Omul care a condus redacția de știri a Radio Europa Liberă, Liviu Tofan, aduce la lumină una dintre cele mai mari afaceri din perioada comunistă, pusă la cale de Securitate. Copierea ilegală de filme pe casete video, afacere clandestină, dar girată de securiști, le-a adus acestora milioane de dolari într-o perioadă în care românii aveau interzis la filme occidentale și trăiau în lipsuri îngrozitoare.

Liviu Tofan (dreapta) alături de Stejărel Olaru. FOTO: Arhivă personală

„A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității“ este numele cărții scrise de Liviu Tofan și Stejărel Olaru, apărută la Editura Omnium, în acest an. Autorii au dedicat zeci de ani și mii de ore investigației și au vorbit inclusiv cu unul dintre capii acestei afaceri, influentul informator al Securității, Teodor Zamfir.

Afacerea s-a derulat într-o perioadă în care românii trăiau cea mai neagră epocă, numită cu cinism „Epoca de Aur“. Asta după ce în 1980 Nicolae Ceaușescu a decis să raționalizeze până și alimentele, iar prin celebra Lege 13 oamenii erau umiliți și obligați să ia pe cartelă alimentele de bază – și nu doar atât. Românii erau nevoiţi să petreacă ore în șir la cozi interminabile, după ce uleiul, zahărul, făina, untul, dar și alte alimente de primă necesitate au fost raționalizate pentru populație. În tot acest timp, trenurile de marfă cu zeci de vagoane și TIR-urile scoteau afară din țară aproape tot ce se producea. Ceaușescu luase deja decizia să plătească anticipat datoriile țării, așa că răul s-a transformat în mai rău în anii în care penele de curent forțate deveniseră banale, iar oamenii înghețau iarna în case. Asta după ce, mai târziu, în 1987, dictatorul a impus raționalizarea drastică a furnizării gazelor naturale și a energiei electrice. Practic, din 1987 și până în decembrie 1989, românii au avut parte de energie electrică și gaze naturale doar câteva ore pe zi.

Evident, regimul nu s-a preocupat nici de divertismentul populației, așa că televiziunea publică, mai exact singurul canal al Televiziunii Române care emitea pe atunci, avea un program limitat la două sau cel mult trei ore. Din aceste două ore, cea mai mare parte era dedicată odelor și omagiilor pentru „cel mai iubit fiu al poporului“, în timp ce filmele reprezentau o raritate, mai cu seamă cele produse în Occident. Conștienți de acest lucru, securiștii au exploatat o nișă, ghidați de „creierul“ Teodor Zamfir, care a știut cum să-i manipuleze, dar a venit și cu ideea câștigătoare prin care a dezvoltat o afacere generoasă, cu un profit de zeci de milioane de dolari.

O poveste de 14 ani

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Liviu Tofan a vorbit despre detaliile afacerii, sumele câștigate de securiști și personajele toxice implicate. Totul a început în urmă cu 14 ani, dar în 2020 a fost la un pas să renunțe. „A fost o poveste care a durat vreo 14 ani, cu niște etape interesante. Acum, dacă privesc în urmă, a existat un punct de plecare în 2010, când am citit cartea lui Dorin Tudoran, despre dosarul său de la Securitate. Momentul al doilea a fost când am văzut filmul documentar «Chuck Norris vs Communism». Interesant, pentru că niciodată nu știi de unde pleci și unde ajungi“, începe autorul.

Și tot din același film a găsit și unele indicii, care finalmente l-au condus spre capul afacerii, Teodor Zamfir. Pentru acest lucru, Liviu Tofan și Stejărel Olaru au depus o adevărată muncă de detectivi, iar investigația i-a pus pe piste tot mai intersante. Dosarele CNSAS au scos la iveală o mulțime de detalii și au ajutat la rezolvarea unor enigme – evident, nu la toate. Așa a aflat și că Zamfir, care avea nume de cod „Zaharia“ în dosarele Securității , a fost informatorul de care poliția politică a vremurilor s-a folosit pentru a-l spiona pe disidentul Dorin Tudoran.

„L-am căutat la CNSAS pe Zamfir și am găsit dosarul. În acel dosar, din care am reprodus documente importante în carte, am văzut că el era informatorul Zaharia, iar așa am înțeles care era legătura dintre el și Dorin Tudoran. Și atunci i-am scris lui Dorin în America și i-am zis că am descoperit cine este de fapt «informatorul Zaharia»“, e unul dintre primele detalii împărtășite de autor.

Teodor Zamfir

„Informatorul Zaharia“ și disidentul Dorin Tudoran au fost colegi de liceu, iar în momentul în care Securitatea a descoperit acest detaliu, l-a trimis pe Zamfir să-l iscodească. Acesta a urmat întocmai ordinele, fără mustrări de conștiință. „Ei au fost doar colegi de liceu și după aceea timp de 30 de ani nu s-au mai văzut. Practic, în tot acel timp, nu au mai avut nicio legătură. Dar, Dorin Tudoran devine un caz foarte important din perspectiva Securității în anii ’80. Era cel mai activ și cel mai vocal adversar al regimului din anii aceia. Așa se face că Zamfir reia legătura, îi dă telefon și reîncălzește o relație care cu timpul devine foarte apropiată, totul în folosul Securității“.

Lipsit de orice fel de scrupule, Teodor Zamfir și-a făcut cu sârg „munca“. A profitat de faptul că Tudoran se afla într-o situație dificilă, după ce securiștii au încercat să-l ruineze: „Situația lui Dorin Tudoran era foarte grea. Nu mai avea job, nu avea venit, era persecutat, avea o familie de întreținut și Zamfir chiar l-a ajutat din anumite puncte de vedere. Și așa i-a câștigat cumva încrederea“, mai spune autorul.

La un pas să pună cruce proiectului

Liviu Tofan a explicat și motivele care au dus aici, după ani dedicați proiectului. „Personajul a fost atât de greu de digerat încât am abandonat proiectul imediat după ultima discuție cu el, în martie 2020. Zamfir m-a tot sunat, voia să continuăm întâlnirile, dar nu l-am mai văzut niciodată. Un an mai târziu am aflat că a decedat, răpus de COVID-ul în care nu credea, și capitolul părea încheiat – cartea «A fost ca-n filme» nici n-ar fi trebuit să existe“, mai afirmă Tofan.

Trei ani mai târziu, el s-a răzgândit, și a dezvoltat un prim draft. Așa a continuat și colaborarea cu Stejărel Olaru, coautorul cărții. „Numai că, în vara lui 2023, s-a întâmplat ceva, subiectul a revenit asupra mea, nu știu cum s-o spun altfel, și am început să scriu. Lui Stejărel Olaru, cu care documentasem subiectul, i-am propus să dezvolt un draft și să facem cartea împreună. Așa s-a întâmplat. S-ar putea spune că am avut nevoie de trei ani pentru a mă poziționa cât mai obiectiv posibil față de personajul Zamfir-Zaharia și emanațiile sale. Cât de bine am reușit vor trebui să judece cititorii“, mai spune el.

„Laboratorul“ unde se producea „valuta“ securiștilor

Liviu Tofan a vorbit și despre „laborator“, imobilul în care se aflau sute de aparate video cu care se făceau înregistrările casetelor video, care erau apoi vândute la prețuri ce ajungeau aproape de o jumătate de salariu. „Imaginați-vă o mansardă plină cu stelaje în care se găsesc vreo 150 de aparate video interconectate și funcționând non-stop. Zamfir (zis Dorel), patronul, așa îi spunea, laborator. Acest «detaliu» era inima fabricii sale clandestine de casete video. Știind că un videorecorder costa în jur de 70.000 de lei, facem o mică socoteală și vedem că doar laboratorul lui Zamfir valora peste 10 milioane de lei – ca să fie clar la ce scară se petreceau acele lucruri“, explică autorul.

Însă, surprizele s-au ținut lanț și nu s-au limitat la „laborator“ și la aparatura de milioane. „M-a surprins și relația foarte sobră dintre Zamfir și Irina-Margareta Nistor (care ne-a introdus, pe Stejărel Olaru și pe mine, la Zamfir), așteptându-mă ca raporturile dintre două persoane care au colaborat atât de strâns ani la rând să fie ceva mai amicale. M-a surprins faptul că Zamfir nu mai avea nicio casetă video, nici măcar una, în vastul său apartament din fostul club Tezaal, unde am înregistrat convorbirile cu el. Uimitor mai este și faptul că – dar acesta nu este un detaliu – nimeni nu a avut până acum curiozitatea să afle ce s-a aflat în spatele acelui fenomen video din anii 1980, numit și videomanie, și cum se explică laxitatea cu care a contemplat regimul ceaușist această întreprindere clandestină cu vădite implicații subversive ideologic“, spune Tofan.

Apartamente la schimb pentru un aparat video

„Spuneam că un videorecorder ajungea să coste până la 70.000 de lei. Un videoplayer, care doar reda casetele video, era cu mult mai ieftin. Dar videorecorderul costa enorm. Mulți oameni și-au vândut mașina, știm asta, sau apartamentul ca să-și cumpere un aparat video și un televizor color, pentru că puteai să faci o afacere privată. Făceai vizionări pe bani, iar nu puțini făceau asta. În acele vremuri, să mergi să vezi la cineva filme pe video era mai scump decât la cinematograf. Prețurile erau mari, te costa de la 20 la 100 de lei de persoană ca să vezi filme“, adaugă el.

Practic, în acei ani, economia României se prăbușea sub povara unor presiuni enorme, după ce Nicolae Ceaușescu a decis să plătească toate datoriile țării, iar în acest fel românii au devenit și mai privați de produsele de primă necesitate, inclusiv de alimente. Industria, în lipsa unei retehnologizări și pe fondul interzicerii oricăror importuri, se îndrepta spre faliment. Cu toate acestea, afacerile securiștilor erau mai prospere ca oricând. „Economia asta clandestină era singura care mai funcționa realmente în acei ani. Pentru că economia de stat era rău afectată de deciziile proaste luate de atunci“, mai arată autorul.