Ioan de Hunedoara, cunoscut şi ca Iancu de Hunedoara, (1407 - 1456), a rămas în istoria Europei drept unul dintre cei mai importanţi voievozi români. Devenit în 1441 voievod al Transilvaniei, el a trebuit să ţină piept invaziilor necontenite ale otomanilor.

De mai bine de cinci secole, originea voievodului rămâne un mister. Nu îi neagă nimeni originea valahă, dar sunt multe controverse în ceea ce priveşte zona de obârşie a familiei sale. Există specialişti care susțin că ar fi fost pe jumătate maghiar, alţii îl consideră român get-beget şi chiar fiu nelegitim al unui rege de origine germană.

Astfel, originea unuia dintre cei mai importanţi războinici şi lideri ai Evului Mediu central-european şi balcanic este revendicată deopotrivă de istoriografia maghiară, dar mai ales de cea română. Românii i-au spus Ioan de Hunedoara sau Iancu de Hunedoara, în timp ce ungurii l-au numit Janos Hunyady, un lider care a aparţinut ambelor culturi. Din acest motiv, originea sa etnică a fost un subiect intens dezbătut, existând mai multe variante, printre care și unele care ţin mai mult de legendă decât de adevăr istoric.

Înaintașii săi ar fi fost cumani sau tătari

Ioan de Hunedoara s-a născut în anul 1407 într-o familie înnobilată de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg pentru merite deosebite în războaie. Tatăl său se numea Voicu, fiul lui Şerb, iar mama sa Elisabeta de Morsinai. Pe 18 octombrie 1409, Sigismund de Luxemburg îi dădea lui Voicu şi fraţilor săi, Mogoş şi Radu, dar şi fiului lui Voicu, Ioan, ţinuturile Hunedoarei, cu tot cu castelul aflat pe acest domeniu plus oraşul, 35 de sate, vămi, mine de aur, sare, argint şi fier. Era o avere care propulsase familia lui Ioan de Hunedoara în rândul nobilimii mijlocii, provinciale din Transilvania.

Originea părinţilor şi a strămoşilor săi a fost disputată. De exemplu, o parte a istoricilor maghiari cred că Ioan de Hunedoara, numit Janos Hunyadi ar fi avut origini cumano-tătare. Istoricul László Rásony preciza în studiul „Vechiul nume maghiar Vajk. Pe marginea numelui de familie Hunyadi” că, de fapt, familia lui Ioan de Hunedoara nu avea deloc origini româneşti. Acesta spunea că, de fapt, tatăl său se numea Vajk, iar bunicul său Sorbe şi că în realitatate ar fi fost cumani sau tătari rămaşi în serviciul regilor unguri, pe teritoriul Transilvaniei.

„Este binecunoscut că istoriografia românească îi consideră pe Huniazi ca fiind români. Această opinie falsă este răspândită în cercetarea istorică românească şi în manualele de şcoală. Numele tatălui şi bunicului lui János Hunyadi (Vajk şi Šorbe) şi folosirea corbului în blazoanele familiei ne arată cu claritate originea tătaro-cumană a familiei Hunyadi”, preciza László Rásony. Alţi istorici maghiari spuneau că de fapt voievodul Transilvaniei şi regentul Ungariei ar fi fost pe jumătate ungur. Mai precis aceştia spun că Elisabeta de Morsinai era de fapt unguroaică şi se numea Erzsébet Morzsinai.

Nici românii, nici maghiarii nu au greșit

Cronicari din secolele trecute au creat legenda în care l-au menţionat pe Iancu (Ioan) de Hunedoara ca fiind fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg. „Concluzia noastră s-ar formula în aproximativ aceşti termeni: loan de Hunedoara aparţine unei societăţi medievale în care originea etnică nu era importantă. Din acest motiv, nici românii, nici maghiarii nu au greşit şi nici nu vor greşi vreodată, dacă vor continua să şi-l revendice; el le aparţine în egală măsură”, scrie Adrian A. Rusu în lucrarea „Începuturile familiei Hunedoreştilor”.

Iancu de Hunedoara a fost român, susţinea istoricul Dan Mihail, în cartea „Iancu de Hunedoara, un stegar al luptei anti-otomane”, oferind mai multe ipoteze. „Iancu de Hunedoara a fost: 1. descendent al familiei romane Corvina; 2. fiu natural al regelui Sigismund cu fiica unui cneaz român din Ţara Românească; 3. descendentul unei familii boiereşti din Ţara Românească refugiată în Transilvania şi 4. fiul unei familii de cnezi băştinaşi din Ţara Haţegului”, susţinea istoricul.

Iancu, fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg

Originea lui Iancu de Hunedoara a dat naştere multor legende, iar cea mai cunoscută dintre ele îi atribuie acestuia legături cu regele Sigismund de Luxemburg, împăratul romano-german şi rege al Ungariei. Povestea originii regale a lui Ioan de Hunedoara explică şi de ce pe blazonul familiei Corvinilor este inscripţionat un corb care ţine în cioc un inel de aur. Cel care ar fi contribuit cel mai mult la răspândirea legendei a fost cronicarul şi tipograful Gaspar Heltai, în 1574. Heltai afirma că ar fi auzit povestea de la un fost curtean al familiei Huniazilor.

Un erou al Creștinătății

Ioan de Hunedoara a rămas în istorie ca unul dintre marii voievozi ai Transilvaniei şi un apărător al creştinătăţii în faţa expansiunii puternicului Imperiu Otoman din secolul al XV-lea. Ioan (Iancu) de Hunedoara şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în campaniile militare, iar iscusinţa sa i-a adus renumele de „atlet al lui Hristos”.

Nicolae Iorga a lăsat posterităţii unele dintre cele mai memorabile descrieri ale lui Ioan de Hunedoara şi ale lui Matia Corvin. Istoricul i-a prezentat pe voievodul Ioan de Hunedoara şi pe fiul său ajuns pe tronul Ungariei într-o carte publicată în 1906, cu titlul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, în care a relatat despre Hunedoara şi eroii ei. Povestea impresionantă a bătăliei de la Belgrad, în care armatele creştine conduse de Ioan de Hunedoara au rezistat eroic în faţa invadatorilor otomani ai Belgradului, l-au transformat pe voievodul transilvănean într-un erou al Creştinătăţii.

La 11 august 1456, la doar trei săptămâni după marea victorie a armatelor creştine împotriva otomanilor care au asediat Belgradul, cea mai strălucită victorie a lui Ioan de Hunedoara, acesta a murit în tabăra lui de la Zemlin, în apropiere de Belgrad. Moartea voievodului transilvănean, susţin istoricii, a fost cauzată de epuizarea fizică şi de epidemia de ciumă care cuprinsese tabăra militară, după retragerea turcilor.

Cronicarii turci aveau o altă versiune asupra morţii voievodului, şi anume că Ioan de Hunedoara ar fi murit atins de o săgeată trasă de un turc, în timpul fugii acestuia din calea armatei creştine.