Crăciunul este, de fapt, o sărbătoare cu origine păgână, iar celebrul Moș Crăciun este o zeitate arhaică întâlnită inclusiv la daci. Un soi de creator vechi, tolerat în creștinism și folosit pentru a face mai ușoară tranziția către noua religie.

Când s-a împodobit primul brad. Foto: Arhiva

Războinici daci FOTO Adevărul

Crăciunul este, pentru creștini, sărbătoarea Nașterii lui Iisus Hristos. Specialiștii în etnografie spun, însă, că acest personaj, Moș Crăciun, este de fapt o zeitate păgână, întâlnită inclusiv la daci, tolerată în creștinism și inclusă în noul sincretism ca o punte de legătură către noua religie. De altfel, se preconizează că populațiile de pe teritoriul de astăzi al României, contrar părerilor mai vechi, s-au creștinat abia către secolele VIII-IX d Hr, odată cu creștinarea bulgarilor și opera de convertire a lui Chiril și Metodie. Elementele păgâne au rămas în cultura populară până la începutul secolului XX.

Crăciun, un zeu arhaic al indo-europenilor

Moș Crăciun este așteptat de toți copii. Creștinismul i-a creat o poveste proprie. Mai precis, una dintre variante arată că acest personaj, Crăciun, a adăpostit-o pe Fecioara Maria, la Bethleem, în momentul când trebuia să nască. A găzduit-o în faimoasa iesle unde l-a adus pe lume pe Iisus Hristos. De atunc, împarte daruri copiilor. O altă variantă, arată că Moș Crăciun a fost de fapt un cioban rău la suflet care a refuzat să o primească pe Fecioara Maria să nască în staulul stânii sale.

Dar Maica Domnului a fost primită pe ascuns de soția ciobanului. Supărat, Crăciun i-ar fi tăiat mâinile soției. Fecioara Maria a făcut însă o minune și i-a lipit femeii mâinile la loc. Această minune l-a îmbunat pe Crăciun. De atunci, acesta împarte cadouri nevoiașilor. Se presupune că acest Crăciun creștin a fost răspândit după secolul al V lea d. Hr, ca o continuare a sărbătoririi Sfântului Nicolae și atașată Nașterii Domnului. Specialiștii spun însă că personajul numit Crăciun nu are nicio legătură cu creștinismul. A fost adoptat de creștini pentru a face legătura mai ușoară dintre păgânism și noua religie. De fapt, Crăciun a fost o zeitate păgână. Un idol arhaic indo-european vechi din Epoca Bronzului, poate de acum mai bine de 4500 de ani.

Etnografii de renume, precum Romulus Vulcănescu, spun că moșul Crăciun este un zeu indo-european foarte vechi, o întruchipare a unui strămoș mitic, un fel de creator al lumii, un soi de dumnezeu arhaic. „Imaginea mitică de semizeu a Bătrânului Crăciun oscilează între aceea a unei semidivinităţi arhaice şi semidivinităţi creştinizate. Ca semidivinitate arhaică este înfăţişată printr-un strămoş de o vârstă nedeterminată pe chipul căreia timpul a încremenit o fizinomie de mască milenară”, scria Vulcănescu în ”Mitologie română”. Alți specialiști spun că această zeitate veche europeană era un simbol al Creatorului Suprem. De exemplu, Alexandru Graur sau Alexandru Rosetti credeau că apelativul Crăciun vine din latinescul „creatio”, adică creație. Același atribut l-ar fi avut Crăciun, evident sub diferite denumiri, și la alte popoare indo-europene, precum celți, germani sau daci.

Bătrânul Crăciun, un strămoș sacru al dacilor

Acest personaj sacru, numit Crăciun, prezent la neamurile indo-europene, s-ar fi aflat și în panteonul și mitologia dacică . Acesta ar fi reprezentat „un moș”, adică un strămoș, o zeitate arhaică care menținea echilibrul elementelor pe pământ, un stăpân al timpului și al vremurilor. „Crăciun este o făptură sacră care simbolizează prin excelenţă tipul creator, ceea ce romanii numeau tempus factum în care toate se făceau şi desfăceau. În mitologia geto-dacă este posibil să fi fost reprezentat printr-un strămoş care simboliza echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag. Pe pământ marchează hierofania timpului sacru în solstiţiul de iarnă”, preciza Vulcănescu.

La rândul său, etnograful Petru Caraman spune că, de fapt, Crăciun era un zeu vechi, comun popoarelor indo-europene, un zeu solar, cu veleități de creator, dar stăpân al focului. Fiind o zeitate solară, un făurar care realiza totul cu puterea focului, duce cu gândul la o divinitate din Epoca Bronzului. La geți și daci, apărută probabil dintr-un fond tracic. Focul era elementul central al cultului Crăciunului la indo-europeni. De exemplu, era ars butucul în noaptea Ajunului, obicei întâlnit la celți, germani, slavi sau daci.

Roți de foc erau aruncate de pe coline iar dimineața se aprindeau focuri uriașe pentru celebrarea acestei zeități. La rândul său, bradul de Crăciun, este de asemenea un obicei păgân, fiind, așa cum arăta Vulcănescu, un mod de consacrare a unui arbore special la germani. Bradul a pătruns în Principate tot pe filieră germană. De altfel, primul brad de Crăciun din România a fost împodobit pentru principele Carol I, în anul 1866, odată cu instaurarea dinastiei de Hohenzollern în România.