Arsenie Boca a avut la temelia popularității sale o adevărată strategie de marketing – carisma și rezolvarea problemelor sociale, cu o limită conservatoare bine stabilită, au fost doar câteva dintre piesele de rezistență. Cât despre așa-zisele sale minuni, regăsim mărturii în dosarele Securității.

„Arsenie. Viața de apoi“, documentarul lui Alexandru Solomon, merge pe urmele lui Arsenie Boca, într-un pelerinaj pus în scenă cu pelerini găsiți printr-o agenție de casting. Aceștia și regizorul „refac“ presupusele miracole atribuite părintelui, le dezbat și se confesează. Documentarul a avut avanpremiera în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania și va rula pe marile ecrane din toată țara începând cu 1 septembrie.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Alexandru Solomon explică ce înseamnă lumea pelerinilor, dincolo de reportajele standard, care apar în mass-media la fiecare astfel de eveniment.

Regizorul spune că, înainte de a-i judeca, trebuie să înțelegem că una dintre problemele principale ale lor este lipsa unui stat funcțional, cu un sistem social și sanitar eficiente, care îi face să apeleze, mult prea des, la soluții mistice. El susține că mulți dintre aceștia văd ca opțiune de salvare politicienii cu tendințe ultraconservatoare și naționaliste care folosesc religia în scop electoral și promit un model pe care l-au promovat partidele legionare în anii ’30.

De asemenea, Solomon susține că instrumentalizarea politică a religiei s-a mai întâmplat în trecutul recent al României și au urmat vremuri grele. Iar pentru ca istoria să nu se mai repete, cheia o găsim într-un sistem social echitabil, școală și presă.

„Weekend Adevărul“: Care a fost procedura de alegere a oamenilor care au partipat la realizarea documentarului? Ați avut un eșantion reprezentativ, ați luat și tineri și persoane mai în vârstă?

Alexandru Solomon: Am lucrat cu o agenție de casting și le-am dat, să zicem așa, un profil care includea oameni care fac figurație, dar și oameni care au legătură cu credința și cu Arsenie Boca, adică știu câte ceva, au fost în pelerinaje – chiar dacă n-au fost la Arsenie Boca, au fost în altă parte sau, cel puțin, au o înclinație metafizică. Eu am căutat să lucrez cu oameni care sunt din medii diferite, de vârste diferite, care au avut motivații diferite sau experiențe diferite, care i-au adus la credință sau misticism – să-i spunem cum vreți, spiritualitate.

- Raportul între tineri și persoane mai în vârstă este 50/50 în echipa documentarului?

Cred că totuși cei cu peste 40 de ani sunt mai mulți. Am căutat să fie cât mai diverse experiențele lor. Am avut conversații inițiale cu ei, ca să înțeleg un pic de unde vin, cine sunt, ce i-a adus în pelerinaje. În același timp erau oameni care făcuseră film înainte ca figurație, iar asta era și un soi de carte albă, pentru că știam că vor fi confortabili cu camera și, în același timp, cred că au și această bucurie de a juca, această poftă de a juca și asta se simte, e un fel de candoare.

„Un reality show mai liber“

- Discuțiile dintre ei filmate au fost „la liber“?

Da, noi am setat acest model de debate colectiv, care mi se pare că e inspirat din televiziune, un fel de reality show, dar mai liber și cu mai puțin senzaționalism. Sigur, am încercat să moderez și să intervin, expunând ce știu eu despre faptele istorice legate de viața lui Arsenie Boca sau din contextul acesta și cam atât.

- N-au simțit cumva presiunea, cum se întâmplă la sondaje, să spună ce cred că se așteaptă de la tine?

Cred că oamenii fac asta instinctiv. Dar, treptat, am încercat să le spun că nu-i cazul să auzim ce se așteaptă lumea că trebuie să auzim. Până la urmă cred că au fost autentici.

Canonizare, dar pe jumătate

- Cum vă explicați că acești oameni au ajuns pelerini?

Sunt diverse modele. Primul este cel al unui moment de cotitură în viață, de debusolare, în care au simțit că un pelerinaj sau o lectură din Arsenie Boca i-au ajutat într-un fel sau altul. Al doilea model, sigur, este al unor traume, suferințe, probleme de sănătate sau de relație care s-au rezolvat în urma unei vizite la Prislop sau la Sâmbăta sau a unui contact de tipul acesta. De asemenea, există și un al treilea model, cel unei spiritualități mai largi, mai ecumenice, mai new-age-iste, oameni mai tineri care au ajuns să vadă în Arsenie Boca o figură nu neapărat creștin-ortodoxă, ci o figură spirituală mai largă, care răspunde acestui aer contemporan. Cred că succesul lui Arsenie Boca se datorează și acestui profil neconform – nu e un profil foarte clasic de călugăr sau preot ortodox. Era interesat de tot felul de practici orientale și sigur că în biserică lucrurile astea nu trec foarte bine.

- Dar totuși a fost recuperat, ca să zic așa, de către Biserică?

A fost recuperat, dar nu vedeți că dosarul de canonizare s-a depus, cred, în 2018, și suntem în 2023... Deci e un soi de ezitare.

Camaraderie până într-un punct

- Atunci când oameni cu idei și concepții diferite petrec timp împreună, cum s-a întâmpla cu dumneavoastră și pelerinii din documentar, se întâmplă un fel de încercări din ambele părți de a-l convinge pe celălalt că are dreptate. Cum a fost pentru dumneavoastră?

Am înțeles mai degrabă că oricât ai lucra cu fapte și ai încerca să te bazezi pe date și pe istorie, să zicem factuală, miezul acesta mistic rezistă oricărei confruntări cu faptele. Și e ok. Adică asta trebuie să recunoaștem.

- Deci nu i-ați convins?

Nici ei pe mine, nici eu pe ei. Important e că am ieșit din experiența asta cu un soi de camaraderie care sper să dureze. Faptul că ne-am solidarizat în momentul în care ni s-a interzis accesul într-o biserică e important. Au înțeles și colegii mei de filmare că într-un fel credința-i una, dar ce se face cu ea în spațiu public și politic e altă poveste – acolo este de lucrat. Avem și noi, ca cetățeni, posibilitatea să influențăm asta, mic, mărunt, insistent, cumva, dar avem mijloacele sau uneltele în acest sens.

- Poate n-ar trebui să judecăm așa de mult, să încercăm să înțelegem mai mult?

Da, asta clar. În orice caz, să judecăm în cunoștință de cauză, măcar nu cu o părere bazată pe un zvon de pe net sau pe nimic. Cel mai interesant acum e că toată tematica asta, să zicem socială, care interesează cred că majoritatea populației în România, care e la limita supraviețuirii de fapt, este acaparată, din păcate, de partide care se află la extrema spectrului politic. Nu mai există opoziție care să se adreseze acestor probleme: lipsa de acces la servicii sanitare, acces la servicii sociale, distribuția cât de cât echitabilă a resurselor. Societatea e mult mai nedreaptă azi decât era cu 20 de ani în urmă, în felul în care sunt plătiți oamenii. De toate lucrurile astea nu se ocupă decât partidele extremiste și care propun un model în care Biserica are un rol foarte important. Ori nu știu, mi-aș dori foarte tare ca Biserica Ortodoxă Română să-și asume un rol social mai mare. Sigur că fac niște chestii – contribuie la niște spitale, ajutor social –, dar e mărunt în raport cu ceea ce ar putea face. Până la urmă, organizația cea mai bine structurată din România e BOR, cu biserici în fiecare sat și cu acces la oameni în fiecare sat. Unde e influența asta socială în ridicarea nivelului de educație reală, de acces la servicii sociale?

- Ce părere au avut ei despre textele despre Arsenie Boca din Arhivele Securității pe care le-au citit și le-au analizat?

Fiecare le-a înțeles cum a vrut. Nu cred că le-au schimbat părerea despre el. Cred că au aflat niște lucruri despre viața lui. Poate că la partea legată de moartea lui, au înțeles că legenda asta a iradierii și asasinatului lui Arsenie Boca nu e bazată pe ceva real. Dar, în general, e și greu, pentru că în dosarele Securității sunt și documente selectate și manipulate de Securitate, deci câtă încredere poți să ai? Da, trebuie să ai foarte mare grijă să-ți dai seama ce au construit ei ca să aibă argumente împotriva lui într-un eventual proces, care n-am mai avut loc de fapt. Apoi, mărturiile reale din dosar aparțin unor oameni care, în general, credeau în miracole. Deci nu pot să le tratezi nici pe acelea ca pe o dovadă faptică. E un document care reproduce mărturia unui om care credeam miracole. Dar asta nu înseamnă că miracolul a existat. De obicei e ceva de genul: am auzit de la vărul, care a văzut și mi-a povestit și mie sau eu am fost acolo, dar eram departe. Deci deja legenda se naște în dosarele Securității cumva.

- E foarte interesant ce spuneați și despre faptul că și situația serviciilor de stat din România, precum Sănătatea, duc spre astfel de credințe. Îmi amintesc de scena preluată în documentar cu o doamnă care zicea niște pacienți de la Cluj s-au vindecat de cancer după ce au fost în pelerinaj. Poate că în condițiile unui sistem sanitar funcțional, oamenii ar avea alte speranțe...

Da, sigur că da. Dacă oamenii ar putea conta pe un sistem sanitar eficient și accesibil tuturor, un sistem public ca lumea, lucrurile ar sta altfel. Adică, ai ajunge să te rogi pentru salvarea ta în cazuri extreme, nu pentru o ruptură de deget. Și sigur că înclinația asta spre misticism vine cu o mare neîncredere în știință și rațiune. Acesta este reversul și n-ar trebui să fie neapărat așa. Există oameni de știință care sunt religioși, deoarece știința are niște limite, nu explică lumea în ansamblu. Dar, în același timp, faptul că există această neîncredere în știință – pe care și pandemia a acutizat-o, știți cum se spunea că vor să ne vaccineze ca să ne distrugă ș.a.m.d. – este un semn foarte prost. Asta înseamnă că tot instrumentarul raționalist-științific al lumii moderne îl aruncăm la gunoi.

„Boca își construia strategii de marketing, așa cum o face Biserica astăzi“

- Perspectiva dumneavoastră în ceea ce-l privește pe Arsenie Boca s-a schimbat în urma realizării documentarului?

Am devenit tot mai fascinat de el, cunoscându-l din documente, pentru că mi se pare că, într-adevăr, era un personaj atipic pentru vremea lui. Un om care a crescut într-un mediu complet defavorizat, într-un sat complet izolat de munte, din Apuseni, foarte sărac, într-o familie dezmembrată, cu părinți divorțați, care a ajuns cumva în sistemul educațional bisericesc și a reușit să urce treptele pentru că avea o capacitate carismatică uluitoare.

Avea o capacitate de comunicare cu oamenii din mediul rural, mai ales. Erau oameni ca el, cu care știa să vorbească, să comunice pe problemele lor. Și cred că lumea rurală de atunci, din perioada interbelică, nu era foarte diferită de lumea rurală de azi, din păcate. Sigur, există internet, televiziune. Sigur că sunt mai multe case cu toalete, dar nu demult. Și atunci, sigur că el a știut să transforme discursul lui religios într-un fel de ajutor imediat pentru niște probleme imediate.

De exemplu, femeia care venea la biserică să se plângă că a fost bătută de soțul ei, care e alcoolic. Câte cazuri de tipul acesta nu vedem în presa românească de azi? Deci el încerca să adreseze problema asta – sigur, nu putea să sugereze divorț, pentru că nu era în acord cu linia Bisericii, dar încerca să-i facă pe bărbați să renunțe la alcool sau să îi învețe să se protejeze, nu cu prezervativ, ci să se protejeze prin alte metode de a avea copii nedoriți. Pentru el, avortul era total interzis, pentru că intra în normele Bisericii și ale epocii, dar în același timp încerca să răspundă unor probleme directe, imediate, sociale.

În plus, avea un soi de deschidere spre credințe orientale – știm că l-a citit pe Eliade. Da, în Transilvania erau cercuri antropozofice care veneau cu un soi de ecumenism luminat, de reformă a misticismului și se știe că Arsenie Boca a fost în contact cu aceste curente. Pictura lui de la Drăgănescu, dar nu numai, nu e o pictură canonică, de aia nici n-a plăcut prea mult conducerii Bisericii Ortodoxe Române. Sunt influențe culturale foarte diverse. Deci cred că putem zice că secretul popularității lui e faptul că a reușit să combine toate influențele acestea în ceva ce era modern, adaptat societății, rămânând în același timp un personaj foarte conservator care refuza evoluția asta socială către acceptare a divorțului, a avorturilor, a educației sexuale ș.a.m.d.

Escrocherie sau marketing?

- Cred că există o fascinație și față de așa-zisele minuni ale lui Arsenie Boca. Ce ați descoperit în această zonă?

Pe lângă darul de a fi super-carismatic, cred că a fost foarte conștient de cum îți poți construi imagine și asta e fascinant. El avea pregătire artistică, a făcut Arte plastice la București, și era conștient că își construiește o imagine populară ca să ajungă la oameni, ca oamenii să-l adore și să se adune în număr cât mai mare ca să le poată vorbi. Și da, cred că avea niște strategii de de marketing, cum le spunem acum. Sună urât și bineînțeles că o să enervez multă lume cu asta, dar până la urmă cred că și biserica își construiește, prin canalele ei media, o strategie de marketing.

- Mie mi se pare că una dintre tezele documentarului este că Arsenie Boca a fost un escroc, cel puțin în ceea ce privește partea aceasta de „minuni“...

Există această percepție, să zicem, la dușmanii lui, inclusiv cei din Biserică îl tratează de escroc, nu-l tratez eu astfel. Cred că trebuie definiți și despărțiți termenii aceștia: una e marketing și construcție de imagine; asta nu e neapărat escrocherie, escrocherie înseamnă să-i înșel pe oameni și să obții beneficii din asta.

Etică bisericească?

- Ați spus după proiecția de la TIFF că ați vorbit cu ÎPS Laurențiu Streza, mitropolitul Ardealului. El ce poziție avea față de Arsenie Boca?

Cred că pentru Mitropolia Ardealului, reprezentată de mitropolitul Streza Laurețiu, Arsenie Boca trebuie să devină sfânt cât mai repede – este unii dintre puținii sfinți pe care îi are Ardealul. Streza a depus acest dosar de canonizare. Cred că în Biserica Ortodoxă Română, aripa transilvăneană și aripa moldovenească sunt într-o oarece competiție și cred că opoziția față de Arsenie Boca vine din celelalte regiuni ale țării, care-l bănuiesc de cochetărie cu greco-catolicii, cu protestanții. Transilvania e văzută ca un tărâm în care s-au petrecut istoric toate aceste, să zicem, colaborări cu alte confesiuni, pe care ei le judecă aspru. Dar eu cred că dacă nu erau greco-catolicii în Transilvania, România Mare nu exista, pentru că la 1918, ei au făcut Unirea.

- Are Biserica o relație complicată cu Arsenie Boca?

Pe de o parte, există această enormă popularitate de care ar fi stupid să nu profite, iar pe de altă parte, Arsenie Boca pune aceste probleme dogmatice.

- Am văzut persoane care au urmărit documentarul și vă acuză că ați încercat să ironizați aceste persoane care merg la pelerinaj. Cum comentați?

Nu a existat în niciun fel intenția de a-i ironiza sau de a-i expune într-un mod ridicol, din contră, am fost în asta împreună și am știut ce facem. Ei joacă cu un soi de candoare care se simte și candoarea trebuie respectată. Cred că imaginea pelerinilor în media românească e mult mai acuzatoare și mai negativă, și, de obicei, nici măcar nu li se ia un interviu – sunt imagine fără vorbe, ei nu vorbesc, vorbește cineva pentru ei, dar eu am încercat să fac contrariul acestei chestii: ei să aibă vocea, să vorbească despre ei. Cred că aceste momente de reenactment, de înscenare au aerul acesta așa naiv și ușor comic pentru că încercăm să reprezentăm ceva ce nu poate fi reprezentat. Acesta era scopul cumva, să faci vizibil ceva ce e invizibil, deja ca propunere-i ceva imposibil. Astfel, scopul acestor momentele era să vezi că, de fapt, încercând să reprezinți asta, n-ajungi nicăieri.

„Instrumentalizarea politică a credinței va fi un factor hotărâtor la următoarele alegeri“

- La TIFF, Oliver Stone spunea că a realizat documentarul despre energia nucleară ca să înțeleagă mai bine fenomenul. Dacă e o situație similară și la dumneavoastră, spuneți-mi vă rog, ce ați înțeles despre fenomenul pe care l-ați studiat mai bine de patru ani?

Cred că privirea mea și înțelegerea mea asupra lumii pelerinajelor, să zicem așa, sunt mult mai nuanțate azi decât era înainte de a începe. La început, sigur, eram influențat, la fel ca toată lumea, de această perspectivă a mass-mediei despre pelerini care ar fi, în general, needucați, bătrâni și din medii sărace. Era un soi de prejudecată împotriva pelerinilor, care e foarte prezentă și cred că e și foarte stupidă. De asemenea, mi se pare că lipsa asta de înțelegere duce la polarizare în societate și la un soi de schismă socială foarte periculoasă, în care nimeni nu mai înțelege pe nimeni, nici oameni presupus educați și cu resurse nu înțeleg mare lucru din fenomenul, să zicem, al oamenilor care sunt credincioși și își găsesc o așa-zisă compensare în credință.

- De ce credeți că mass-media acordă o atât de mare importanță acestui subiect?

Cred că religia și biserica, mai ales ca instituție, joacă un rol fundamental în societatea românească de azi. De fapt, consider că este un fenomen global, însă în România există și niște condiții istorice. Vorbim despre o perioadă post-comunistă de recuperare a statutului religiei după un regim despre care se știa a fi ateu. Și, de asemenea, vorbim despre o colaborare de secole între Biserică și stat. Cred că vom vedea în următorii ani că instrumentalizarea politică a credinței va fi un factor hotărâtor la următoarele alegeri.

- Va fi religia mai intens folosită? Așa cum s-a întâmplat la referendumul pentru familie?

S-a dovedit că referendum pentru familie a fost un eșec. Nu a confirmat nicidecum prejudecățile sociologilor despre societatea românească. Dar vedem acum că aproape toate partidele se conformează în mod foarte oportunist acestei colaborări cu Biserica.

- Nu a fost întotdeauna așa?

A fost, dar acuma cred că e mult mai acut.

- În sondaje, PSD și AUR, două partide care folosesc această legătură cu Biserica, stau cel mai bine...

Dar și PNL-ul ar vrea, și ei încearcă, dar unii sunt mai talentați decât alții. Pentru că sistemul democratic românesc e atât de imperfect și atât de corupt, există o doză uriașă de neîncredere în partidele, să zicem, tradiționale, mari. Atunci, oamenii se orientează către aceste formule autoritariste, ultraconservatoare, naționaliste, bigote, care le promit altceva, le promit un model pe care l-am avut în anii ’30, cu Legiunea Arhanghelului Mihail și cu partidul Totul pentru Țară (n.r. – partid legionar, constituit în urma dizolvării Gărzii de Fier, în 1933). E un model pe care România l-a mai experimentat, dar din cauză că acest trecut recent nu e deloc explicat la școală, revenim la el.

Probleme sociale, rezolvări spirituale

- Cum ar trebui să-i percepem pe acești oameni? Cum ați ajuns să cunoașteți cât timp ați stat împreună?

Nu am stat foarte mult împreună, de fapt. Adică, am avut trei-patru întâlniri înainte de filmare, apoi au fost două perioade de filmare de 4 zile, cu o pauză între. După aceea, ne-am mai întâlnit să le arăt filmul. N-a fost o perioadă așa lungă. În primul rând, trebuie ascultați și văzut unde sunt problemele, de fapt, cărora ei le găsesc o soluție exclusiv în aceste pelerinaje. Ei vorbesc în film despre faptul că n-au încredere în alegeri, or asta e o problemă gravă. N-au acces la servicii sociale, sanitare, au pensii mici – astea sunt niște probleme generale în România. Este trist că după 33 de ani la Revoluție suntem aici. Ce iluzii ne-am făcut și unde suntem. Dar dacă ajungem la concluzia că ținta urmărită, anume democrația, a fost greșită, am încurcat-o.

- Și există această tentație...

Da, există. Există o nostalgie după comunism. Sigur că și distanța în timp mai atenuează lucrurile. Nu-și mai amintesc cât de greu era.

Moștenirea extremismului

- Spuneați la proiecția filmului de la TIFF că soluțiile sunt școala și o altfel de presă. Puteți detalia, vă rog?

Principala soluție este un sistem social echitabil care integrează și un sistem sanitar echitabil pentru toată lumea. În primul rând, școala trebuie să se adapteze un pic lumii contemporane. În zona umanistă, la școală se face cam ce am învățat și eu în anii ’70-’80. Nu ai cum să vorbești cu copiii și tinerii prin texte de Brătescu-Voinești. Exclus. Dacă vorbești prin texte contemporane, asta deschide capul. Vrea școala românească să deschidă capul sau nu? Apoi, rolul științelor sociale și al istoriei în școala românească este minim. Accentul este matematică, matematică, matematică și atât.

- La fel ca în comunism, Omul Nou atunci era inginer...

Acum, omul nou este IT-ist. Și se vorbește de din ce în ce mai tare de eliminarea studiilor umaniste pentru cei care sunt la liceu. Programa la istorie evită tot ce e mai recent. România a trecut și ea prin tot felul de faze, care nu sunt neapărat onorabile, dar nu suntem singuri. În toată Europa au fost țări care au trecut prin anumite momente mai negre. În România s-a evitat tot timpul pe vremea comunismului să se vorbească despre perioada fascistă sau pre-comunistă. După 1989, în manualele de istorie, cred că sunt două lecții sau o lecție jumate despre istoria din secolul XX a României. Nu poți să înțelegi lumea așa. Până la urmă, sunt bunicii și străbunicii cu care te mai întâlnești, oamenii aceia au trăit acele vremuri, dar școala nu reușește să le dea copiilor o înțelegere a acestui trecut care la ei se filtrează prin familie. Și probabil că se filtrează foarte subiectiv prin familie. Oamenii zic: „eram tânăr, era frumos“. Da, dar era dictatură. „Da, dar era frumos“.

- Și astfel apar astăzi tineri care spun că și-ar dori comunism...

Comunism sau, și mai rău, fascism. Cred că școala ar trebui să intervină în sensul acesta. Și refuzul acesta al pregătirii umaniste e tot un reflex al capitalismului sălbatic. „Dar ce, faci bani din asta? Faci bani dacă ai o cultură generală, dacă înțelegi istorie recentă, dacă înțelegi pe ce lume trăiești? Nu. Fă și tu Matematică, IT, Medicină...“

- Documentarul începe cu un moment în care protestați față de vizita oficială a Patriarhului Chiril al Moscovei. Era perioada Dragnea, în care erau vizibile anti-europenismul, dar și o încercare de apropiere de Rusia. Credeți că am scăpat de aceste tendințe?

Nu, pentru că pe terenul acestei propagande naționalist-ortodoxe regăsești tema Rusiei atacate de Occident, care vrea să distrugă valorile creștine. Tema asta a fost recuperată. Pe această filieră a venit și ideea că brusc dușmanul României a devenit Ucraina. De unde până unde? Parcă era URSS-ul dușmanul, iar moștenitorul URSS-ului e Federația Rusă, nu Ucraina.

- Ce e interesant este faptul că genul acesta de idei le vezi nu doar la cei care merg în pelerinaje, ci sunt mult mai răspândite...

Da, da, mult mai răspândite. Da, asta prinde și la naționaliștii așa-zis laici.