reuşeşti, mai ales pe linia agenţiilor anticorupţie, literatura e vastă, dar despre succese nu era mai nimic până acum. Ce urmează sunt câteva concluzii sumare.

Studiile mele asupra cazurilor de reuşită în materie de bună guvernare arată că aceasta e rezutatul unui pachet vast de politici în care partea judiciară joacă un rol mic şi nu reuşeşte nicăieri să rezolve ceva pe cont propriu. Corupţia sistemică nu poate fi rezolvată pe cale judiciară, deşi e important ca justiţia să ajungă să dovedească că nimeni nu e deasupra legii. Italia are cea mai avansată anticorupţie judiciară, şi nu e un succes, a regresat, nu a progresat, în timpul cât a fost în UE. Politicile acestea vizează reducerea discreţiei administrative prin deschidere economică, debirocratizare, reducerea economiei informale, simplificarea legislaţiei, transparenţă bugetară completă, de la bugetul de stat la bugetul fiecărei şcoli sau spital public, eliminarea monopolurilor de orice fel, şi o intensă activitate de supraveghere a presei şi societăţii civile.

Corupţia trebuie împiedicată să se producă, oportunităţile pentru ea trebuie reduse sistematic, şi cât mai devreme. Cum îmi spune primul ministru estonian Mart Laar în acest interviu, să arestezi oameni e uşor (discuţia e despre Ucraina, unde acest lider, care a condus reuşita Estoniei preţ de două mandate, la începutul primului având 32 de ani, a încercat să dea sfaturi bune, dar fără succes). Să previi corupţia schimbând logica legislaţiei e greu.Ucraina urmează sfaturile internaţionale proaste, adică s-au apucat să aresteze miniştri din şedinţele de cabinet (un perfect precedent pentru când vor veni înapoi cei pro-Rusia şi îi vor areste pe ai noştri), dar nu atacă cu nimic organizarea economică producând corupţie. Cum ar veni la noi, politicienii se ocupă ca regiile autonome monopoliste gen Romsilva sau electricele sau gazul să aibă frâu liber la jefuit populaţia, şi societatea civilă fugăreşte fiecare copac tăiat în parte, sau DNA umflă pe care poate în rarele ocazii când prinde vreun denunţ. Nu ajungem nicăieri dacă nu schimbă cineva regulile jocului.

Deşi ţările astea sunt mai degrabă liberale, e onest să spun clar că nu o ideologie anume aduce buna guvernare. Uruguay e destul de la stânga (cheltuielile şi ocuparea forţei de muncă în sectorul public sunt foarte mari), Estonia sau Chile sunt la dreapta (austere, state minimale) dar au reuşit la fel de bine să controleze corupţia, conceptul de firme favorite aproape că nu există acolo. Toate au legislaţii clare, simple, realizate prin consultare. Creştin democraţi animaţi de egalitarism catolic, anarhişti de stânga conduşi de neîncredere în stat, fostă guerillă marxistă care a câştigat alegerile şi a dat la toţi săracii ceva, lăsând practic fără obiectul muncii pe intermediarii locali care promovaseră alocările preferenţiale ani de zile, ofiţeri integri şi anticomunişti feroci, găsesc contribuţii de la toate aceste grupuri.

Controlul corupţiei a fost realizat secundar ca urmare a altor reforme, şi nu prin agenţii specializate de represiune, dar o birocraţie de calitate şi recrutată pe merit în zona controlului a avut un mare rol. Taiwan şi Coreea au tradiţia confucianistă, a fi funcţionar la stat e o mare onoare şi cei mai buni oameni sunt pregătiţi şi recrutaţi, excelent plătiţi. Mart Laar spune că nu există ţară pe lume care să nu poată construi un serviciu civil pe bază de merit – dacă vrea – şi că asta aduce buna guvernare. Or, noi ne pregătim iarăşi să mărim salarii la funcţionari care nu au fost selecţionaţi pe merit, după ani de politizare în care cine lucrează la Guvern sau Preşedinţie sau Parlament a fost mai degrabă contraselectat. Le dăm acuma pensii privilegiate la toţi, tocmai a promulgat Klaus Johannis.

Grupuri de oameni dedicaţi şi care au luptat ani de zile au realizat reformele astea. În Uruguay, un mic think tank desenase esenţialul cînd a venit lovitura de stat militară – le-au pus în practică 20 de ani mai târziu, când presiunea era mare să arate că civilii sunt mai curaţi decît militarii. Grupul de disidenţi ai lui Laar a venit la guvernare cu toate legile scrise, în 1992, şi le-au trecut prin majoritate de un singur vot, cu o mobilizare exemplară, cumpovesteşte aici. Miracolele nu sunt uşor de realizat. Aş vrea să întreb acuma câte proiecte de legi au fie PSD, fie PNL în sertar care ar modifica fundamental în România, de exemplu, discreţia cheltuieilor clientelare. Vă spun eu: zero barat, deşi am avut grijă să promit asta în programul lui Klaus Johannis. În Taiwan, o asociaţie de magistraţi care a început ca un club (cum a fost la noi SoJust) a reuşit treptat să ocupe funcţiile importante şi pe parcursul mai multor ministeriate să construiască o justiţie democratică şi imparţială, cu preţul unor mandate scurte, pentru că şefii lor politici îi dădeau afară de cum ieşeau controverse. Nu contează: oricine venea mai făcea o bucăţică din treabă.

Ţările care au reuşit au avut modele pe care le-au emulat, nu li s-au băgat pe găt reforme de străini. Topul ţărilor care au primit asistenţă anticorupţie internaţională e unul de eşecuri – Ucraina, Nigeria, Egipt, Vietnam, Balcanii de Vest, Bulgaria, etc. Ce funcţionează sunt localnici pasionaţi care vor ei să fie ca alţii – estonienii ca finlandezii, coreenii ca japonezii, slovenii ca austriecii şi adoptă ei singuri reformele pe care le vor şi de aceea le şi pun în practică.

Toate ţările astea, fără excepţie, au progresat pe parcursul mai multor cicluri în care ambiţia a fost mare, de supravieţuire în condiţii grele, de război rece sau reinvenţie naţională. Costa Rica e prima ţară din lume care a desfiinţat armata, dar şi cea mai veche democraţie neîntreruptă din America de Sud. Ca şi în Georgia, clădirile bunei guvernări arată enorma ambiţie a acestor oameni. Cel mai mare zgârie nori în Costa Rica e clădirea Controlorului General, în Georgia majoritatea birourilor unde cetăţenii cer autorizaţii de tot felul au fost puse într-o singură clădire de sticlă cu un ghid care rezolvă cu minim timp alocat problemele fiecăruia. În Estonia cu cardul de identitate votezi, plăteşti impozitele sau parcarea. Ca să creezi un stat performant trebuie să-l vrei, să-ţi propui aşa ceva.

Poate or să mă invidieze unii că m-am distrat grozav scriind cartea asta. Sigur, am învăţat enorm, lucrând ca statistician, etnograf şi jurnalist, mergînd să cer autorizaţii de deschis o firmă la Montevideo, Seul sau Tbilisi, ca să văd cum merge treaba, nu doar că cred pe cuvânt ce mi se spunea. Am cunoscut oameni extraordinari, dar am şi lăcrimat tainic în fiecare zi de distanţa pe care o simţeam între ce ştiu eu că e acasă (sau în Albania, sau în Ucraina, ţări unde am tot lucrat, fără folos) şi aceste modele. Cu Laar am vorbit şi de ce a eşuat Emil Constantinescu. Echipa mea de cercetare din Berlin la Mondialul de anul trecut a pariat doar pe ţările noastre de lucru – nu ştiu cum se face că ţări mici ca Uruguay sau Costa Rica au echipe de fotbal aşa de performante? Când avionul meu Aeroflot s-a stricat la Talin şi a trebuit să mai stau o noapte localnicii mi-au spus că am noroc să mai prind o zi în mica lor ţară grozavă. Acelaşi sentiment de mândrie l-am văzut peste tot. Vă asigur că face toţi banii.

Asta am sperat eu că putem începe anul trecut în noiembrie când a câştigat Klaus alegerile. În acest moment ideea pare hazardată. Săptămâna viitoare o să construiesc două scenarii pentru România, cum ar fi dacă am fi intrat pe cercul virtuos, ca ţările de mai sus, şi cum ar arăta lucrurile dacă suntem tot în vechea lume vicioasă pe care o ştim.

Distribuie Distribuie Comentarii