Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu țara noastră în procesul de înfăptuire al României Mari. Procesul de unificare nu a fost lipsit de provocări cauzate mai ales de instabilitate politică și socială din Rusia, dar și de recunoaștere internațională a unirii.

Pe data de 27 martie 1918, Basarabia, un ținut românesc smuls din Principatul Moldovei, după războiul ruso-turc din 1806-1812, se unea cu România. Era provincia de la care pornea înfăptuirea României Mari. Deși aparent un marș glorios către Marea Unire, unirea Basarabiei a fost un proces marcat de numeroase provocări și bătălii diplomatice. Țara noastră se afla într-un moment delicat. Ieșise destul de șifonată din Primul Război Mondial. După ce pierduse jumătate din teritoriu, a încheiat o pace nefavoribală cu Puterile Centrale, tocmai pentru a supraviețui.

Mai apoi, după semnele clare de înfrângere a Germaniei, România a reintrat în război, direct la masa învingătorilor. Aceste manevre politico-diplomatice nu au fost pe placul marilor oameni de stat europeni. La masa negocierilor, a fost nevoie de intervenția providențială a Reginei Maria, pentru a fi luați în considerare ca stat din tabăra câștigărilor războiului. La est, Imperiul Țarist se destrăma sub loviturile bolșevicilor care preluaseră puterea după lovitura de stat din 7 noiembrie 1917. În acest context, patrioții basarabeni au dat dovadă de mare curaj politic și au reușit, în ciuda presiunilor să-și impună voința.

O republică moldovenească, desprinderea de trecutul rusesc

În anul 1917, Basarabia se afla sub stăpânirea rusească de 105 ani și era cunoscută în Imperiul Țarist drept gubernia Basarabia. Acest ținut făcuse parte, până la Tratatul de la București din 1812 din vechiul Principat al Moldovei și a fost luat abuziv de ruși în urma războiului cu turcii. De la mijlocul secolului al XIX lea autoritățile țariste începuseră un puternic proces de rusificare și deznaționalizare în Basarabia, reușit doar parțial. Românii reușiseră să-și păstreze identitatea și chiar să creeze un curent al „românismului” contra celui al „moldovenismului” promovat de autoritățile ruse.

„Românismul” domina societatea basarabeană de la începutul secolului al XX lea iar Revoluția din Februarie, primul stadiu al revoluției ruse, a oferit o șansă nesperată patrioților români din gubernia Basarabia. Propriu-zis, în luna februarie a anului 1917 țarul Nicolae al II lea a abidcat în urma revoltelor generale din Rusia. Imperiul Țarist se prăbușea. În februarie 1917 basarabenii au convocat deja un congres prin care cereau autonomia. În luna martie, pe teritoriul Rusiei, la Odesa, ofițerii și soldații basarabeni au organizat Partidul Progresist Moldovenesc și care cerea același lucru, autonomia și formarea unei adunări legislative. În luna aprilie a fost creat Partidul Național Moldovenesc în frunte cu Vasile Stroescu. Din conducerea partidului făcea parte și cunoscutul pedagog român Onisifor Ghibu, un mare unionist.

„Recunoscând necesitatea ca Basarabia să rămână legată de Rusia numai în limitele unor chestiuni de interes ale întregului stat, Partidul Național Moldovenesc consideră necesar de a introduce autonomia Basarabiei, respectând concomitent și dreptul la autodeterminare națională ale altor etnii care locuiesc în gubernia Basarabia”, scriau reprezentanții partidului în „Cuvânt moldovenesc”.

Pe tot parcursul anului 1917, în Basarabia au avut loc întâlniri, congrese ale profesorilor, învățătorilor, clerului, militarilor care cereau autonomia Basarabiei. În luna mai a anului 1917, prin Congresul învățătorilor moldoveni din Basarabia a avut loc prima mare victorie a românismului, și anume introducerea alfabetului latin în toate școlile din provincie. Era propriu-zis o rupere culturală și socială de Rusia. Un eveniment deosebit de important a avut loc în perioada 23-27 octombrie 1917 atunci când a fost proclamată autonomia Basarabiei.

Tot atunci a fost constituit Sfatul Țării ca organ legislativ al noii structuri politice de la est de Prut. Au fost aleși deputați din toate categoriile sociale dar și din rândul minorităților etnice, inclusiv ruși, evrei, ucraineni, germani, bulgari, polonezi, găgăuzi, armeni și alte etnii. Președintele Sfatului Țării a fost ales Ion Inculeț, membru al Academiei Române. Pe 4 decembrie 1917 în prima ședință a Sfatului Țării a fost proclamată Republica Democrată Federativă Moldovenească. Iar la 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a declarat independența Republicii Moldova față de Rusia bolșevică. A fost un punct de cotitură în istoria constituirii României Mari. La trei luni de la proclamarea independenței, Republica Moldovenească avea să se unească cu România.

Unirea cu România. Condițiile basarabenilor

Proclamarea independenței Republicii Moldovenești a fost pasul premergător către unirea cu România, un demers pe care și-l dorea majoritatea populației. Pe 26 martie, primul ministru al României, Alexandru Marghiloman, a venit la Chișinău pentru a discuta condițiile unificării. Acesta a rostit un discurs în Sfatul Țării prin care a garantat basarabenilor respectarea drepturilor și libertăților dar și posibilitatea de a rezolva problema agrară. Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării al Republicii Moldovenești prin vot nominal al deputaților a hotărât unirea cu România.

„Republica Democratică Moldovenească, în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”. Anterior aceeași decizie a fost luată în adunările generale ale consiliilor ținuturilor Soroca, Orhei și Bălți. Cu aceată ocazie a fost semnată și Declarația Unirii semnată de Ion Inculeț, Pan Halippa și Ion Buzdugan.

Inițial basarabenii au pus o serie de condiții. Printre acestea păstrarea autonomiei provinciale cu propriul organ legislativ, adică Sfatul Țării, toate drepturile și libertățile să fie garantate, inclusiv cele ale minorităților, iar reforma agrară să fie dusă la bun sfârșit. După aprobarea reformei agrare din noiembrie 1918, Sfatul Țării a aprobat unirea cu România fără niciun fel de condiții, cu încrederea că Basarabia nu mai avea nevoie de protecție în fața noului stat din care făcea parte.

Armata română chemată să-i apere de ruși și ucraineni

Aparent un proces lin, firesc, unirea cu România a fost marcată de o serie de provocări. În primul rând, a fost vorba despre pretențiile ucrainenilor la teritoriul Basarabiei. Odată cu prăbușirea Imperiului Țarist, Adunarea Națională Ucraineană a precizat că Basarabia trebuie să devină parte din Ucraina. Mai precis, aceștia spuneau că în nordul și sudul Basarabiei trăiesc comunități importante de ucraineni. Mai apoi, trupele rusești care se retrăgeau de pe teritoriul românesc după încheierea Păcii de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale și ieșirea Rusiei din război s-au dedat la jafuri pe teritoriul Basarabiei. În plus, exista riscul ca rușii să încerce ocuparea Basarabiei.

Tocmai de aceea Sfatul Țării a cerut ajutorul armatei române. Contingente românești au ajuns în Basarabia pe 13 ianuarie 1918 și au restabilit ordinea. În același timp, bolșevicii din Chișinău, constituiți într-un soviet au încercat să dea o lovitură de stat instigând la uciderea liderilor din Sfatul Țării. Bolșevicii au fost alungați cu sprijinul armatei române și au fugit în Rusia. Probleme a pus și recunoașterea unificării Basarabiei cu România. Tratatul internațional pentru recunoașterea unirii a fost semnat abia la 28 octombrie 1920, la Paris, cu opoziția fermă a Rusiei. Culmea, Japonia, la rândul său, nu a recunoscut unificarea României cu Basarabia. Motivele erau strict politice. Niponii încheiaseră un tratat de neagresiune cu Rusia cu scopul de a împărți în sfere de influență Extremul Orient. Cu alte cuvinte, Japonia făcea jocurile Rusiei pentru a-și materializa interesele expansioniste. Unirea a fost recunoscută de Regatul Unit, Franța și Italia, principalii semnatari.