Înzestrarea Armatei Române a produs scandaluri și în perioada interbelică. Afacerea Škoda, prin care Statul român a fost grav prejudiciat, iar Armata României a primit armament de proastă calitate la prețuri umflate, este, de departe, cel mai răsunător.

După Primul Război Mondial, Europa se înarma, iar România nu făcuse aproape nimic în această privință. La data de 17 martie 1930, în perioada guvernului Iuliu Maniu , Ministerul Apărării Naționale, prin ministrul Henri Cihoski, a semnat contractul de furnizare de armament numărul 6102, cu Uzinele Skoda din Cehoslovacia, prin Bruno Seletzky, în valoare de 1.250 de milioane de lei.

Era vorba de tunuri de câmp de 75 mm, tunuri antiaeriene de 75 mm, obuziere model 1928 de 100 mm și obuziere de 150 mm, împreună cu 181.138 de proiectile. Pe lângă acestea, se comandau 444 de chesoane, dintre care 688 de transport și 180 de căruțe port-țeavă.

După numai un an de la semnarea contractului, au apărut primele suspiciuni. Noul ministru al Apărării, generalul Constantin Ştefănescu Amza, un apropiat al regelui Carol al II-lea, a acuzat în cadrul unor trageri experimentale că „tunurile nu corespund necesității armatei“ şi a solicitat sistarea temporară a comenzii. Drept răspuns, Uzina Skoda a acuzat România de sabotarea contractului.

Documente militare în seiful unui străin

Cine este misteriosul personaj care a provocat unul dintre cele mai mari scandaluri ale României interbelice? Bruno Seletzky, șef al reprezentanței Uzinelor Skoda în România, se născuse în Polonia, la Zakopane, a locuit peste două decenii în Austria, după care a ajuns în Cehoslovacia, unde s-a angajat la uzina de armament. Încă de la venirea sa în România, a fost în atenția organelor de contrainformații românești, dar asta nu l-a împiedicat să încheie contracte în defavoarea statului român.

În anul 1933 scandalul a devenit public după ce a avut loc o percheziție a Finanțelor la sediul firmei din București. În seiful din biroul lui Bruno Seletzky au fost găsite mai multe documente militare secrete din Arhiva Ministerului Apărării, dar și liste cu sume mari de bani, aproximativ 25 de milioane de lei, alocaţi unor nume codificate.

Cum s-a derulat descinderea, aflăm din raportul comisiei care a investigat Afacerea Škoda. „Vineri, 10 martie, inspectorul financiar Tănăsescu și controlorul Marulis obțin autorizarea Parchetului pentru a face descindere la reprezentanța Uzinelor Škoda, în scopul de a descoperi presupuse nereguli financiare. Descinderea a avut loc dimineața, între orele 4 și 5“. Din același raport aflăm că „În arhivă, găsindu-se anumite acte, al căror cuprins era în legătură cu înarmarea țării, reprezentanții Fiscului și comisarii au înștiințat imediat Prefectura Poliției, Siguranța și Parchetul Militar. În prezența reprezentanților tuturor acestor autorități, se precede la examinarea conținutului caselor de fier în care era adăpostită arhiva“.

În timpul descinderii, Prim-comisarul regal a fost chemat urgent la telefon de ministrul Justiției, iar cercetările se opresc și se pun sigilii din bucăți de cârpă şi ceară. Cinci jandarmi și un gradat sunt lăsați să păzească sediul, dar ulterior posturile de jandarmi sunt ridicate în urma unei dispoziţii misterioase. În cursul nopții, Seletzky s-a întors la sediul Uzinelor Škoda, a rupt sigiliul și a distrus sau ascuns o parte din arhivă, după care a mers într-un local de noapte, „Zig-Zag“, și a petrecut până dimineața.

A treia zi, când s-au reluat cercetările, s-a descoperit că multe dosare au dispărut. „Între puținele acte ce s-au putut ridica în acest început de cercetare sunt unele acte cifrate pentru că nu s-a putut afla cifrul. La opera de spionaj și corupțiune a lui Seletzky este sigur că s-a servit de anumite complicități, atât în lumea militară, cât și în cea politică“, se mai arată în raport. Scandalul se extinde rapid şi în Parlament, dar și în presă.

Bruno Seletzky a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru deţinere de acte secrete şi violare de sigiliu. Generalul Sică Popescu, din Corpul I Armată, implicat direct în contractul cu firma Škoda, s-a sinucis la 28 martie 1933. Presa vremii menţiona următoarele: „Generalul moare sărac; el a fost un om sobru şi a dus o viaţă austeră. În armată ocupa un loc proeminent“. Ministerul Apărării a organizat înmormântarea generalului cu onoruri militare, fiind obţinută şi aprobare din partea Bisericii.

Acuzațiile liberalilor

Anchetatorii aveau nevoie de răspuns la mai multe întrebări: dacă armamentul importat din Cehoslovacia putea să se producă în România, dacă prețul produselor a fost supraevaluat, dar, mai ales, cine şi cât a luat șpagă în derularea acestui contract? Pentru asta, s-a constituit o comisie parlamentară formată din 30 de deputaţi din toate partidele parlamentare. Raportor general a fost ales Aurelian Bentoiu.

Era justificată comandarea produselor de armament în străinătate? Conform opiniei a doi mari ingineri specialiști în armament și muniție, Cosmo Johns și Bancroft Baker, consemnată într-un raport din anul 1931, Uzinele Reșița aveau capacitatea de a produce atât turnuri de câmp, cât și armamentul lor. Pe lângă Uzinele Reșița, „mai toate fabricile metalurgice din țară, ca uzinele Franco-Română, Malaxa, Astra, Vulcan, Romloc, Wolff, pot executa orice comenzi de afete, obuzuri, chesoane, antetrene, care de transport, tancuri (fără motoare)“, deci majoritatea materialelor comandate Uzinelor Škoda.

De altfel, guvernul liberal a elaborat un program de înzestrare a țării, conform declarațiilor liberalilor. „Uzinele dela Cugir, fabrica de avioane dela Brașov, fabrica de pulberi de la Făgăraș, fabrica de armament și munițiuni de artilerie de la Copșa Mică, complectarea petrochimiei armatei, utilizarea mașinilor de la Manfred Weiss pentru fabricațiunea munițiunilor de infanterie, fac parte din acest complect program“, conform cărții „Afacerea Skoda și înarmarea țării“ a Cercului de studii al Partidului Național-Liberal.

Din punctul de vedere al inamicilor politici, interesele țării au fost „adânc vătămate“: „din punct de vedere economic nu e admisibil să dai în streinătate comenzi ce se pot efectua în țară, iar din punct de vedere militar aceasta constituie o crimă“.

Contractul cu Iugoslavia, mai avantajos

Nici raportul comisiei nu era în favoarea celor care au încheiat contractul. În comparație, contractul statului iugoslav, încheiat tot cu Uzinele Skoda în anul 1928, era mult mai avantajos, chiar și în condițiile în care, din anul 1920 până în 1930, dată la care semnase contractul România, prețurile la produsele metalurgice scăzuseră cu aproximativ 10%. „În anul 1931, Jugoslavia ne-a comunicat un tablou comparativ al prețurilor făcute ei și Statului Român. Din acest tablou se vede că prețurile făcute guvernului român de către Skodasunt mai ridicate cu procente variind între 48, 26% și 81,64%. Diferența de plus pentru aceste comenzi este de 1.270.969.760“, conform raportului comisiei. Diferența de prețuri era cunoscută de regele Carol al II-lea, însuși Regele Alexandru al Iugoslaviei înștiințându-l printr-o scrisoare.

Întrebarea care a rămas fără răspuns de atâția ani este cine erau cei care și-au însușit din bani. Comisia de anchetă a fost de părere că dacă nu s-ar fi rupt sigiliul și n-ar fi dispărut documente la descinderea din 10 martie 1933, adevărul ar fi ieșit la iveală.

Singurul condamnat, în vacanță la Băile Herculane

Comisia parlamentară i-a indicat ca fiind răspunzători pentru prejudicierea Statului român pe directorul ceh Bruno Seletzky, pe ministrul Apărării Henri Cihoski care semnase contractul. Alte învinuiri au mers către Romulus Boilă, membru PNŢ, apropiatul lui Iuliu Maniu, care nu a putut justifica o parte din avere, dar și către colonelul Sică Georgescu, suspectat că ar fi primit comisioane. În pledoaria finală, răspunzător pentru întreaga afacere a fost făcut guvernul PNŢ din 1930, prezidat de Iuliu Maniu. Ziarul „Adevărul“ din 11 iulie 1934 concluziona: „Nici o afacere din câte cunoaște cronica scandalurilor politice de la noi nu a produs atâta vâlvă și nu a dat atâtea pagini de senzațional ca afacerea Škoda“.

În iulie 1934, primul guvern neo-liberal al lui Gheorghe Tătărescu a reluat negocierile și a acceptat executarea contractului inițial cu Uzinele Škoda, de la care a obținut totuși o reducere a costurilor de 15%. Bruno Seletzky, singurul condamnat în afacerea interbelică Škoda, a fost scos din închisoare, pe 5 septembrie 1936, și trimis să se trateze la Băile Herculane.

Cum se apără acuzații

Ministrul Henri Cihoski s-a apărat, în discursul din Parlament în ședințele Senatului din 1 și 3 aprilie 1933, spunând că a fost necesar să se comande armament întrucât România ducea lipsă de așa ceva. „De la războiu încoace, noi am făcut prea puține comenzi de materiale de războiu. În acest timp însă, națiunile prietene și vecine rezervaseră sume mari în buget pentru înzestrarea armatei, iar unele țări cheltuiseră pentru nevoile oștirii lor până la jumătate din suma totală bugetară“, explica el.

Mai departe, dezvăluia care sunt amenințările. „În această perioadă de timp de după războiu, noi suferisem două atacuri de peste Nistru; vecinii de la Est erau în agitație militară continuă, iar ulterior, în alte două-trei rânduri, se proiectase ca, prin atacuri contra vecinilor lor, să producă o diversiune în mizeria și desordinea lor dinăuntru“.

Fabrica Škoda, spune Henri Cihoski, a făcut mai întâi un prototip din fiecare model de tun, iar după aprobarea sa, urma să treacă la fabricarea în serie. Urma ca la 31 decembrie 1934, întreaga comandă să fie gata, însă s-au sistat comenzile „alimentate de persoane interesate în cauză. Se muncise mai bine de un an de zile“.

Acuzat că nu s-a făcut licitație publică și nu s-a apelat la alte fabrici europene, generalul a spus că nu s-a făcut licitație întrucât în materie de furnituri militare, legea contabilității publice îi scutește de așa ceva.

Întrebat de ce s-a apelat la fabrica din Cehoslovacia, generalul a explicat că nu aveam utilajele necesare pentru a produce tunuri variate, nici personalul tehnic și nici brevet. „Din toate comenzile de la acea epocă nu s-ar fi putut executa în țară decât puștile mitraliere. Adevărata nenorocire însă a fost sistarea contractului, din care cauză, după trei ani nu am primit nici o țeavă de tun“.

„Dacă nu ne dau germanii ceea ce cerem, nu putem merge pe front“

România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial cu armament vechi și puțin, iar capacitatea combativă a Armatei Române a fost determinată și de armamentul de care au dispus trupele în luptă. Dacă armamentul pentru infanterie nu a ridicat probleme deosebite, spunea istoricul militar Alesandru Duțu, care a scris mai multe cărți despre Armata Română în timpul conflagrației mondiale, cel pentru artilerie a fost insuficient, în special cel de mare calibru și cel anticar. La rândul lor, puținele blindate s-au dovedit a fi depășite, atât fizic, cât și moral. „Pierderile mari înregistrate în anumite perioade ale luptelor au făcut ca nevoile Armatei să nu poată fi acoperite de producția proprie de armament. Producției proprii de armament i s-au adăugat importurile din Germania“, spunea istoricul.

„În ţară se plătește totul“

La 23 martie 1943, Ion Antonescu preciza în Consiliul de Colaborare: „Completarea planului de înzestrare se va face în special prin comenzi în Germania spre a se economisi bani şi materii prime. Comenzile din Germania sau le plătim dacă câștigăm războiul sau se acoperă din datoriile pe care Germania le are faţă de noi. În ţară se plătește totul. În plus, prin comenzile în străinătate nu consumăm materia primă pe care o putem folosi la nevoile economiei naţionale. Acesta este principiul de bază. Dacă nu ne dau germanii ceea ce cerem, nu putem merge pe front“.

Ca urmare, până la 21 decembrie 1943 au fost importate, în baza planului Olbenbann, pistoale automate, pistoale mitralieră, puști mitralieră, mitraliere, aruncătoare grenade de armă, tunuri anticar, tunuri de asalt; tunuri obuziere, autocamioane, tractoare, autoturisme și remorci etc.

Efortul financiar pentru înzestrarea Armatei s-a ridicat în perioada 1920-1940 la 107 miliarde de lei, adică 5,35 miliarde anual. În perioada 1940-1943, suma a fost de 301 miliarde de lei, adică 100,3 miliarde anual.

La 22 iunie 1941, Armata Română dispunea de 1.367.491 arme cu baionetă, 39.948 de puști mitralieră, 19.200 de mitraliere, 1.589 de aruncătoare calibrul 60 mm, 824 de aruncătoare calibrul 81,4 mm, 149 de mitraliere antiaeriene calibrele 20-25 mm, 1.302 tunuri anticar, 1.507 tunuri de câmp și de munte calibrele 75-76,2 mm, 689 de obuziere de câmp și munte calibrele 100 mm, 187 de tunuri lungi calibrele 105-120 mm, 174 de obuziere grele calibrele 150-155 mm.

Pe parcursul războiului au mai fost introduse în dotare pistoale-mitralieră, aruncătoare calibrul 120 mm, tunuri anticar calibrul 75 mm și obuziere de câmp și de munte calibrele 100-105 mm. La 22 iunie 1941, Aviația română dispunea de 50 de escadrile (15 de bombardament, 17 de vânătoare, şase de legătură, șapte de observație, una de transport, trei de recunoaștere, una sanitară), din cele 84 considerate a fi necesare, precum și de 77 de tipuri de avioane și 58 de tipuri de motoare, multe fiind depășite din punct de vedere calitativ.

Chiar și în 1943, generalul de escadră aviator Gheorghe Jienescu considera că „materialul volant este un muzeu cu 52 tipuri de avioane și 36 tipuri de motoare“. Acestea au fost înlocuite, pe parcursul războiului, spune istoricul militar, cu avioane germane ,,Ju 52“ și române ,,IAR 39“, ,,IAR 80“, ,,IAR 81“.

În Al Doilea Război Mondial, Aviația română a avut în dotare 2.143 de avioane: 1.317 de producție românească și 826 procurate din străinătate.

Criza de muniții

Varietatea armamentului din dotare a făcut să existe peste 40 de categorii de muniții. Deoarece multe dintre acestea nu se puteau fabrica în țară, unitățile au fost obligate să se mărginească la stocurile existente. Rezistența puternică opusă de inamic, dar și tendința unităților de a consuma prea multă muniție, chiar și inutil, a făcut ca în multe cazuri să se ajungă la situații de criză.

În numeroase alte situații, dificultățile de transport au făcut ca unitățile și marile unități din linia întâi să nu dispună de muniții suficiente, impunându-se raționalizări riguroase, consumul făcându-se după posibilități, și nu după nevoile câmpului de luptă.

Ca urmare, obiectivele ocupate de inamic nu au fost neutralizate suficient, iar pierderile umane au fost mai mari. Situația a devenit dramatică în ianuarie-februarie 1945, în timpul luptelor din zona muntoasă a Cehoslovaciei, cauza principală constând în întârzierea trenurilor trimise din țară pentru reaprovizionare, cu toate că Marele Stat Major a programat toate transporturile de muniții solicitate de armate. Criza de muniții a făcut ca tragerile de pregătire și de sprijin ale artileriei să aibă numai un efect moral, pentru îmbărbătarea trupelor.

România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial cu submarinul „Delfinul“ , care a fost construit între anii 1927-1931 la şantierul Quarnaro din Fiume (Italia). Acesta a jucat un rol hotărâtor în conflagrația mondială, fiind implicat în mai multe acţiuni. În decembrie 1942, submarinul a ajuns pentru reparații la şantierul din Galaţi.

Tot acolo se aflau în construcţie submarinele „Rechinul“ şi „Marsuinul“. După 23 august 1944, cele trei submarine au fost confiscate de sovietici, alături de alte nave, şi redate României după mai mulți ani, când erau deja epave.