Acum 310 ani, Brâncovenii sfârșeau sub securea călăului la Istanbul. Sfârșitul acestei puternice familii valahe a venit într-un context marcat de trădare, ambiții, foame de avere și putere. Constantin Brâncoveanu a fost condamnat din cauza politicii sale duplicitare și a trădării.

Pe data de 15 august 1714, în timp ce creștinii sărbătoreau „Adormirea Maicii Domnului”, acum 310 ani, domnitorul Valahiei, Constantin Brâncoveanu sau ”Altan Beg„( n.r. ”prințul aurului”) cum îi spunea turcii, se prăpădea alături de fii și ginerele său, sub securea călăului. Conform surselor vremii Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi Constantin, Stefăniţă, Radu, Mateiaş dar și ginerele său Enache Văcărescu, au fost obligați să meargă pe jos prin Istambul până la locul de execuție. Așa cum cerea legea otomană, Brâncoveanu a fost întrebat dacă trece la islam pentru a dobândi iertarea.

Întrebarea era formală, oricum ar fi fost executat. Brâncoveanu a refuzat și a preferat să-și vadă copiii decapitați, unul după altul în fața sultanului și a numeroșilor ambasadori ai țărilor creștine din Europa Occidentală, chemați să asiste. „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele noastre şi să ne spălam păcatele cu sângele nostru”, le-ar fi spus Brâncoveanu fiilor și ginerelui său, așa cum consemna Maria del Chiaro. Constantin Brâncoveanu a fost decapitat ultimul. Toată execuția a durat doar un sfert de oră. Trupurile Brâncovenilor au fost aruncate în apele Bosforului. Doar capetele le-au fost înfipte în țepușe și atârnate de porțile orașului. Anterior, execuției, timp de patru luni, Brâncoveanu și fiii săi au fost supuși, în temnițele de la Edicule, unor torturi greu de imaginat, de la arderea cu fierul roșu și până la trasul pe roată. Mulți se vor întreba poate, cu ce a greșit Brâncoveanu, otomanilor, atât de grav, încât să fie pedepsit într-un mod atât de crud, să sufere până în ultima clipă a vieții. Motivele sunt multiple, dar cel principal a ținut de trădare și politică duplicitară.

„Prințul aurului”, un stăpân reformator și pasionat de cultură

Înainte de toate, Constantin Brâncoveanu a fost un om extrem de bogat. A fost unul dintre cei mai bogați oameni ai vremurilor sale. Tocmai de aceea turcii l-au poreclit ”Altan Beg”, adică „prințul aurului”. Și tocmai fiindcă prea mulți știau că Brâncoveanu stă pe saci de aur, averea i-a adus printre altele chinuri îngrozitoare. Atunci când a luat tronul în anul 1688, Brâncoveanu a dat otomanilor 400 de pungi cu aur dar și numeroase peșcheșuri care de care mai prețioase. În 1700, pentru a-și reconfirma domnia a mai dat 300 de pungi, otomanilor, cu peste 160.000 de taleri de aur. Era o sumă incredibilă la aceea vreme. A împărțit aur și austriecilor dar și rușilor așa cum îi dictau interesele. Își și permitea. Averea sa era incredibilă. A fost estimată la peste două milioane de taleri de aur, o avere pe care puțini monarhi Occidentali o dețineau. Numai de la tatăl său moștenise 200 de sate cu peste 1500 de robi țigani, plus încă 123 de proprietăți de toate felurile, adunate de Brâncoveanu în timpul dregătoriilor sale.

La acestea se adăugau moșiile mamei sale, dar și cele din Transilvania, cele care-i aduceau cele mai mari venituri, din Sâmbăta de Sus și Brașov. Taxele pentru exploatarea metalelor prețioase de pe domeniile sale, depozitele bancare dar și veniturile obținute cu turmele sale de vite și negoț, asigurau un flux continu de bani și bunuri, o avere greu de imaginat. Nici nu era de mirare. Brâncoveanu erau fiul lui Papa Brâncoveanu, unul dintre cei mai bogați oameni ai vremurile sale, un boier care nu se dădea în lături de la comerț, dar și al Stancăi din ilustra și bogata familie grecească a Cantacuzinilor. Pe lângă faptul că era foarte bogat, Brâncoveanu era un om educat, rafinat, inteligent. A primit o educație aleasă, cunoștea patru limbi străine, dar era inițiat și în domeniul diferitelor științe. Educația aleasă s-a reflectat și în politica sa internă. Valahia a cunoscut o perioadă de bună dezvoltare în timpul domniei sale. În primul rând a oferit țării sale o stabilitate politică și economică necesară după secole de lupte interne. Mai apoi a încercat să reformeze țara după model occidental și a fost un adevărat patron al artelor și educației. Soția sa, deasemenea, a patronat școli și a încurajat deschiderea de biblioteci.

Jonglerii periculoase cu Marile Puteri ale vremii

Pentru a menține stabilitatea politică în țară dar mai ales pentru a-și menține tronul, Brâncoveanu a jonglat periculos cu marile puteri ale vremii. Înainte de domnie, de exemplu, Brâncoveanu se declara un simpatizant al Habsburgilor, care stăpâneau inclusiv Ungaria și Transilvania. Ca să ajungă pe tronul Țării Românești, evident, s-a dat de partea turcilor. Ba chiar îi ajută pe otomani să obțină victoria decisivă de la Zărnești contra austriecilor, ca semn de fidelitate. În timp ce lupta alături de turci, Brâncoveanu trimitea scrisori austriecilor asigurându-i de sprijinul său. După victoriile austriece și pacea de la Karlowitz din 1699, Brâncoveanu trece fățiș de partea Habsburgilor , dar pe de ascuns o făcea pe-a spionul pentru otomani.

„Autorităţile de la Viena nu s-au arătat insensibile faţă de Brâncoveanu, l-au răsplătit chiar cu acordarea titlului de principe al Sf. Imperiu la 30 ianuarie 1695, i-au îngăduit achiziţionarea de proprietăţi la Braşov şi clădirea unei reşedinţe la Sîmbăta de Sus, iar mai tîrziu, prin diplome imperiale, chiar dreptul de a se refugia în Transilvania, în caz de primejdie din partea turcilor”, arăta istoricul Paul Cernovodeanu în „Coordonatele politicii externe ale lui Constantin Brâncoveanu”. La fel face și cu rușii. „Brâncoveanu căuta să-şi aibă întotdeauna portiţa deschisă spre a se da de partea celui mai tare. Până să se desemneze care din cei doi potrivnici era să rămână deasupra, el trebuia să se mişte între două ape, să cotigească, să ţină cumpăna, până ce momentul critic va fi sunat”, preciza A. D. Xenopol. Atunci când rușii se pregăteau să-i atace pe otomani în 1711, cu complicitatea domnului Moldovei, Dimitrie Cantemir, și Brâncoveanu se raliază, în secret, după același procedeu. Prin scrisori secrete le promite rușilor că va trece de partea lor și că le va oferi și provizii. În același timp, turcii îi cer să strângă oaste împotriva rușilor. Brâncoveanu încearcă să jongleze cu ambele puteri. De data aceasta însă, lucrurile au luat o întorsătură dramatic pentru Atlan Beg.

Trădat și dat pe mâna turcilor

Cantacuzinii care pofteau la averile și tronul lui Brâncoveanu îl pârau continu la Înalta Poartă. Doar darurile consistente ale ”prințului aurului„, închideau ochii înalților funcționari otomani. Nimic nu s-a mai putut face, însă, atunci când Ienache Porfirița, capuchehaia lui Brâncoveanu la Istambul, a predat, contra unei sume generoase, toată corespondența incriminatorie cu rușii și austriecii, direct în mâna ambasadorului francez al regelui Ludovic al XIV lea, în Imperiul Otoman . Acesta îl bănuia, de mult, de trădare pe Brâncoveanu. Convinși de marea trădare a lui Brâncoveanu, turcii îi decid soarta. Rușii dar și austriecii îl considerau la rândul lor trădător. ”Prințul aurului„ era pierdut. Mustafa Aga i-a adus lui Brâncoveanu, mazilirea. În locul său a fost numit Ștefan Cantacuzino. Brâncoveanu a fost dus cu toată familia la Instambul și judecat pentru înaltă trădare. Iată capetele de acuzare.

„Întâiul. Că întreţinea corespondenţă secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei, cărora procura informaţii privitoare la turci.

Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena in 30 Ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene.

Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.

Al patrulea. Că, sub pretextul de a schimba aerul, locuia 9 până la 7 luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cât şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania.

Al cincilea. Că a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat.

Al şaselea. Că a depus sume mari, nu numai la Viena, dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri.

Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimţământul său.

Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceea ce era insolent, căci însăşi Marele Sultan nu le poseda.

Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 până la 10 galbeni una”, după cum arăta Maria del Chiaro.

Brâncoveanu a fost torturat cumplit, tocmai pentru ca turcii să afle unde-și avea ascunsă imensa avere.