Constantin Brâncoveanu este unul dintre cei mai populari voievozi în rândul publicului larg. Moartea sa a impresionat prin curaj și credință. Adevăratul motiv pentru care a fost condamnat Brâncoveanu și fiii săi la moarte nu are însă, în realitate, nicio legătură cu religia.

Pe 15 august 1714, domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, era decapitat de călău , la Istambul, după o domnie impresionantă de aproximativ 26 de ani. Avea 60 de ani și alături de el sfârșeau sub securea călăului cei patru fii dar și ginerele său, Enache Văcărescu.

Moartea lui Brâncoveanu l-a transformat într-un adevărat erou popular, mai ales că acesta a refuzat propunerea obișnuită, făcută de otomani oricărui condamnat de altă religie, să treacă la islam. Gestul lui Brâncoveanu a fost văzut ca un adevărat martiriu creștin ortodox. Tocmai de aceea a fost și canonizat drept Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu.

Pentru publicul larg, Brâncoveanu a rămas drept un erou și un martir, ucis pentru că nu a dorit să renunțe la credința sa. În realitate însă, Brâncoveanu a fost dat pe mâna călăului din cu totul alte motive, care țineau mai ales de politica externă duplicitară a domnitorului, dar și de răfuielile cu partidele boierești rivale.

Un voievod reformator, dar duplicitar în politica externă

Constantin Brâncoveanu provenea dintr-o familie boierească foarte bogată, adică din neamul postelnicului Papa și cel al Stancăi Cantacuzino. Rămas de mic, fără tată, acesta a fost educat de unchiul său, Constantin Cantacuzino, un boier extrem de bogat, dar cu spirit umanist.

Brâncoveanu a primit o educație aleasă, cunoștea bine cel puțin patru limbi străine, științe și pe deasupra deprinse arta diplomație stând pe lângă unchiul său în misiunile sale de la Constantinopol sau din Transilvania. Datorită averii familiei sale dar și a calităților personale, Brâncoveanu a urcat rapid scările ierarhiei boierești, ajungând domn al Țării Românești, după moartea rudei sale, Șerban Cantacuzino.

Domnia lui Brâncoveanu a oferit Valahiei o binemeritată stabilitate politică și economică după secole de lupte interne și intervenții ale puterii suzerane, adică Înalta Poartă. Brâncoveanu a fost un reformator și un adevărat mecena cultural, dând naștere și stilului arhitectonic care-i poartă numele.

A încercat să modernizeze Valahia și să o apropie de cultura vestică. În același timp a întreținut o politică externă duplicitară, care de altfel avea să-i aducă și sfârșitul. Pentru a se menține pe tron, dar și pentru a-și spori averea și prestigiul, Brâncoveanu s-a dat după cum bătea vântul. Adică se alia cu cel mai puternic, și schimba fără scrupule tabăra când lucrurile nu mai mergeau așa cum își dorea.

„Brâncoveanu căuta să-şi aibă întotdeauna portiţa deschisă spre a se da de partea celui mai tare. Până să se desemneze care din cei doi potrivnici era să rămână deasupra, el trebuia să se mişte între două ape, să cotigească, să ţină cumpăna, până ce momentul critic va fi sunat”, preciza A. D. Xenopol.

În principal a oscilat între habsburgi și turci. Înainte de a lua domnia se declara susținător al Imperiului Habsburgic, de care era atras din punct de vedere cultural.

A avut destule întrevederi cu imperialii. Pentru a lua domnia s-a dat, însă, de partea turcilor. Ba chiar a avut o contribuție importantă în victoria otomană contra austriecilor, la Zărnești. În timp ce-și afirma fățiș loialitatea față de poartă, Brâncoveanu purta corespondență secretă cu habsburgii, dar și cu polonezii sau venețienii.

După victoria habsburgică de la Karlowitz, Brâncoveanu a procedat invers. S-a declarat fățiș aliatul Imperiului Habsburgic dar întreținea corespondență secretă cu Imperiul Otoman.

„Pe de altă parte, spre a potoli bănuielile Porţii, unde îşi avea inamici redutabili, Brâncoveanu a procedat fără prea multe scrupule la coruperea influenţilor dregători otomani prin bogate daruri în bani şi obiecte de lux, întreţinând o numeroasă clientelă de slujitori greco-levantini devotaţi intereselor sale şi asigurând pe marii viziri şi înalţii demnitari, cu suficientă abilitate, de pretinsa sa credinţă”, arată istoricul Paul Cernovodeanu în lucrarea „Coordonatele externe ale politicii lui Constantin Brâncoveanu”.

Ba chiar odată cu ridicarea Imperiului Țarist sub țarul Petru I, Brâncoveanu ajunge să comploteze și cu rușii. Va renunța însă să-i mai ajute după ce aceștia au fost înfrânți de turci. Pentru a ști cum să cotească la timp, în politica externă, Brâncoveanu plătea o adevărată armată de spioni.

Altan Beg și blestemul aurului

Pe lângă politica sa duplicitară, Brâncoveanu a atras atenția otomanilor, mai ales, și prin averea sa impresionantă. Era unul dintre cei mai bogați principi din Europa acelor vremuri. Brâncoveanu a dat aur în stânga și în dreapta, și turcilor, și austriecilor și rușilor. Numai pentru a se putea menține pe tron și a-și spori prestigiul.

În anul 1700 oferea turcilor, pentru a-și reconfirma sprijinul din partea lor, nu mai puțin de 300 de pungi cu peste 160.000 de taleri de aur. O adevărată avere. Era însă doar o mică parte din ceea ce se afla în tainițele brâncovenilor. Trimisul venețian la Constantinopol estima averea lui Brâncoveanu la peste 2 milioane de guruși adică o avere pe care puțini monarhi occidentali o dețineau. La toate acestea se adăugau și alte venituri de pe moșii.

Tocmai de aceea turcii îl porecleau pe Brâncoveanu, „Altan Beg” sau, în traducere, „Prințul aurului”. Numai de la tatăl său moștenise 200 de sate și peste 1.500 de robi țigani. La toate acestea se adăugau proprietățile moștenite de la Cantacuzino, dar și cele 123 de moșii căpătate în urma dregătoriilor. Avea proprietăți inclusiv în Transilvania. Această avere uriașă ar fi ațâțat și lăcomia otomanilor care doreau să pună mâna pe comorile lui Brâncoveanu.

De ce l-au decapitat turcii pe Brâncoveanu

Sfârșitul lui Brâncoveanu a venit tocmai din cauza politicii sale duplicitare, dar și a averii sale impresionante. Brâncoveanu era disprețuit de ruși fiindcă nu le dăduse ajutorul promis în bătălia pierdută cu turcii, iar otomanii au aflat de comploturile domnitorului valah. Totul a pornit de la o ceartă pentru averi și ranguri cu neamul Cantacuzinilor. Brâncoveanu era pârât constant la poartă. Pentru o vreme, cu sume mari de bani, domnitorul valah a închis ochii turcilor. Dar lucrurile nu au mers la nesfârșit. Ambasadorul francez la Istanbul l-a bănuit pe Brâncoveanu de necinste.

Așa că l-a cumpărat ușor pe Ienache Porfirița, capuchehaia domnitorului. Ienache, în schimbul unor sume de bani și promisiuni, a predat otomanilor pachete cu scrisori care demonstrau relațiile duplicitare ale lui Brâncoveanu, atât cu habsburgii, cât și cu rușii.

Mustafa Aga a fost trimis în Țara Românească și l-a mazilit pe Brâncoveanu în numele sultanului. În locul său, domnitor, a fost numit Ștefan Cantacuzino. Brâncoveanu și familia sa au fost trimiși sub pază otomană la Istanbul. Era sfârșitul lui Altan Beg. Propriu-zis, Brâncoveanu a fost condamnat la moarte pentru trădare. Acestea au fost capetele de acuzare:

Întâiul. Că întreţinea corespondenţă secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei, cărora le procura informaţii privitoare la turci.

Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena în 30 Ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene.

Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.

Al patrulea. Că, sub pretextul de a schimba aerul, locuia 9 până la 7 luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cât şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania.

Al cincilea. Că a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat.

Al şaselea. Că a depus sume mari, nu numai la Viena, dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri.

Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimţământul său.

Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceea ce era insolent, căci însăşi Marele Sultan nu le poseda.

Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 până la 10 galbeni una, după cum arăta Maria del Chiaro.

La toate acestea se adăuga și dorința turcilor de a pune mâna pe averea lui Brâncoveanu. Domnitorul a fost torturat tocmai pentru a se afla unde și-a ținut averile. Umiliți pe străzile din Istanbul, în fața sultanului Ahmed al III-lea, Brâncoveanu, cei patru fii și ginerele său sunt decapitați. Le-a fost pusă și întrebarea formală de a trece la islam. Brâncoveanu a refuzat și ar fi murit cu demnitate.

„Înainte de a se ridica securea asupra capului lor fură întrebaţi dacă voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al bătrânului Brâncoveanu răsună şi zise înspăimântat de această insultă: «Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut. Să nu ne pierdem însă şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama de moarte»", se arată în raportul veneţianului Andreea Memno.