Mărțișorul este un simbol ancestral cu rădăcini în cultele fertilități de acum mii de ani, practicate pe teritoriul de astăzi al României. Vechii români au țesut în jurul lui o simbolistică aparte și era purtat într-un anume fel. Acestă știință magică a mărțișorului s-a pierdut de-a lungul timpului.

Mărțișorul este, astăzi, o reminiscență a unor simboluri tradiționale oferite cu ocazia zilei de 1 martie. Puțin cunoscut este faptul că, de fapt, mărțișorul și-a pierdut mare parte din simbolistica și menirea sa originală. În ziua de astăzi este fabricat din tot felul de materiale, sub diferite forme și se încearcă tot mai mult transformarea lui într-un accesoriu vestimentar. Mai succint, ceea ce se poartă astăzi drept mărțișor este mai degrabă o brățară sau o broșă, fără niciun fel de legătură cu simbolistica tradițională. Mărțișorul românesc tradițional era de fapt un talisman, încărcat cu puteri magice, purtat numai după un anumit ritual și doar o perioadă de timp. Rădăcinile adevăratului mărțișor pot fi căutate până în neolitic din spațiul carpato-danubiano-pontic, cu o vechime, spun unii etnografi, de aproximativ 8000 de ani.

Un talisman puternic pentru protecția copiilor

În lumea satului românesc , așa cum era acum două sau trei secole în urmă, mărțișorul era un talisman puternic. Nu era obiect de podoabă și nici o formalitate, ci un simbol încărcat cu magie care putea să afecteze soarta unei persoane pentru tot restul anului. Mărțișorul se oferea la 1 martie, odată cu Anul Nou. Pentru că în lumea păgână și chiar medieval românească în care tradițiile vechi se împleteau cu cele creștine, Anul Nou începea odată cu renașterea naturii și cu lucrările agricole de primăvară. Atunci era cel mai potrivit de oferit mărțișorul. Acesta nu se purta în piept, ci legat la mână sau la gât. Erau de fapt două șnururi împletite, unul alb și unul roșu, cu o simbolistică precisă. Sfoara roşie simboliza vara cu fertilitatea şi belşugul iar cea albă, iarna.

Sforile albe și roșii care se împleteau erau legate și de superstițiile legate de fecunditate și fertilitate dar și de granița dintre frig-cald, îngheț-dezgheț, reprezentată de luna martie. Mărțișorul era purtat mai ales de copii și de fetele tinere, mai puțin de femeile căsătorite și bărbați. În Muntenia, Dobrogea, Moldova și Bucovina, la 1 martie, femeile legau, la gât sau la mână, copiilor un mărțișor. Adică un șnur împletit cu roșu și alb, de care era prinsă fie o monedă, fie un simbol păgând legat de fertilitate și fecudintate, o zeiță de lut sau o altă figurină. În acest fel copiii erau protejați de vrăji, deochi și alte rele.

„Moneda este prinsă cu un fir roşu sau cu un şnur împletit din fire de mătase roşii şi albe, sau dintr-un fir de arnici roşu şi unul din bumbac alb. Acest dar se numeşte, în Argeş şi Neamţ, mărţişor, în Dobrogea, mărţiguş, şi, în Prahova, marţ. Scopul fiind ca micuţii să aibă noroc peste an( în Dâmboviţa) sau să fie sănătoşi şi curaţi ca argintul odată cu venirea primăverii( în Mehedinţi, Teleorman şi Argeş), iar peste vară să nu-i apuce frigurile( în Mehedinţi).”, precizează etnologul Romulus Antonescu în „Dicționar de Simboluri și Credințe Tradiționale Românești”.

La rândul său, boierul-cărturar Iordache Golescu scria despre portul și importanța magică a mărțișorului în satele de la începutul secolului al XIX lea. „Mărţişorul este şi luna martie, dar şi o aţă împletită cu fir alb şi altul roşu care-l (iau) la gâtul, la mâinile copiilor, în luna martie, spre pază, spre depărtarea de orice boală, de deocheat, de fermecat", preciza Iordache Golescu. Mărțișorul, fiind considerat un obiect magic, cu o mare putere, nu era pus la mână sau la gât, oricum și oricând. De obice, mamele legau mărțișoarele la mâna copiilor înainte de răsăritul soarelui. În unele zone etnografice, mamele se fereau să nu fie văzute de gravide atunci când leagă mărțișorul la copil. Acest talisman era purtat de copii până pe 9 martie. În unele zone chiar și 12 zile.

După ce trecea și ziua de 9 martie, mamele dezlegau mărțișoarele de la gâtul sau mânuța copilului și pe atârnau de ramurile unui copac tânăr. „Dacă în acel an pomului îi merge bine şi dă rod bogat, în Neamţ, se crede că şi copilului îi va merge bine în viaţă. Copiii din Gorj şi Suceava îl ţin la gât până când văd un pom înflorit şi atunci îl lasă pe ramurile acelui pom, ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului. Alţi copii din Mehedinţi şi Gorj îl ţin până când înfloreşte porumbarul şi păducelul şi atunci mamele pun mărţişorul pe porumbar sau păducel, crezând că astfel copiii lor vor fi albi precum florile acestor plante. În Dobrogea, mărţişorul este ţinut până vin cocostârcii şi atunci îl aruncă după ei rostind: „Na-ţi negreţele/Şi dă-mi albeţele!", se precizează în „Dicționar de Simboluri și Credințe Tradiționale Românești”.

Simbolul cu puteri magice care păstra frumusețea fetelor nemăritate

Nu doar copiii purtau aceste talismane magice ci și fetele nemăritate. Evident, cu un alt scop. Mărțișorul, un simbol al vechilor zeițe ale fertilității, trebuia să le sporească frumusețea și să le facă mai plăcute în fața flăcăilor. Ba chiar trebuia să le apere și de invidie sau vrăji de legare a căsniciei. „În zonele Arad, Gorj, Ialomița, Brăila și Dobrogea, există obiceiul ca mărțișorul să nu fie purtat doar de copii, ci și de fetele nemăritate și chiar de către nevestele tinere, ca să nu le ardă soarele și să li se păstreze pielea albă peste vară și iarnă”, precizează Romulus Antonescu, în aceeași lucrare. „Cine poartă mărţişoare/Nu mai e pârlit de soare!”, descântau ritualic fetele din lumea satului românesc.

În zona Iașiului, mai precis pe lângă Huși, fetele păstrează mărțișorul toată luna martie. Odată cu 1 aprilie, îl așează pe ramurile unui tradafir ca să fie roșii și pline de viață și fertilitate ca floarea respectivă. Dacă mărțișorul are o monedă, pe lângă șnurul roșu cu alb, atunci cu acel bănuț, la finele lunii martie, fetele din Prahova cumpărau vin, brânză și pâine albă. Tocmai ca să aibă pielea albă și fină iar obrajii roșii ca vinul. În Bucovina, acum câteva secole în urmă, fetele dădeau foc șnururilor de la mărțișoare și le învârteau în jurul capului de trei ori. În Oltenia, fetele puneau mărțișoarele, la sfârșitul lui martie, pe crengile copacilor înfloriți, ca să fie fertile și iubite de flăcăi.

Moneda atașată mărțișorului avea și ea rostul ei magico-religios. „Se obişnuia să fie purtat bănuţul de argint sau de aramă. Era considerat că avea acea putere de a ajuta astrul nopţii să crească şi în acest fel să ajute şi culturile agricole. Bănuţul de argint era purtat şi de fete la gât ca să le păzească de rele, dar şi ca să nu le ardă soarele obrazul primăvara. După 9-12 zile se practica un rit arhaic, cu un descântec, şi se arunca bănuţul în soare“, explica Margareta Mihalache.

Etnografii spun că mărțișorul era purtat în funcție de zonă dar, la modul general erau oferite în dar femeilor. În unele zone doar copiilor și fetelor nemăritate, în altele, tuturor femeilor, chiar și celor măritate. În lumea arhaică românească mărțișorul era legat la mână sau gât după apariția pe cer a Lunii Noi, adică pe parcursul lunii martie. El trebuia să asigure femeii sănătate, belșug și mai ales păstrarea frumuseții.

Baba Dochia și povestea mărțișorului

Regretata Margareta Mihalache, unul dintre cei mai importanți specialiști în etnografie din nordul Moldovei, preciza că simbolistica culorilor șnurului de la mărțișor, adică alb și roșu, au legătură cu legenda Babei Dochia dar și cu elementele de cult Zalmoxian, specific dacilor. „Baba Dochia torcea funia anului cât urca pe Ceahlău. Una era roşie şi alta, albă. Vechii români nu aveau decât două anotimpuri în calendarul lor popular, vara şi iarna. Sfoara roşie simboliza vara cu fertilitatea şi belşugul iar cea albă, iarna. Avea pe ea nouă cojoace și a sfidat luna martie, urcând touși la munte cu oile, deși a fost avertizată că martie este o lună schimbătoare. Drept pedeapsă a fost transformată, de zeul intemperiilor, în stană de piatră. Ea cere îndurare zeului Zalmoxis să fie transformată într-o bătrână care paşte oile pe muntele Ceahlău. Cele 9-12 zile de la începutul lunii martie sunt zilele în care Baba Dochia urcă Ceahlăul “, povestea Margareta Mihalache.

Un talisman cu o vechime de opt milenii

Acest talisman, cu certe origine păgâne, din lumea spiritualității românești are origini foarte vechi. Am observat raportarea la cultul zalmoxian. Sunt însă specialiști care cred că acest obicei este mult mai vechi. Ar avea origini în epoca neolitică, în culturile fecundității și fertilității, simbolizând „Zeița Mamă„ sau „Mama Pământ”. Este un simbol al zeităților feminine care protejau turmele și câmpurile cultivate.

„La vechii traci, aceleaşi atribute le avea zeul Marayas Silen, considerat inventatorul fluierului, cultul său fiind legat de glia maternă şi de vegetaţie. În săpăturile arheologice din România au fost descoperite mărţişoare vechi de peste 8.000 de ani, sub forma unor pietricele de râu, vopsite în alb şi roşu, care erau înşirate pe aţă şi purtate la gât. Roşul semnifică focul, sângele şi soarele, care sunt atribuite vieţii, deci femeii care dă naştere vieţii. Albul conotează limpezimea apelor, albul norilor, specifice înţelepciunii bărbatului. Șnurul simbolizează schimbul de forţe vitale, care dau naştere viului, fiind şi azi simbol al sexelor şi se regăsesc şi la bradul de nuntă şi la cel de înmormântare, în „steagul" căluşarilor, în podoabele altor manifestări populare, precum Junii, Sâmbra oilor”, precizează Romulus Antonescu în aceeași lucrare.