„În virtutea acestui lucru am mers la război”. Sunt cuvintele lui William Strang, oficial al Foreign Office-ului, cuvinte cu care descria garanţia oferită Poloniei la 30 martie 1939, prin care ţării est-europene îi era garantată independenţa.

Era un gest fără precedent în istoria politicii externe britanice. Până nu demult, Londra era atât de puţin interesată de soarta Poloniei încât ambasadorul polonez, Contele Edward Racynski, trimitea acasă, în februarie 1939, un raport în care scria că, în opinia politicienilor britanici, întreaga Europă de Est este în afara sferei de interes britanice. În plus, Ministrul de Externe polonez, colonelul Josef Beck, nu era deloc apreciat nici la Londra, nici la Paris. Iniţial, el privise cu ochi buni ascensiunea naziştilor în Germania, şi jucase un rol important în preluarea regiunii Teschen de la Cehoslovacia în urma crizei de la Munchen.

Garanţia oferită Poloniei însemna un angajament pentru apărarea unei ţări din Europa de Est căreia, de fapt, nu-i puteau ajutor direct nici pe cale terestră, nici aeriană sau pe mare.

Garanţia vine la câteva zile după ce Hitler ocupă Cehoslovacia, o ţară a cărei integritate promisese s-o respecte

În ciuda acestui gest extrem al lui Hitler, Chamberlain era hotărât, după cum declara în Casa Comunelor pe 15 martie, să rămână fidel politicii sale de conciliere. Însă ceva se schimbase: opinia publică britanică, de obicei mult mai reticentă şi sceptică în asemenea situaţii, avea să ia o altă direcţie. Timp de două decenii, englezii, ca şi francezii, încercaseră să-şi revină de pe urma ororilor Marelui Război şi refuzaseră să se gândească la ideea că un astfel de conflict ar putea să mai izbucnească vreodată. Dezmembrarea Cehoslovaciei a distrus această iluzie şi i-a făcut pe englezi să înţeleagă că trebuie să facă ceva în privinţa lui Hitler.

Încă de la începutul anului 1939, englezii şi francezii fuseseră asaltaţi de zvonuri privind un iminent atac german, fie în Est, fie în Vest, dar şi de informaţii – multe dintre ele, exagerate – privind forţa armatei germane. Mai mult decât atât, englezii şi francezii se temeau de posibilitatea unei alianţe tripartite între Germania, Italia şi Japonia.

Ca răspuns la trezirea opiniei publice, Chamberlain şi-a schimbat declaraţiile. Pe 17 martie, el declara că dorea să corecteze cele spuse cu două zile înainte: [acordul de la] Munchen fusese alegerea corectă, dar acum Hitler îşi încălcase promisiunea că nu va mai avea pretenţii teritoriale în Europa. Ca atare, spunea Chamberlain, Hitler nu mai era de încredere, iar Marea Britanie era pregătită să reziste oricăror încercări ale unei ţări de a domina lumea prin forţă şi să apere, cu orice mijloace, cauza democraţiei.

Garanţia oferită de Marea Britanie şi Franţa se extindea şi asupra României. Cum s-a ajuns acolo? În acele zile ale lunii martie, diplomatul român Virgil Tilea, trimis extraordinar şi plenipotenţiar al României la Londra, a discutat cu oficialii de la Foreign Office şi a declarat că Berlinul face presiuni asupra guvernului român pentru acapararea economiei ţării, mai ales a resurselor de petrol, necesare Germaniei în caz de război. Declaraţiile lui Tilea au fost dezminţite de ministrul de externe român, Grigore Gafencu, dar roţile se puseseră deja în mişcare, iar englezii au hotărât că nu mai trebuie să facă nicio concesie Germaniei lui Hitler, mai în condiţiile în care au primit şi rapoarte privind mişcări ale trupelor germane în est.

Următorul pas al diplomaţilor englezi a fost să intre în legătură şi cu alte guverne, mai ales cu cel al Uniunii Sovietice, care a fost întrebat cum ar răspunde în cazul unei agresiuni germane îmmpotriva României. Sovieticii au fost destul de evazivi, dar au propus o întâlnire între reprezentanţii Marii Britanii, Uniunii Sovietice, Franţei, Poloniei şi României, pentru a discuta posibilitatea unei acţiuni colective. Reticenţa englezilor de a se angaja la asemenea discuţii i-a convins însă pe sovietici că Marea Britanie nu era pregătită să-şi asume o înţelegere cu URSS.

Pe 18 martie, Chamberlain declara în şedinţa cabinetului său că se convinsese că atitudinea lui Hitler făcea imposibilă orice negociere cu regimul nazist. El nu era însă pregătit să analizeze posibilitatea unui aranjament cu Uniunea Sovietică.

Sursa: adevarul.ro

Distribuie Distribuie Comentarii