Alina Mungiu Pippidi a scris un articol EXCEPȚIONAL despre Grecia
Portretele îl arată de o rară frumusețe: fotografiile, mai puțin romantice, au totuși ceva tragic în expresia lui, poate din lunga ereditate încărcată a Wittelsbachilor, dar poate dintr-o presimțire a marii inadecvări spre care se deschidea viața lui. Nu avea optsprezece ani când debarca în Grecia, de pe nava Majestății Sale britanice Madagascar, însoțit de 3500 de soldați bavarezi și trei miniștri, din care unul se distinsese în Bavaria natală tăind deficitul bugetar cu atâta succes, că dusese pe culmi impopularitatea monarhiei. Prințul Otto Friedrich Ludwig de Bavaria, pe care grecii aveau să îl cunoască sub numele de regele Othon, descindea astfel în țara de păstori și pescari, cu câțiva latifundiari, destui turci și mulți analfabeți, și care era mult mai mică decât Grecia de azi, ce să mai vorbim de teritoriul întins din Imperiul Otoman în care locuiau greci (Atena avea câteva mii de locuitori, în vreme ce comunitățile grecești din Smirna – Izmirul de azi – sau Alexandria aveau sute de mii). Descindea cu o misiune clară: să facă din greci, nemți.
Mandatul lui nu era de completă suveranitate. Trebuise să promită marilor puteri că nu va face război cu Imperiul Otoman și nu va ajuta iredentismul grecilor de acolo: în schimb, i se promisese un mare sprijin pentru finanțe care nu s-a materializat niciodată pe de-a întregul. Miniștrii lui germani s-au apucat să construiască o birocrație, acel serviciu civil pe bază de merit și autonom față de interese private care e chintesența modernizării occidentale și marchează trecerea – în cuvintele economistului de premiu Nobel Douglass North – către o lume guvernată de relații impersonale, singura în care economia de piață înflorește. Pătura educată grecească însă consta în câteva sute de familii și clanuri câtuși de puțin pregătite pentru a se trata impersonal, și trei partide, fiecare gravitând în jurul unei ambasade a cărei clientelă o constituiau: partida rusă, partida franceză și partida britanică. Englezii și familia Rotschild, principalii creditori, cereau în schimb finanțe sustenabile, ca să fie siguri că își vor recupera banii. În scurtă vreme, grecii liberi plăteau taxe mai mari decât frații lor rămași în Imperiul Otoman și bodogăneau că au înlocuit turcocrația cu bavarocrația. Miniștrii nemți au fost retrași un pas în spate și Othon a devenit un monarh absolut. Programul era tot acela: au mutat capitala din Peloponez la Atena, capitala antică, unde în 1837 deschideau o universitate, ca să prindă din urmă Copenhaga sau Berlinul, cu două mari scopuri: să creeze acea clasă de birocrați luminați capabili să construiască statul, și să readucă Europa în Grecia, lichidând cu otomanismul retrograd.
Nu e sigur că grecii au devenit mai nemți cu timpul (principalul lor producător de bere este aceeași firmă bavareză de la începuturi), dar Othon sigur a devenit mai grec, complotând mereu contra otomanilor și căutând să aducă cât mai multe teritorii locuite de greci în Regatul său. A fi grec a devenit de altfel repede, datorită pe de o parte dependenței de marile puteri, care a lăsat resentimente durabile, și pe de alta bisericii grecești, care nu se mai voia subordonată patriarhiei rămasă la Constantinopol (se declarase autocefală din 1832), o aspirație națională mereu mai ambițioasă, atât geografic cât și identitar. Urmările s-au văzut după primul război mondial, când grecii au expulzat pe turcii rămași și au pierdut, catastrofal, războiul de reîntregire cu orașele grecești din Asia Mică. Nu fuseseră ”întregi” decât pe vremea lui Alexandru cel Mare; dar, ca și la noi cu Mihai Viteazul care reunifica principatele, legenda a bătut cu mult realitatea.
Othon a supraviețuit multor ani de intrigi ale marilor puteri, la mai multe încercări de lovituri de stat și asasinate și a fost evacuat tot pe o navă britanică spre Bavaria în 1862. Dacă aveți drum prin München, puteți vizita mormântul acestui patriot grec în biserica Teatină a Sf. Caetan. Wittelsbachii au fost urmați de dinastia daneză, expediată tot de marile puteri, care a făcut și ea ce a putut. Nu a devenit niciodată populară.
Grecia a dat faliment internațional de vreo șase ori, o dată înainte de Othon, o dată sub el și de vreo patru ori după, incluzând suspendarea de azi a plăților. La finele secolului XIX au intrat în recesiune numai din cauza scăderii cererii de smochine de pe piața internațională. Nu au fost niciodată iertați de dobânzi, totdeauna mari, și asta a precipitat toate prăbușirile.
N-au avut venituri niciodată pe măsura ambițiilor, baza de impozitare fiind mică și economia informală mare, chiar și azi, când sunt o țară dezvoltată. Pe datorie s-au eliberat de turci, și-au construit statul, armata, capitala, Căile Ferate. Au fost adesea sabotați de Marile Puteri, cunoscute tot sub numele de Troica și în secolul XIX. Englezii, ale căror interese s-au aliniat cu ale turcilor în războiul Crimeei, au făcut blocadă porturilor grecești. Doar după al doilea război mondial au investit în Grecia, de teamă că vor câștiga comuniștii altfel.
Grecia a evoluat, dar a rămas mult din societatea pe bază de personalism și particularism. Duminică dimineața, cei trei foști prim miniștri care chemau să se voteze în favoarea Europei erau descendenții celor trei mari dinastii care au dominat politica grecească în ultimii șaizeci de ani și mai bine. Publicul care a votat Syriza a făcut-o și din protest față de o clasă politică expirată, care a folosit banii europeni pentru perpetuarea clientelismului și ineficienței și a ratat schimbarea Greciei.
Grecii europenizați au fost cei mai mari suporteri ai integrării României și Bulgariei, atât la Bruxelles cât și în opinia publică, una din puține țări unde majoritatea era în favoarea noastră. Au investit devreme în România și au primit în Grecia zeci de mii de muncitori români fără nici o manifestare de xenofobie. Românii care îi descriu pe greci prin talk show-uri ca cei mai leneși și mai hoți din Europa nu știu despre ce vorbesc. Îmi cer scuze în numele lor oricui stă să ne audă.
Economiști ca Joseph Stiglitz au sprijinit votul de ”nu”, dat fiind că la rata de plată a datoriei perspectivele de recuperare a decalajului de dezvoltare al Greciei deveneau nule. Grecia a tăiat o treime din banii de sănătate de când a început austeritatea. Și asta am dat la clasă acum doi ani, ca temă: cum să tai o treime din bugetul Sănătății fără să afectezi indicatorii de sănătate, deja sub media europeană.
Raționalizarea cheltuielilor din Grecia nu ar fi fost atât de teribilă dacă europenii nu ar fi greșit de trei ori. Odată, când au primit Grecia în zona euro, ca să se fălească cu extinderea. La fel, au adus Ciprul în Europa care nici nu voia să intre, sfârșind prin a confisca depozitele bancare ale oamenilor. A doua oară, când grecii au cheltuit și au făcut datorii pentru că aveau credit mare că erau în zona euro și creditorii scontau pe solidaritatea europeană (sau de ce faci o monedă comună) europenii în loc să îi scuture la cheltuieli, dar să le plătească prima datorie i-au împrumutat mai departe, trecând datoriile de la privat la stat, și au creat o datorie și mai mare, enormă. Economistul de la Harvard Dani Rodrik a criticat politica asta de atunci: o intrare pe blogul lui era în syllabusul de la clasa mea de politici publice acum vreo 3-4 ani deja. Tot el a anunțat scenariul sinistru care se desfășoară sub ochii noștri încă de câteva luni. A treia oară, când au permis escaladarea asta, când puteau da condiții mai bune guvernului moderat dinainte, să îl ajute să câștige alegerile, în loc să se angajeze în lupta cu niște comunicatori de profesie. Vedeți pe blogul Reuters la ora asta (#Grefenderum) câtă lume din alte țări mediteraneene își arată solidaritatea și ce mari șanse sunt ca scenariul pesimist al lui Rodrik în care Spania e la rând să se adeverească. Nu se poate politic să supraviețuiască o zonă euro în care Germania câștigă iar țările din Sud pierd în același timp, o asemenea monedă comună nu are sens, nici economic și nici moral. Datoria grecească s-a făcut cumpărând avioane care nu merg nici azi, importate din din Germania, sau instalații de comunicații din țări scandinave. Firmele din aceste țări virtuoase la ele acasă au plătit mitele din Grecia ca să le mai vândă ceva – pe datorie, de altfel.
Cu Grecia s-a dus cel mai avansat proiect de convergență cu Occidentul al unei țări ortodoxe. Noi suntem la rând, demonstrația e acum la noi. Pot culturile pe bază de particularism, cu societăți și economii puternic informale, cu puțină înțelegere pentru și dinspre Occident, emula cu succes societatea occidentală, într-un proiect comun așa de ambițios cum e euro? Să vă aud. Alina Mungiu-Pippidi
