Printre cei mai renumiți dar și de temut luptători ai antichității erau în mare parte vegetarieni, sau cel mult lacto-vegetarieni, cu un consum ocazional de carne. Cel puțin asta arată noile cercetări, mai ales pe rămășițele gladiatorilor din arenele romane.

Luptă între gladiatori FOTO Adevărul

Atunci când ne gândim la războinici, ne vine în minte automat o dietă bazată în mare parte pe carne și ouă, sau mai bine zis proteină animală. Acest stereotip intrat deja în imaginariul publicului larg privind războinicii antici a fost încurajat și de producțiile cinematografice, care în mare parte oferă clișee de luptători cu trupuri de body-builderi moderni care participau la festinuri unde se găseau doar bucăți uriașe de carne.

Cercetările, începând cu anii 90, privind alimentația populațiilor antice, inclusiv a clasei războinicilor, schimbă însă total stereotipurile privind alimentația acestora. Unul dintre cele mai interesante studii care efectiv schimbă mullte dintre lucrurile care se știau despre faimoșii gladiatori a fost realizat de o echipă de cercetare a Universităţii de Medicină din Viena. Specialiștii austrieci au studiat un cimitir al gladiatorilor de lângă Efes, Turcia de astăzi. Într-un mormânt comun au fost descoperite oasele a 67 de gladiatori. Specialiștii au realizat analizele izotopice pe oasele descoperite tocmai pentru a reconstitui, măcar parţial, dieta acestora. Iar rezultatele au fost uimitoare. Gladiatorii, pe care toți și-i imaginau consumând cantități mari de carne, erau de fapt în mare parte vegetarieni. Culmea, această dietă era bine controlată și ar fi fost de fapt secretul acestora în arenă. Studii privind alimentația altor războinici faimoși ai antichității confirmă același fapt: pe câmpurile de luptă se înfruntau lacto-vegetarienii.

Suplimente cu oase pisate, fasole și orz pentru campionii arenelor romane

Gladiatorul acel sclav cu statut aparte care lupta în arenă pentru distracția mulțimii, în Roma Antică, era un adevărat simbol al puterii, virilității și calităților marțiale. Luptele cu gladiatori atrăgeau mase uriașe de spectatori, fiind unul dintre cele mai populare și sângeroase totodată sporturi din Roma Antică. Majoritatea gladiatorilor erau foști prizonieri de război obligați să lupte în arenă. Erau de diferite origini, germani, celți, traci, africani, cam pe unde au purtat romanii războaie. Evident erau și gladiatori romani, în special din rândul celor care au fost vânduți sclavi din motive diferite. Pentru a lupta în arenă erau aleși cei care dovedeau o forță fizică aparte, o înclinație către război, chiar experiență dacă vorbim de prizonieri de război. Gladiatorii erau antrenați și cazați în școlile de gladiatori. Erau peste 100 de școli de gladiatori renumite în tot imperiul, pe lângă cele provinciale.

Deși aparent meniul unui astfel de luptător de elită era formată mai ales din proteine animale, în realitate școlile de gladiatori le pregăteau un meniu aparte, mai mult vegetarian. Și nu fiindcă ar fi fost supuși austerității. Din contră un gladiator era un bun de preț,scump la achiție, costisitor la întreținere. Dar s-a constatat că acest meniu îi ajuta de fapt la creșterea masei musculare dar și la un anumit strat de grăsime în anumite zone ale corpului. Acel strat de grăsime îi ajuta să facă spectacol sângeros în fața publicului, dar fără leziuni grave. Tocmai fiindcă puțini își permiteau să piardă un gladiator în care investiseră atât. Pe scurt, erau multe tăieturi aplicate în zone cu strat adipos, care sângerau abundent uneori, dar fără să pună în pericole viața gladiatorului rănit.

Pentru asta, acești luptători profesioniști ai arenelor mâncau cel mai mult orz și fasole. liniu, în ”Istoria Naturală”, îi numeşte pe gladiatori hordearii, adică ”mâncătorii de orz”. Acestea erau surse extraordinare de fibre și carbohidrați, care-i mențineau sănătoși și le dădea energie pentru luptă. Consumau ocazional lactate și ouă, iar cel mai puțin, probabil la un anumit interval sau ocazii speciale, cantități limitate de carne. Primeau în schimb suplimente de calciu luate din pudră de oase pisate. Pliniu cel Bătrân vorbeşte, în aceeaşi ”Istorie Naturală”, despre băuturile din pudră de oase ale gladiatorilor, băute chiar după luptă.

Temuții spartani, orzul smochinele și sângele de porc

Cercetările realizate pe surse documentare sau analize osteologice scoate la iveală faptul că cerealele,legumele și leguminoasele erau baza alimentației la majoritatea războinicilor europeni. Aceștia căutau mai ales surse de carbohidrați, vitamine dar și proteină vegetală. Ocazional serveau lactate, ouă și carne. Culmea, carne cel mai rar. Un bun exemplu îl reprezintă spartanii, unii dintre cei mai de temut războinici ai lumii antice, renumiți pentru onoarea și tăria lor pe câmpul de luptă. Spartanii erau educați de mici în spiritul marțial, fiind crescuți doar pentru un singur lucru: războiul. Cu toate acestea cumpătarea era una dintre cele mai importante calități.

Obezitatea nu era acceptată la spartani. De aceea, spuneau aceștia, hrana trebuia să fie suficientă pentru a alunga foamea, dar nu pentru a umple și obosi pântecele, și implicit lua vlaga războinicului. La fel ca și în cazul gladiatorilor baza alimentației spartanilor era orzul. Adică un terci de orz consumat zilnic, ca masă principală. Orzul este un puternic antioxidant dar oferă și carbohidrații necesari unei activități războinice. Pe lângă orz, spartanii preferau smochinele și brânza. Mai apoi era un fel de supă, melas zomos, sau supa neagră spartană. Era făcută din sânge de porc și consumată cu pâine din orz. Studiile arată că doar 100 de grame din aceea supă de sânge de porc oferea 30% din necesarul de zinc al organismului, un mineral care activează peste 100 de enzime și este esențial pentru producerea de ADN. Sângele era o sursă importantă de calorii, proteine și fier, pentru spartani.

Dacii, îndrăgostiți de brânză și usturoi, dar tot orzul era la putere

Și alte popoare antice, renumite pentru calitățile lor războinice avea ca bază a alimentației vegetalele, orzul în special. Celții, de exemplu. Aceste triburi care au dominat Europa Centrală și de Vest erau renumite pentru calitățile și furia lor războinică. De altfel sunt și cei care au jefuit Roma, la începuturile sale republicane. Tatuați, vopsiți, cu arme de fier bine realizate și trupuri puternice, războinicii celți strecurau teamă în rândurile inamicilor. Și în cazul lor, clișeele le atribuiau o alimentație bazată pe carne. Inclusiv în benzile desenate dedicate popoarelor celtice, faimoasele ”Asterix și Obelix”, războinicii celți preferau mistreții la frigare. În realitate așa cum arată studiile făcute de arheologii de la Basel, pe o așezare descoperită în zona industrială a orașului numită Basel-Gasfabrik, celții, la fel ca spartanii și gladiatorii Romei Antice, serveau în mare parte orz. Fierturi, terciuri, tot soiuri de variații alimentare legate de orz.

La acestea se adăugau produse din grâu, mei, fasole. Ouăle, lactatele aveau un rol minor în alimentația lor. În plus, carnea, inclusiv cea de câine, erau consumate doar ocazional. Dacii, un alt popor renumit pentru calitățile războinice, se pare că erau îndrăgostiți de lactate. Lucius Junius Moderatus Columella, agrimensor și matematician roman din secolul I d Hr, spunea că dacii erau numiți și „băutorii de lapte”. Cel mai probabil îl serveau și sub formele de lapte prins, lapte acru, dar mai ales brânză. Usturoiul era deasemenea condimentul preferat al dacilor. Ca și în cazul celorlalte popoare antice, și dacii se bazau zilnic pe o fiertură din care nu lipsea orzul sau meiul. Erau un fel de terci cu de toate, în care adăugau spanac, lobodă, ciuperci, uneori ouă și evident, nu lipsea usturoiul.